Exces sau deces!

Un articol de Horia Pătraşcu

Excesul şi decesul. Între aceste două limite se desfăşoară viaţa. Ce nu e exces e deces. Nu există cale de mijloc, nu există împăcare. O iubire neexcedentară, o iubire domoală, moderată este o iubire moartă. Un geniu de bun-simţ este o contradicţie în termeni. Eroul versat şi oportunist, religiosul călâu, creatorul rezonabil – toate sunt logic-vide, imposibil de a fi imaginate. Clocotul este elementul ultim al vieţii.
Orice conjugalitate din care a dispărut patima este un trist compromis saprofit. (Când îşi găsesc perechea oamenii îşi fac de obicei cuibul într-un căscat şi numesc acest căscat – familie, acasă, cămin.) Crezi fără pathos, scrii fără să simţi că plesneşti, faci dragoste fără să înnebuneşti?! Iată semnele inconfundabile că viaţa ta se desfăşoară la umbra dricului. Temperatura normală a vieţii este gradul de la care ea începe să fiarbă, tot ce scade sub punctului ei de fierbere poate fi declarat mort.
Un prieten psihanalist mi-a relatat povestea unui client de-ai săi: la o vreme după ce s-a căsătorit, pesemne după stingerea celei din urmă pâlpâiri a focului amorului, acesta a început să viseze, noapte de noapte, că a murit. Imediat după ce închidea ochii se trezea în plin cimitir, coborând în morminte, stând de vorbă cu morţii,  punând umărul la câte-o năsălie etc. Cea mai îngrozitoare imagine pe care o reţinuse era a propriului chip privit în oglindă: pomeţii putreziţi, un ochi alb, o gură fără buze…  După vreo zece ani de căsnicie – altminteri fericită, dacă e să excludem partea ei nevăzută, nocturnă – şi de chin oniric, clientul prietenului meu psihanalist a divorţat. Niciodată, adică nici-(măcar)-o-(singură)-dată de la despărţire nu a mai avut vreun coşmar de acest fel. Omul a reînceput să trăiască normal şi în somn…
Mi se va spune că înţelepţii recomandă cumpătarea, echilibrul, moderaţia. E adevărat. Dar finalitatea acestor demersuri nu este, nici mai mult, nici mai puţin decât aceea de a fi zei, de a trăi asemenea zeilor. Socrate recomanda nebunia – ca mijloc de comunicare cu zeii. Numai prin entuziasm (etimologic: în-dumnezeire) poţi face lucruri de soi, de la a compune Iliada până la o recita bine.
Apropo de entuziasm şi de vremurile amestecate în care trăim. O expresie sugestivă pentru aceste vremuri, rostită mereu cu suficienţa unui diplomat robotizat, este „uşor entuziasm” sau „entuziasm moderat”. Un oximoron de aceeaşi speţă cu „o caniculă răcoroasă” sau „o ferocitate blândă/ domoală”. În acelaşi registru, probabil versiunea negativă a „entuziasmului uşor”, l-am auzit pe un vorbitor la televizor rostind „sunt uşor şocat”. Nu suntem departe de alte sintagme care să consacre relativizarea absolutului: „vagă senzaţie de sublim”, „puţin îngrozit”, „revelaţie uşoară”, „extaz moderat”.
Revoluţia postmodernă a mentalităţii şi a sensibilităţii noastre se lasă, iată, şi cu schimbări la nivelul limbajului. Relativizarea a atins totul, până şi termenii care denotau absolutul, supremul şi indiscutabilul. Prima oară când am avut o „uşoară” revelaţie în acest sens a fost în urmă cu aproape un deceniu, când am mâncat pentru prima oară o pizza „super-supremă”. Dacă există una super-supremă, mi-am spus, trebuie că există şi una „sub-supremă” sau „oarecum supremă”. Ori una „moderat perfectă”, cu blat crocant.
Să ne amintim în acest context, cu uşoară frică şi moderată cutremurare, cuvintele Apocalipsei: „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.”

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper