Eul este Altul

Un articol de Ramona Ardelean

Prima mare „dezvrăjire“ în ceea ce priveşte cunoaşterea a făcut-o Platon în Mitul Peşterii, acesta arătând aici că omul suferă de un viciu sau de o ignoranţă fundamentală, aceea de a nu putea cunoaşte „lumea realităţii”, el lăsându-se prins şi captivat de „lumea umbrelor”, respectiv de tărâmul imaginarului şi iluzoriului în care imaginile lucrurilor sunt luate drept realitate, aşa cum în peşteră prizonierii, legaţi de gât, de mâini şi de picioare pentru a nu putea privi decât înainte, consideră umbrele proiectate de focul din peşteră drept realitate.

Platon are, aşadar, în vedere o distincţie crucială, aceea dintre imagine şi realitate sau dintre iluzie şi realitate. „Dezvrăjirea”, ca soluţie a ieşirii din iluzie şi a intrării în realitate, este posibilă doar prin „dezlegarea“ prizonierului astfel încât acesta să nu mai privească doar înainte, ci să-şi poată întoarce sau răsuci privirea spre ceea ce stă în spatele ei, adică spre cauză, spre sursa de lumină, caz în care el ar ieşi din peşteră şi ar putea întrezări realitatea neumbrită şi nemodificată, realitatea aşa cum este ea.
O astfel de „dezvrăjire“ este necesară nu doar în domeniul cunoaşterii lumii, ci şi în domeniul cunoaşterii omului, în domeniul cunoaşterii sinelui, a subiectului sau a ceea ce numim, generic, Eul nostru, în privinţa căruia persistă una dintre cele mai mari şi mai înrădăcinate ignoranţe.
Asemenea prizonierilor din peştera lui Platon, care, vrăjiţi de imaginile reflectate ale lucrurilor, le confundau cu realitatea, plasându-se astfel în sfera iluziei, noi, la rându-ne, vrăjiţi, captivaţi şi hipnotizaţi de imaginile reflectate ale Eului nostru, ajungem să-l confundăm cu propria noastră realitate, instituind astfel una dintre cele mai mari iluzii ale omului, iluzia că Eul ar putea avea propria identitate, că „Eu“ aş putea fi identic cu „Eu“, că „Eu“ aş putea fi identicul meu.
În realitate însă, structura Eului nu se bazează pe identitate, pe „Eu“ sunt „Eu”, ci pe identificare (cu altceva, altcineva), respectiv pe „Eu“ sunt „Altul”.
Dar ce înseamnă oare că Eul este Altul? Psihanaliza ne spune că Eul se formează prin identificarea cu propria imagine reflectată, ceea ce înseamnă că Eul nu se vede direct, ci doar indirect, prin intermediul imaginii reflectate. Atunci când subiectul îşi vede imaginea reflectată, în oglindă sau în celălalt, el se înstrăinează, se îndepărtează de sine, deoarece se confundă şi se identifică cu acea imagine, care este Altul, şi care reprezintă momentul constitutiv al Alt-erării de sine, ca geneză a Eului.
Cine nu se recunoaşte în mitul lui Narcis, cel care se îndrăgosteşte de propria imagine? Este de-ajuns, aşadar, să te vezi o dată pentru a fi prins, vrăjit, captivat şi orbit de propria imagine oglindită, de propria umbră, de acest „neant luminos“ sau de această carapace a unei identităţi străine, ca expresie a unei false şi iluzorii identităţi.
Deosebit de semnificativă este, în acest sens, contribuţia psihanalistului francez Jacques Lacan cu privire la stadiul oglinzii. Considerat punctul de referinţă al întregii opere lacaniene, stadiul oglinzii (stade du miroir) reprezintă un argument cât se poate de solid, de ştiinţific şi de convingător în sensul „dezvrăjirii“ Eului, adică al demontării şi deconstruirii iluziei lui, al structurii sale imaginare şi iluzorii, care dă seama de faptul că Eul nu are o realitate proprie, autonomă şi de sine stătătoare, ci este la origine… Altul.
Conceput iniţial ca stadiu al dezvoltării copilului între 6 şi 18 luni, conceptul de stadiu al oglinzii pune mai puţin accent pe componenta istorică şi mai mult pe componenta structurală, adică pe acea structură a subiectivităţii umane numită de Lacan paradigma ordinii imaginare, în care subiectul e prins, vrăjit, captivat şi hipnotizat de propria imagine.
Stadiul oglinzii trimite, astfel, la Mitul lui Narcis, luat în sensul lui cel mai adânc, acela de neputinţă, de insuficienţă vitală a copilului, de prematuritate care constituie cauza alienării imaginare în oglindă. Dat fiind că sistemul vizual al copilului e mai avansat decât cel motric, acest lucru permite copilului să-şi vadă imaginea în oglindă înainte de a ajunge la controlul mişcărilor corporale. Rezultă de aici un contrast cu necoordonarea corpului, resimţit ca un corp fragmentat, şi o rivalitate cu propria imagine, ceea ce dă naştere unei tensiuni agresive între subiect şi imagine, tensiune rezolvată prin identificarea subiectului cu imaginea.
Constituirea Eului are loc, deci, prin procesul identificării cu propria imagine reflectată, moment descris de Lacan ca fiind unul de jubilare. „Bucuria copilului e datorată triumfului său imaginar în anticiparea unui grad de coordonare musculară pe care nu a atins-o încă în realitate“ (Dylan Evans, Dicţionar introductiv de psihanaliză lacaniană, p. 276, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005). Astfel, imaginarul, ca tărâm al imaginii, are de la bun început caracterul de aparenţă, amăgire, înşelare, fascinaţie, seducţie, principalele sale iluzii fiind cele de integralitate, sinteză, autonomie, dualitate şi, în special, de similaritate (asemănare).
Eul se formează prin identificarea cu seamănul sau cu imaginea reflectată, adică cu imaginea ideală a lui însuşi, în care Eul şi seamănul, imaginea reflectată, formează relaţia duală prototipală, care este o relaţie fundamental narcisică. Narcisismului îi este constitutivă agresivitatea, în sensul acelei rivalităţi continue cu sine însuşi, în încercarea subiectului de a menţine identificarea născută în stadiul oglinzii. Această identificare narcisică reprezintă cauza fundamentală a alienării subiectului ce sfârşeşte în carapacea unei identităţi străine, false şi iluzorii.
Eul este, aşadar, la origine Altul, în sensul că Eul nu reprezintă decât o sumă de identificări succesive, adică un „Altul“ pentru el însuşi, căci subiectul se reperează mai întâi în Altul, în Celălalt. Prin aceasta, Lacan subliniază şi denunţă, totodată, caracterul imaginar, de nălucă, de aparenţă, de iluzie pe care îl ia Eul într-o exterioritate radicală în raport cu subiectul.
Stadiul oglinzii arată, prin urmare, că Eul este rezultatul unei înţelegeri greşite, deoarece introduce subiectul în ordinea imaginară. Acest imaginar are o putere captivantă asupra subiectului datorită efectului „hipnotic“ al imaginii reflectate de care e neapărat necesar să ne detaşăm pentru a întrezări realitatea subiectului.
Operând doar în registrul imaginarului, adică al imaginilor sau al „umbrelor luminoase”, Eul nu poate avea şi nu poate primi nicio întemeiere ontologică, el rămânând la stadiul de simplă „iluzie optică a conştiinţei”, după cum s-a pronunţat Einstein, grăbindu-se să adauge că valoarea reală a subiectului stă „doar în măsura şi sensul în care a reuşit să se elibereze de eul său”, adică de iluzia care oculta conştiinţa realităţii subiectului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper