Elogiul suferinţei

Un articol de Constantin Cubleşan

De la prima privire fixată asupra vastei opere pe care a împlinit-o (deja!) Aura Christi, îţi dai seama că aceasta are ca azimut creaţia lui F.M.Dostoievski. Nu neapărat în privinţa discursului analitic, cât mai ales în cel al sistemului de gândire, ca perspectivă de sondare a universurilor interioare ale omului aflat în suferinţă. „Axa operei dostoievskiene – ne atrage atenţia domnia sa – este, indiscutabil, suferinţa. Dar, nota bene, nu orice tip de suferinţă. Suferinţa care îl învie pe om, îl redă pe omul din om“. Şi, continuă observaţia: „Dostoievski nu este interesat de orice tip de om, ci de omul căzut şi puternic, de ultimul dintre oameni, în care explodează nevoia de a regăsi omul dinlăuntrul său şi, cum spune marele barbar undeva, în paginile jurnaliere, parcă, «sensul superior al vieţii»“. De reţinut această observaţie întrucât Aura Christi însăşi se regăseşte pe sine prin suferinţă, după cum se confesează în preambulul unuia dintre cele mai complexe şi mai profunde eseuri din literatura noastră pe care îl realizează, discutând la modul comparatist („scris în maniera artei interdisciplinare“, spune Nicolae Breban) problemele conştientizării subteranităţii prin boală, aşa cum apare la Dostoievski („vizionarul profetic, isusiacul, solarul, apolinicul sau pravoslavnicul care crede şi îşi mărturiseşte credinţa neocreştină“) ca şi la Nietzsche („acest peregrin prin arondismentul fiinţei“). Este vorba de Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013). Eseul se alcătuieşte dintr-o serie de eseuri subsumate, pe tematici adiacente, care se conjugă toate armonic, într-un ansamblu oarecum simfonic, în care ideea centrală subordonează motivele ce sunt mereu reluate, mereu atacate, din varii unghiuri de interpretare posibilă, într-o adevărată construcţie polifonică: „Tema suferinţei, tratată sub semnul belşugului de viaţă, este, firesc, aidoma unui uriaş fluviu, care, revărsându-se, a atins, în timp ce scriam această carte, afluenţii, izvoarele şi râurile din proximitate, încât, fără voie aproape, am intrat şi pe teritoriul altor motive majore, regăsite în opera celor doi gânditori: viul, viaţa moartea, boala, subterana, amoralitatea, supraomul, Iisus Christos, credinţa etc.“ Primul contact cu opera lui Dostoievski s-a făcut tocmai sub semnul suferinţei, pe care Aura Christi o mărturiseşte, cu conştiinţa unei mari descoperiri pentru sine: „într-o perioadă în care, în urma unor intervenţii chirurgicale, făcute la celebra clinică a profesorului Fiodorov, la Moskova, pentru a mi se stopa galoparea miopiei, eram în imposibilitatea de a citi – handicap ce constituie pentru mine, dacă nu echivalentul apocalipsei, în mod sigur, un scandal existenţial. În urma acestor experienţe m-am ales cu iubirea de Dostoievski şi cu o miopie ultraforte“. Lectura i-o făcea tatăl care „este desprins din lumea dostoievskiană“, împreună cu care purta, mai apoi, discuţii „pe muchie de cuţit (…) pe marginea scierilor marelui rus“. Asta se întâmpla „în preistoria existenţei mele“, dar dorinţa de a pătrunde în acest domeniu al „subteranismului“ universului uman, de acolo vine. Căutând a descifra omul din omul dostoievskian, de fapt se căuta şi se descoperea pe sine, mereu mai mult, în fiecare scriere a sa în parte şi în toate la un loc („Tot ce am făcut îşi are rădăcinile în suferinţă“, „din obscurităţile suferinţei am crescut“), până la acest eseu („o imensă obrăznicie“) în care descinde, prin sine, în sinele lumii dostoievskiene, unde se simte „ca acasă“, pentru că „aici (în opera marelui prozator rus) se vorbeşte, se discută şi se iubeşte la limită, în aerul firesc al imposibilului. Aici se dă totul, dincolo de limită, în zodia excesului firesc. Definitiv. Aici se încearcă, cu disperare dionisiacă, să se rezolve probleme cioplite din coasta esenţei. Aici se stă ochi în ochi cu zeii. Aici te trezeşti înşurubat pe fundalul abisului, în mâlul căruia te holbezi până cineva te fixează din străfunduri savant contorsionate. Iar tu ai grijă, în tot acest timp, speriat de forţa ce ţi s-a dat, ţi s-a îngăduit, să nu te transformi tu însuţi în monstru. Aici se caută apocalipsa, apoteoza nihilismului, a jocului de a fi când totul e imposibil, sufocant, intrat în registrele pierzaniei. Aici se asistă, cu inima tremurândă, la războaie formatoare, la bătăliile dintre contrariile muşcate de eriniile, fiarele, bestiile şi mama suferinţei. Aici se plânge. Se suferă enorm, dincolo de limită, într-o tragică şi copilăroasă disperare, iar fericirea are ramificaţii de sofisticate nervuri, crescute din mâlul deloc candid al suferinţei multiplicate, îmblânzite. Aici se glorifică suferinţa, fiindcă ea face parte din prea plinul îmbelşugat al vieţii, suferinţa arătându-se, nu o dată, ca un alt pretext de a spune da existenţei. Aici înveţi să accepţi ereditatea blestemată, pe care ai moştenit-o şi pe care, în momente alese, o iubeşti deşi labirinturile ei sunt un soi de anticameră a morţii. Aici descoperi atâta viu, încât ţi se face frică de graba cu care vei fi luat, fără să izbuteşti să respiri totul, viul suferind stând la temelia tuturor lucrurilor (…) Aici se iubeşte, ca şi când în secunda următoare o stihie devastatoare ne va face una cu pământul. Aici se moare discret, fiecare păstrându-şi demnitatea şi nevoia de singurătate în intimitatea îngrozitoare a morţii. Aici totul există sub semnul sfârşitului“. E o sinteză aparte a scrisului dostoievskian, de o poeticitate subsumată ce dă frenezie discursului din care face parte. Un discurs pe cât de liber şi degajat, pe atât de concentrat în densitate ideatică, analitic şi debordant în conexiuni, în extinderi ale relaţiilor circumstanţiale cu marile literaturi ale culturii universale. În această strategie exegetică, un rol aparte îi acordă lui Fr. Nietzsche, în care află un „exeget geamăn al suferinţei“, cei doi titani ai timpului lor fiind atât de „asemănători şi diferiţi în egală măsură“, acesta din urmă „un zeu imposibil de cuprins, o supra-entitate, care vede în profunzimile labirintice ale abisului uman, vede şi descrie haosul şi tragediile, grozăviile şi uriaşa spaimă colcăindă acolo“. Cercetarea paralelă a ideilor celor doi, cu aplicare riguroasă asupra textelor, asupra personajelor, e o demonstraţie de autentică elevaţie spirituală. „În paginile acestei scrieri – ţine să-şi prevină autoarea cititorii – poate, nu facem decât să ascultăm şi să urmărim cu luare-aminte – aşa cum se cuvine – modul în care dialoghează, modul în care se cheamă «între ei pe deasupra întinderilor intermediare pustii ale timpului» câţiva magnifici cetăţeni ai Republicii Aleşilor“. Aceştia sunt, în primul rând, marii scriitori ruşi ai secolului al nouăsprezecelea: L.N.Tolstoi, A.S. Puşkin, Mihail Lermontov, N. V. Gogol ş.a., convocaţi alături de filosofii din acelaşi areal de preocupări: Şestov, Merejkovski, Belinski, Berdiaev ş.a., orizontul deschizându-se larg şi spre lumea occidentală, în corelarea ideilor dostoievskiene cu operele unor Thomas Mann, Herman Hesse, Robert Musil, Reiner Maria Rilke, Iris Murdoch etc., şi nu mai puţin cu marii filosofi ai antichităţii (presocraticii), cu „marele vinovat fără vină“: Iisus Hristos, în analiza şi interpretarea, fireşte prin grilă dostoievskiană şi nietzscheană, a textelor biblice, incluzându-l pe acesta în rândul personajelor esenţiale ale umanităţii dintotdeauna, personajul care se află, de altfel, în centrul operelor celor doi gânditori, ca un continuu şi multiplu reper de referinţă. În acest sens, Aura Christi îl fixează eseistic, pe coordonatele propriului comentariu, în propria-i înţelegere a asumării dostoievskiene: „Dostoievski transformă raiul şi iadul, laolaltă, într-o dimensiune imanentă înainte de a fi transcendentă, aducând infernul şi edenul în viaţa lăuntrică a unor personaje purtătoare ale ambiguităţii caracteriale. Fiecare dintre aceşti eroi multipli locuiesc o realitate dedesubt, căutând în abisalitatea ei demetrică ideea unificatoare: Iisus. Un Iisus necunoscut altădată, un Iisus care înnobilează existenţa umană vie prin existenţa Sa desăvârşită, bucurându-se aici, cu noi, în noi, de surplusul de viaţă construită sub semnul evenimentului destinal şi participând la darul unic care este viaţa, împlinită şi prin suferinţă – instrument al desăvârşirii de sine“. (În paranteză fie zis, cred că s-ar fi putut consulta cu folos, în acest adevărat turnir comparatist, şi cartea lui Mihail Dragomirescu, Viaţa lui Iisus, singura interpretare estetică din literatura noastră, a vieţii şi activităţii Mântuitorului).
Nietzsche, în definirea Aurei Christi este cel care „vede în profunzimile labirintice ale abisului uman, vede şi descrie haosul şi tragediile, grozăviile şi uriaşa spaimă colcăindă acolo“. Din aceste afunduri colăcitoare de întrebări esenţiale asupra existenţei va fi ridicat „supraomul nietzschean, Zarathustra“ prin care anunţă „moartea lui Dumnezeu“. Dar, atrage atenţia cu aplomb autoarea eseului, „nici la Dostoievski, nici la Nietzsche nu e vorba de o moarte ultimă, ci de o etapă, un vârf exploziv al nihilismului, care-şi ruinează dincolo de limită, ultimele consecinţe. Moartea lui Dumnezeu (…) se vădeşte în opera celor doi gânditori vizionari, profetici, ca un teren pregătitor pentru renaşterea lui Dumnezeu, şi implicit, pentru renaşterea omului, dar nu mai puţin pentru regândirea raporturilor complexe dintre Om şi Dumnezeu“. Aceste „constante tematice“ sunt urmărite şi dezvoltate în opera celor doi, într-un „spaţiu extramoral“ prin afirmarea unor eroi fundamental problematici. Între aceştia, evident, Raskolnikov, Mâşkin, Karamazovii, în investigarea cărora Aura Christi porneşte, nici vorbă ca o spectatoare ce analizează la rece comportamente, atitudini, implicaţii, ci ca o participantă însăşi, dinlăuntrul acestor tenebre ale suferinţei, la diagnosticarea afectivă a destinelor acestora. „Prin Raskolnikov – ne spune Aura Christi – Dostoievski face unul dintre cele mai spectaculoase carotaje în abisalitatea demetrică a «omului din om», a omului golit de om, aşezând în pagină imposibilul: descrie mecanismul de funcţionare a experienţelor demetrice şi a ecourilor acestora în omul agonal al modernităţii – de aici interesul nostru maniacal faţă de acest personaj unic nu numai în creaţia epică dostoievskiană. De aici, probabil, iubirea romancierului faţă de Rodion Raskolnikov – instrumentul prin care imposibilul a devenit o cale propice unor descoperiri unice privind «omul din om» şi realitatea abisală cu sediul în subterana umană“. Celălalt personaj dostoievskian, de o complexitate aparte în dezvăluirea subteranelor conştiinţei, prinţul Mâşkin, este şi el caracterizat portretistic într-un discurs eseistic: „Smuls din iadul unei boli atroce şi rămas cu toate acestea nevindecat, prinţul Mâşkin e trimis în lume ca să ne lumineze şi să ne încălzească cu nesăbuinţa soartei lui tembele. El are menirea de a ne învăţa iubirea din noi înşine, în primul rând, căci e limpede că lucrul cel mai greu din lume e să te iubeşti pe tine însuţi, dacă pornim de la premiza că iubirea de sine presupune, în primul rând, cunoaştere de sine (…) Apariţia lui Mâşkin în lume e regizată cu o diversiune. Arma predilectă folosită de romancier, şi în acest roman, este aşezată sub semnul carnavalescului şi al ambiguităţii caracterologice, aşa încât o calitate a prinţului se reflectă în alta, transformată rapid în masca unei entităţi mâşkiniene diferite. Eurile multiple, incluse în psihicul mâşkinian, mişcările lor insidioase, subterane, sunt urmărite cu sufletul la gură, cu o răceală ce-ţi îngheaţă sângele“.
Calitatea aparte a vastului eseu consacrat suferinţei, încorporată şi tratată, sub semnul meditaţiei filosofice, în operele celor „două spirite gemene“: Dostoievski şi Nietzsche, pe care îl elaborează Aura Christi, constă în tocmai analiza din interiorul conflictual al adâncurilor sufleteşti ale personajelor construite de aceşti uriaşi creatori de lumi interioare, ea însăşi devenind în cele din urmă eroina propriei sale investigaţii, a propriului său roman/eseu, în care se iluminează, desigur analitic, metodic („metoda musiliană“), tocmai „forma de existenţă generativă, superlativă şi extatică, o autenticitate expansivă a fiinţei fragile, pe care literatura o ajută să existe, şi, uneori, o chiar substituie“. Nu e singurul demers de amploare, la noi, în privinţa investigaţiilor analitice dostoievskiene (Valeriu Cristea, Ion Ianoşi ş.a.) dar, fără îndoială, e singular prin perspectiva de abordare analitică, comparatistă, dintr-un unghi profund subiectiv şi tocmai de aceea profund veridic, al lumilor subterane pe care le relevă operele scriitorului rus ca şi a celui german. E, în felul său, un discurs analitic marcat de o profundă poeticitate a interpretărilor exegetice, adesea şocante prin ineditul revelaţiei lor critice.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper