Discurs în Cetatea lui Cervantes

Un articol de Constantin Coroiu

Joi, 23 aprilie, la Casa cu Absidă a lui Kogălniceanu din Iaşi, sediul Filialei Uniunii Scriitorilor, avea loc deschiderea Zilelor Convorbiri literare cu un colocviu consacrat noii serii a revistei. Prilej de retrospective privind cei 20 de ani de apariţie a acesteia, sub conducerea poetului şi eseistului Cassian Maria Spiridon, dar şi de evocare a unor momente cruciale din istoria de aproape un secol şi jumătate a celei mai importante reviste din cultura noastră şi de omagiere a marilor personalităţi care i-au marcat traiectoria cu fapta lor ziditoare prin vremuri şi vremuiri.
Invitatul de onoare al ediţiei de anul acesta al Zilelor revistei Convorbiri literare, a XIX-a, a fost Dumitru Radu Popescu. La un moment dat, în stilul său mereu surprinzător, DRP ne-a amintit că ne aflam chiar în ziua comemorării a „doi mari derbedei“ ai umanităţii: Cervantes şi Shakespeare, 23 aprilie fiind, de altfel, şi data aniversării marelui Will. În ce mă priveşte nu numai că nu uitasem, dar încă mă resimţeam de emoţia trăită cu doar câteva ore înainte când urmărisem ceremonia de decernare a Premiului Cervantes,  ce avusese loc, ca în fiecare an, în somptuoasa Aulă a multisecularei Universităţi de la Alcalá de Henares, localitatea natală a patronului spiritual al celui mai prestigios şi mai râvnit premiu destinat scriitorilor de limbă spaniolă, acordat acum romancierului, eseistului, jurnalistului, colaborator al cotidianului El País, Juan Goytisolo.
Cunoscut pentru nonconformismul său, octogenarul scriitor a venit la festivitatea ce s-a desfăşurat, conform tradiţiei, în prezenţa regelui Spaniei, îmbrăcat simplu, în ţinută de stradă, şi nu în una de gală, cum impune cutuma, iar discursul lui, au remarcat comentatorii, a fost cel mai scurt dintre toate cele rostite la ediţiile de până acum ale Premiului Cervantes. Dar şi politizat. L-a intitulat cu o expresie cervantină care, într-o traducere românească liberă, ar suna astfel: Pe şleau şi fără ocolişuri.
Juan Goytisolo a ţinut să remarce mai întâi că scriitorii se împart în două categorii: una a celor ce urmăresc să facă din munca lor o carieră, cealaltă a celor care o trăiesc ca pe o dependenţă. Ca o dulce-amară dependenţă. Primii sunt preocupaţi de promovarea şi vizibilitatea lor mediatică, dornici să triumfe, celorlalţi le este suficient să fie mulţumiţi de ei înşişi. Îi voi numi – a spus laureatul Cervantes – pe cei din prima categorie literaţi, iar pe cei din categoria a doua scriitori pur şi simplu sau, mai modest, incurabili slujitori ai meseriei scrisului. Exemplul suprem invocat a fost creatorul lui Don Quijote – „primul nostru scriitor“ – un mare anonim până la publicarea celebrului roman.
Citându-l pe Fernando Pessoa – „Port în mine conştiinţa înfrângerii ca un steag al victoriei“ – Juan Goytisolo a mărturisit că laudele venite din partea a ceea ce el a numit „instituţia literară“ îl fac să se îndoiască de el însuşi. A fi persona non grata în ochii oficialităţilor literare, s-a confesat el, îl reconfortează, potenţându-i scrisul şi conduita. Apoi: „De la înălţimea vârstei mele, simt acceptarea recunoaşterii ca pe o lovitură de spadă în apă… Condiţia mea de om liber pe care am câştigat-o atât de greu invită la modestie“. De notat că Juan Goytisolo, cu o fermă orientare politică de stânga, s-a numărat printre cei ostracizaţi în timpul dictaturii lui Franco, a trăit mult în exil şi a fost constant critic faţă de toate regimurile. Un Goytisolo militant al vreunui partid sau susţinător al vreunui politician, fie el şi de o deosebită valoare, necum vreun ipochimen sulfuros parvenit în vârful puterii, cum am văzut că s-a întâmplat în ultimii zece ani în România, e de neconceput.
Oponent al ideilor sectare, naţionaliste, laureatul de anul acesta al Premiului Cervantes, şi-a reafirmat admiraţia faţă de tot ceea ce înseamnă aport valoric, original, fecund, la cultura şi civilizaţia spaniolă, în primul rând, desigur, cel al maurilor şi al evreilor. A mai subliniat, făcând aluzie la condiţia exilatului, dar nu numai, că privirea dinspre periferie spre centru este mai lucidă decât cea dinspre centru către periferie. Ca unul căruia i se atribuie mai multe origini şi identităţi – catalan, basc, francez etc. –, Goytisolo îşi revendică ceea ce Carlos Fuentes a numit „naţionalitatea cervantină“. În viziunea sa, toţi scriitorii de limbă spaniolă cervantizează. O idee ce îmi aminteşte că şi la noi s-a observat, de pildă, că orice poet român de după Eminescu, dar şi de dinainte de Eminescu, eminescianizează, de fapt este eminescian.
Juan Goytisolo s-a referit, cum era de aşteptat, şi la acţiunile din ultimii ani privind descoperirea rămăşiţelor pământeşti ale lui Cervantes şi a întrebat mirat: „În loc de a se încăpăţâna să dezgroape bietele oase ale lui Cervantes şi să le comercializeze turistic, nu ar fi mai important să fie puse în lumină episoadele necunoscute din viaţa sa după răscumpărarea anevoioasă din Alger?!“. Câţi sunt cei care au cunoştinţă de suferinţele şi mizeria prin care a trecut: respingerea de către oficialităţile din vremea lui a cererii de emigrare în America, eşecul încercărilor de a-şi câştiga existenţa, întemniţarea la Sevilla din cauza datoriilor, viaţa trăită în mediul promiscuu al unui cartier rău famat din Valladolid şi altele. Mai mult, a observat scriitorul în discursul său pe cât de simplu, pe atât de fulminant, nici măcar documentele, mărturiile privindu-l pe Cervantes, care au fost publicate la începutul secolului trecut, în 1902, nu sunt cunoscute decât în cercuri erudite, extrem de restrânse. În fine, foarte puţini s-au străduit să cerceteze fără prejudecăţi dramaturgia lui Cervantes şi opera sa poetică. Omagierile, a punctat cu severitate calmă Juan Goytisolo, şi asta tocmai la o ceremonie omagială, îngraşă birocraţia oficială şi pântecele ei bine întreţinute.
Accente de autentic rechizitoriu a căpătat discursul său şi când s-a referit la „panorama sumbră“ a realităţilor lumii contemporane, o lume bântuită de cele mai grave şi mai destabilizatoare crize: economică, politică, socială, morală. A denunţat stările de lucruri din Spania: exilul profesional, şomajul, faptul că 20 la sută dintre copiii spanioli trăiesc sub pragul sărăciei. Credinţa sa, ca unul ce se revendică a fi de naţionalitate cervantină, e că menirea cavalerilor rătăcitori este aceea de a repara nedreptăţile şi a-i apăra pe cei nenorociţi. Juan Goytisolo şi-l imaginează pe Don Quijote repezindu-se cu lancea nu numai asupra poliţiei din epoca lui, ci şi a celor care astăzi scot oamenii din case, lăsându-i pe drumuri. Şi-l imaginează luptând împotriva corupţilor, a bancherilor hrăpăreţi şi apărându-i pe acei emigranţi a căror unică crimă nu e alta decât instinctul lor vital şi dorinţa de libertate. Alonso Quijano, a spus Juan Goytisolo, îl contagiază pe creatorul său de puterea literaturii, de nebunia ca formă superioară de înţelepciune, una care nu ne îndepărtează de realitate, ci, dimpotrivă, ne implică şi mai mult în ea. Cei contaminaţi de Cervantes – a avertizat el – „nu ne resemnăm în faţa nedreptăţii; să strigăm cât putem de tare că putem!“ (aluzie clară la doctrina noului partid din Spania: PODEMOS).
În austera Aulă a Universităţii din Alcalá de Henares, oraş declarat de UNESCO patrimoniu mondial, laureatul Premiului Cervantes intră, conform protocolului, pe poarta principală, prin care au trecut odinioară Ignatio de Loyola, Quevedo sau Lope de Vega, şi urcă apoi într-un fel de amvon de unde îşi rosteşte discursul. Vechiul şi monumentalul aşezământ, întreaga atmosferă de aici evocă o îndelungată şi glorioasă istorie academică şi culturală. În galeria marilor figuri ce au ilustrat-o se înscrie şi cea a lui Antonio de Nebrija, autorul primei Gramatici a limbii spaniole apărută în 1492, anul fast când Cristofor Columb descoperea America şi începea astfel edificarea Lumii Noi.
Vizitatorul urbei lui Cervantes care străbate desigur principala arteră, Calle Mayor, se opreşte la numărul 48 unde se află casa memorială a celui ce a scris o carte cu un destin fabulos. O carte cu cele mai multe ediţii din toate timpurile, comparabilă, din acest punct de vedere, doar cu Biblia. Este, notează Dostoievski în jurnalul său, „cea mai tristă carte ce s-a scris vreodată“, o carte pe care fiecare dintre noi ar trebui, crede creatorul Karamazovilor, să o aibă asupra sa la Judecata de Apoi. Dar titanul rus mai scrie ceva şi mai tulburător: „Dacă lumea s-ar sfârşi şi cineva ne-ar întreba: «Aţi înţeles Dumneavoastră viaţa? Şi la ce concluzie aţi ajuns?», i-am prezenta în tăcere un exemplar din Don Quijote“.
Pe zidurile clădirilor de pe Calle Mayor, ca şi pe cele din Plaza Mayor, sunt fixate panouri pe care sunt reproduse fragmente din discursurile laureaţilor Premiului Cervantes. În acest fel, ele, discursurile, reverberează, prin ceea ce au mai memorabil, în Cetatea lui Cervantes, unde nu doar fiecare an, ci şi fiecare zi sunt ale lui. Citez din cel al mexicanului José Emilio Pacheco, laureat în 2009: „Cavalerul Tristei Figuri ne spune, despărţindu-se de noi: «Nu am murit şi nu voi muri niciodată. Braţul meu puternic este şi va fi întotdeauna gata să-i apere pe cei slabi!»“.
Cred că din discursul lui Juan Goytisolo va fi, dacă nu cumva a şi fost deja expus un fragment ce va conţine aceeaşi idee.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper