Eternitatea lichelelor

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Întâmplarea e cunoscută. Mai ieri-alaltăieri, în ceea ce a mai rămas dintr-un cotidian în care doar fondatorului i se mai întâmplă să scormonească, în felul său, în mizeriile politicii româneşti, un enervat de vârstă mijlocie şi cu drept de semnătură s-a trezit scâncind indignat că el s-a săturat de „lichelele comuniste“ şi are dreptul să trăiască într-o ţară „normală“. Dacă nu cerea de-a dreptul exterminarea acestora, lăsa totuşi să se înţeleagă că ar fi mulţumit dacă respectivii şi-ar grăbi dispariţia. Ceea ce-l enervase erau numirea noului preşedinte al Institutului Cultural Român şi câteva consideraţii ale unui romancier octogenar şi prestigios despre dispreţul pentru cultura, valorile, tradiţiile şi identitatea românească al intelectualilor cunoscuţi ca fideli şi amanţi spirituali ai fostului preşedinte al ţării; profitori atitraţi, de asemenea. „Lichelele comuniste“, naţionaliste prin definiţie, au enervat şi redacţia revistei damelor crispate de trecerea anilor şi a colaboratorilor alunecaţi în zona reacţionară a dreptei politice; rana pierderii Institutului Cultural şi a traducerilor, burselor, călătoriilor, gloriilor pe sprânceană care veneau nu s-a vindecat, ranchiuna e mare şi noul preşedinte, ocupat, pare-se, cu treburi mai serioase, nu le e deocamdată de niciun folos.
O întrebare se impune: să fi produs vremurile trecute mai multe lichele decât vremurile de azi? Mistificatorii oficiali ai istoriei României nu se încurcă în nuanţe ideologice: ori o scăldăm, cum ne stă în caracter, dar nu e frumos şi nici practic, ori zicem că adorăm din rărunchi neoliberalismul, Europa, America, Alianţa Nord-Atlantică, finanţele internaţionale, ceea ce a fost şi va fi cazul, nimeni nu mai e ca noi, unde se împart cecurile şi privilegiile? După socoteala lor aiuritoare, comunismul, pentru că sună mai înspăimântător şi sperietoarea unei inimaginabile, totuşi, reîntoarceri în trecut e agitată ritualic în piaţa publică, şi nu socialismul românesc, atât cât a fost şi cum a fost, ar fi născut lichele cu nemiluita. Aprig tulburător pentru naturile lor sensibile de mai trecuţi şi de tinerei măcinaţi de aceeaşi voracitate şi cu ocupaţii destinate prostirii plebei, multe dintre aceste lichele nu numai că nu s-au sinucis sau nu s-au călugărit (cum li s-a intimat cândva cu un patetism juvenil de conjunctură postrevoluţionară care anunţa bărbatul aranjamentelor obscure de mai târziu), dar s-au încăpăţânat să trăiască şi se pun de-a curmezişul în calea marilor elanuri care împing ţara spre înalte culmi de bunăstare, civilizaţie, progres etc. Să ne înţelegem, vorbim aici de lichelele intelectuale, fiindcă cele din varii domenii ale societăţii sau sunt moarte, sau şi-au făcut plinul, sau nu mai prezintă de mult niciun interes public, sau sunt de neatins, acolo unde s-au aciuiat şi ţin în frâu, cum au mai ţinut, ordinea stabilită; aleg preşedinţi, ascultă, spionează, înregistrează şi, conform zicalei, dacă şi când muşchiul lor vrea, fac justiţie. Cum spaţiul de joacă, de influenţă şi de resurse al slujitorilor culturii în capitalismul tuturor josniciilor şi toleranţelor se reduce de la o zi la alta, neutralizarea, anihilarea „lichelelor comuniste“, atâtea câte au mai rămas şi pentru câtă vreme, apare ca o datorie urgentă. Nevoile sunt mari, tentaţiile enorme, gloria mai trecătoare ca niciodată, oameni suntem şi viaţa e scurtă!
România a mai trecut pe aici. Numitul, pe atunci, regim burghezo-moşieresc lăsase în urma lui în republica populară o pletoră de pretinse lichele, care, dacă n-au apucat să fugă din ţară şi nu s-au prăpădit în închisori, au supravieţuit de bine-de rău sau au pactizat şi au pus şi ele umărul, deseori destul de zdravăn, la împinsul patriei spre râvnitele culmi, azi şi mai de neatins. O precizare necesară, „lichelele burghezo-moşiereşti“ le stăteau oficial în gât proletarilor şi ţărănimii truditoare, „lichelele comuniste“ le stau efectiv în gât de douăzeci şi cinci de ani elitei autoproclamate şi trepăduşilor de serviciu, găştilor oportuniste care nu pierd ocazia să-şi fâlfâie dorinţa echivocă a unei „normalităţi“ în care, e de presupus, nu le-ar mai strica nimeni socotelile. Zece ani, ar fi nedrept să se uite, sub oblăduirea fostului preşedinte al ţării, acuzat azi de toate lichelismele posibile şi care numai intelectual n-a fost pe vremuri şi n-a apucat să fie nici după bănuite lecturi sugerate, flăcăii şi damele înfăşuraţi majestuos în mantia largă şi primitoare a anticomunismului şi-au făcut de cap. Dedulciţi la putere şi influenţă, căzuţi în admiraţie reciprocă, genii nobelizabile destinate posterităţii îşi varsă săptămânal bila plină de ranchiună în câteva publicaţii ţinute în viaţă de nu se ştie prea bine cine din patrie şi de aiurea şi dau probabil acatiste pentru ca fostul profesor de fizică şi primar, „neamţul“ trimis la Bucureşti, să priceapă, dacă poate, că o preşedinţie lipsită de sprijinul şi de admiraţia spiritelor alese ale naţiei este hărăzită eşecului. Donnant-donnant, bineînţeles, dar aşa a mers dintotdeauna lumea românească.
În acelaşi ziar în care enervatul cu drept de semnătură scâncea indignat după o ţară „normală“ şi în aceeaşi revistă în care se făcea procesul deposedării intelighenţei oficiale de mamelele Institutului Cultural Român, se lăfăiau ultimele noutăţi despre arestaţii zilei şi ai săptămânii. Spectacolul grotesc al primăverii, ultima mistificare servită plebei: Justiţia în plină şi programată misiune de menaj printre hoţii, escrocii, corupţii şi găinarii patriei, sacrificaţii momentului, pentru ca adevăraţii vinovaţi de decăderea ţării să doarmă liniştiţi şi marile companii străine să-şi continue fără teamă afacerile prospere. Câţiva mai trecuţi, ceilalţi în plină putere, prosperi, fuduli, primitivi, doar în priviri cu o spaimă haotică, copii sau adolescenţi în anul în care România a schimbat brutal o Istorie, produse pure şi inepuizabile ale unei societăţi individualiste închinată banului şi consumului, imorală şi dezumanizantă.
Lichelele fără anvergură şi fără complexe ale prezentului, politicienii noştri obedienţi, capitaliştii noştri de cumetrie, intelectualii noştri colonizaţi, groparii ţării!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper