Facem teatru, visăm hippie

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Imperial, în halat roşu de mătase, stăpânul cetăţii (Dan Cojocaru) îi vorbeşte barbarei sale iubite despre nuntă. Când nu se face înţeles, pocneşte din bici. Dacă nu pricepe ce-i şuieră aceasta în limba ei, apelează pentru traducere la un alt barbar, un călău supradimensionat. Este începutul spectacolului Visul unei nopţi de vară, de Shakespeare, în regia lui Marcel Ţop, la Teatrul de Stat  din Constanţa.

Relaţiile sunt clare: două părţi ireconciliabile, stăpânul şi femeia-bestie, ghemuită, care rage, ameninţă, se zvârcoleşte (Ana Maria Ştefan într-o interpretare de-a dreptul stihială, cu o forţă şi o plasticitate de invidiat). Femeia urlă şi pândeşte din umbră, în permanenţă, ca să sară cu cuţitul la beregata stăpânului/iubitului Theseu. De cealaltă parte, suveranul adulat de sicofanţi ca Egeu (Ionuţ Alexandru), militarul cu pieptul acoperit de medalii, plus o întreagă societate construită pe principiile lor, înţeleg să funcţioneze doar în grila strâmtă a ierarhiei. „În genunchi!”, va tuna Egeu către fiica sa. Căci, în această (perpetuă) ordine, doar docilitatea şi linguşeala sunt atributele premiate. Ce nu se încadrează în tipar trebuie extirpat. Chiar când e vorba de propria fată! Aşadar, pe scena din Constanţa se umflă în pene o societate patriarhală, misogină, cu modelul macho perpetuat din vârful cetăţii până în vârful familiei. Cine nu se supune trăieşte cu ameninţarea făţişă a călăului care pândeşte în colţ. Ierarhie, putere, constrângere, gudurare pe lângă stăpân, recompensă şi pedeapsă reprezintă cele câteva articulaţii de forţă prin care se mişcă societatea. Fie că e vorba de dragoste, cu relaţia de dominare în cuplul regal, fie că se pune problema ascultării oarbe faţă de un tată care maculează cu cerbicie destinul copilului, tot supunere se cheamă. Faţă de unii care vor cât mai multă putere! De altfel, spusă în oraşul de la malul mării, replica stăpânului, înainte de serbările Cetăţii, „Vreau dans sincron şi care alegorice”, sporeşte în relevanţă. Cine să mai aibă chef să trăiască aici? Într-o asemenea lume – la drept vorbind, foarte asemănătoare cu primatele din vârful clasei noastre politice –, cele două cupluri de tineri din Visul unei nopţi de vară aleg să-şi trăiască fantasmele în codrii care se deschid generos himerei, abolesc constrângerile şi diluează relaţiile de putere transformându-le în jocuri. Nimic mai firesc, deci, ca pădurea să devină un spaţiu al libertăţii, iar tinerele personaje să adopte mentalitatea hippie.
Are regizorul Marcel Ţop ceva. Un ceva numai al lui, căci de la primul spectacol, Natural Born Fuckers, rockurile supărate injectau tone de energie în public. Acum, Visul… de la Constanţa recuperează mai întâi conceptual perioada flower-power, apoi muzical, prin hiturile devenite cult. Iar spectatorului nu-i rămâne decât plăcere. Multă plăcere! Inteligenţa regizorală şi joaca, structurile dramatice decupate de o mână talentată, costumele Ancăi Cernea care iau ochii, energie cât pentru zece spectacole normale, actoria care produce nu de puţine ori surprize plăcute sunt atribute pentru care publicul pleacă cu inima deschisă şi cu zâmbetul pe buze.
În pădurea vrăjită a lui Shakespeare, sloganurile hippie aureolate de istorie, Peace!, Make love, not war!, cu varianta We don’t need your fucking war, permeabilizează întreaga lume lăsând porţile deschise larg armoniei. Aici se dansează, se cântă, se ascultă John Lennon, Janis Joplin, Tina Turner. Aici, evident, începe revoluţia sexuală. Priapicul Puck, luat de val, ar vrea să-l posede chiar şi pe stăpânul Oberon. La rândul lui, Oberon (Cosmin Mihale, cu o interpretare plăcută şi relaxată) va fi tentat de un Demetrius dormind. Cât despre disputa pentru puberul Geamal, dintre Titania şi Oberon (costumat etno, ca un indian), nu mai e nici o îndoială că substratul e erotic.
Nimic mai firesc pentru tinerii din Shakespeare, care caută dragoste şi libertate, să se îndrepte către generaţia hippie. Poartă plete, împletituri, cămăşi etno, pantaloni evazaţi, ochelari mari şi rotunzi. Chiar şi Puck (delicios Adrian Dumitrescu, într-un duh jucăuş, nepăsător, libidinal şi indolent) are o perucă creaţă care explodează, ochelari rotunzi sau în formă de inimioare roşii. Scenografa Anca Cernea oferă un univers vizual ce absoarbe hipnotic spectatorul înăuntrul său, mai ales pe acela care se uită nostalgic către perioada respectivă ca spre una paradisiacă (mecanisme explicate şi de Mircea Eliade în Sacrul şi profanul). Anca Cernea s-a întrecut pe sine prin machiajele inventive, cu sclipici, şi prin numeroase şi năstruşnice accesorii. Până când şi coama de pe masca măgarului de care se îndrăgosteşte Titania (Dana Dumitrescu, în registrul cald al cadânei leneşe, voluptoase şi mofturoase) va fi de un blond deschis.
Dar nu numai detaliile vizuale reconstruiesc universul hippie, ci şi resorturile adânci ale spectacolului. „Visul nostru manifest pledează pentru iubire, pentru puterea râsului, a energiei pozitive şi eliberatoare pe care o cultivă teatrul, pentru Teatru, Iubire, Fantezie ca alternative la lumea noastră, frumoasă în esenţa ei, dar în acelaşi timp extrem-fărâmiţată-măcinată de conflicte mari sau mici, războaie, atentate, poluări, deversări, stres şi urâciune”, mărturiseşte regizorul. Este calea pe care o aleg cei patru tineri porniţi în aventură, Hermia (Georgiana Baran, actriţă proaspătă şi meritorie), Lysander (Remus Archip, într-o evoluţie remarcabilă, a cărui voce timidă, când e îndrăgostit de Hermia, va deveni puternică, odată vrăjit de cealaltă fată), vajnica Helena (Luiza Martinescu, o personalitate scenică plină de forţă) şi Demetrius (Andu Axente, când fioros, când tânguios).
Tinerii înclină către gesturi dezinteresate a căror combustie este pasiunea, şi nu datoria sau obedienţa. Este şi cazul trupei de meseriaşi (una dintre cele mai bune pe care le-am văzut în numeroasele montări cu Visul unei nopţi de vară), gata să-şi asume riscul sacrificiului suprem de dragul teatrului. Scena opţiunii, cu gradaţia de rigoare, este realizată excelent. Furaţi de plăcerea jocului dramatic, meseriaşii vor afla abia mai târziu că îi pândeşte ameninţarea morţii în caz că prestaţia nu va fi pe placul stăpânirii. Dar pasiunea necondiţionată învinge. Regizorul Marcel Ţop îmbracă întreaga scenă cu inocenţă, umor şi o ironie blândă. Ca şi pe toate cele ce vor urma în care protagonişti sunt meseriaşii. Şeful lor, Gutuie (Nicodim Ungureanu într-un rol construit cu fineţe) îi motivează cu subtilă diplomaţie, dar îi şi monitorizează cu o privire înţelegătoare, omenoasă şi tolerantă. În scena finală, alter-egoul regizorului stă într-un colţ şi îşi priveşte actorii. Se teme, îi înţelege şi le iartă minusurile artistice. Spectacolul se încheie cu meditaţia asupra funcţiei terapeutice a teatrului, care vindecă nu numai individul, ci şi comunitatea.
Până atunci însă, Gutuie şi Pyram (Iulian Enache, în trening, cu o prezenţă de scenă acaparantă, care impune prin autoritate şi prin vocea de stentor) trebuie să stăpânească arta manipulării necesară ca aerul pentru regizor. Scena cu barba-pungă pe care o reclamă Fundulea pentru rolul lui Pyram sau replica prin care îl conving pe Botişor (Ionuţ Alexandru), hippie şi el, să accepte un rol fără cuvinte („Măi, Mirele, nu oricine poate să joace Zidul!”) sunt savuroase. Zidul său va fi un om-sandvici ticsit cu afişe de teatru. Nu mai puţin delicioase vor fi şi mutriţele Lunii (Andrei Cantaragiu). Dar irezistibilul îl dă Thisbe, cu Florentin Roman în travesti. Corpul actorului se unduieşte, faţa îi devine languroasă, prestaţia e excelentă. Cum şi Cristina Oprean e o minune în Leul timid şi fragil la care ţipă toţi (fiind singura femeie din trupa improvizatã a meseriaşilor). Îmbrăcat ca o pisicuţă de teatru de păpuşi, cu catifea galbenă şi mănuşi roşii, personajul său, care exclamă cu entuziasm „Ce frumos!” la aproape orice se întâmplă, e un deliciu, nu alta! Într-un contrast comic total, anti-fiorosul Leu o va omorî în manieră flower-power pe Thisbe: întâi o pupă, pentru ca apoi să o împingă puţin. Actriţa are o expresivitate de zile mari şi în zâna năstruşnică, Scaieţel, o nimfă care graseiază, cu corpul tremurând, îmbrăcat în tutu-uri colorate. Dar şi Ana Maria Ştefan, zâna Petală, cu superba pălărie florală în cap, ia ochii. Datorită lor spectacolul împrumută aerul de basm, căci zânele sunt interpretate ca într-o feerie pentru copii, mustind de accente comice (ca atunci când îi cântă Titaniei ca să adoarmă sau când se îmbată cu parfum).
Spectacolul are ritm bun, registrele se schimbă des, totul se învăluie în umor nedistructiv, cu rapeluri amuzante la realitate. Pancarda „Je suis Hermia”, detaliile vesele (de pildă, floarea dragostei, mai mare chiar decât o varză), incantaţiile africane ale lui Oberon şi Puck, gagurile, palmele pe care şi le împart pretendenţii, înfruntarea verbală a celor două fete, în postura specifică de duel, ca şi multele scene lucrate cu reală fineţe conferă publicului o energie bună. Când Oberon îl gratulează pe Puck cu „Ratatule!”, acesta se plânge: „Ratatule? Asta chiar a durut, stăpâne”, aşa că se alină cu monologul din Hamlet.
Pentru o trupă care nu a mai jucat de mult în montări de anvergură, cum este cea din Constanţa, rezultatul se vãdeşte cu atât mai meritoriu. Visul unei nopţi de vară este un spectacol pe cât de inteligent, pe atât de reconfortant, fără stridenţe, cu un comic de bun-gust, în care teatrul devine plăcere pură. Ce altceva îşi mai poate dori publicul?

teatrul-constanta

3 comentarii pentru “Facem teatru, visăm hippie”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper