Dezlegare la grătare

Un articol de DORIN-LIVIU BÎTFOI

Cum dă colţul ierbii, dar mai în forţă după Înviere, se încing grătarele, pentru ca fumurile orăşenilor şi aromele cele mai îmbietoare să acopere campingul, muntele, râul, satul, oraşul. Pretutindeni, în sânul naturii şi la şosea, la ţară şi prin curţi, printre blocuri, în parcări sau chiar pe linia de tramvai (Calea Rahovei colţ cu Trafic Greu). Grătarul este adevăratul sport naţional. Bărbatul român (unii, ca să nu generalizăm) trebuie musai să participe şi să mai şi câştige o probă olimpică fără de care altfel nu se poate: „să facă grătar”. Test de virilitate, dar şi de conlucrare fuzională cu femeia (sau femeile) de la bucătărie, unde „se pregăteşte carnea”. Rit de trecere în cuplu şi reminiscenţă filogenetică, poate, de pe când el ucidea, ea jupuia şi săra, el frigea etc.

Preparativele, aşadar cumpărăturile, stârnesc invariabil ample dezbateri – s-ar părea că nu oricine ştie ce şi cât şi de ce. Cine „pregăteşte carnea”? Şi cum? Aici se alege spontan un lider, de obicei feminin, ca în mai toate culturile rămase tradiţionale (ori arareori, ca pe o culme a priceperii – iar asta cere un respect îndoit! –, un bărbat). „Grătarul” însuşi (obiect, activitate şi rezultat) are o tehnică aparte, fiind indispensabil pentru manevre un iniţiat, un preot sau un şef de trib – cineva care „să ştie cum”: cum faci focul, când „pui grătarul”, cu ce îl ungi ş.a.m.d. Se alege, singur sau după deliberări, un maestru, care ştie „cum se întorc” fleicile (şi multe altele, izvorând dintr-o cunoaştere adâncă a vieţii, pe care o ţine enigmatic pentru el până la sfârşit), în vreme ce alţi participanţi chibiţează pe margine, îi umplu acestuia paharul, beau şi ei şi observă, cu un simţ estetic abia acum oportun, ce frumos e la munte sau la ţară sau printre blocuri.

La drept vorbind, colţul ierbii a devenit pe nesimţite numai opţional. Românul, cel puţin regăţeanul, nu mai iese „la iarbă verde” şi nici la „picnic”. Iese „la un grătar”. Facem un grătar? Facem! Sau imperativ, complice: Când facem un grătar? O televiziune filmează o armată de vilegiaturişti înarmată cu grătare, în plin asalt al malului Argeşului: iarbă nu-i, nici măcar un firicel, dar peturile, hârtiile şi gunoaiele de tot felul colorează viu peisajul. Nu par să deranjeze pe nimeni, iarba poate lipsi – nu şi grătarul, esenţialul, raţiunea de a ieşi în natură. Care natură? Nu contează.

Un scriitor englez şi ardelean printre alte ocupaţii, Mike Ormsby, descrie în Grand Bazar Romania (Editura Compania, 2008) ritualul unui barbecue băştinaş. Un amic român îl sună pentru că are-neapărat-ceva-de-vorbit-cu-el. Cel mai bine – la un grătar. Pregătirile încep în hypermarket, unde amicul umple cu vârf căruciorul de cumpărături, cam ca pentru o foamete globală (nu-i cam mult? întreabă Mike), băuturile abundă de asemenea, numai de whisky (whisky?!) apar vreo două sticle (una nu-i destul?). Las’ mai bine pe mine, că ştiu eu, vei vedea, îi şopteşte amicul lui Mike, cu o cunoaştere superioară despre „cum se face”. Drumul până la Moeciu-Bran, care este, în treacăt fie spus, regatul grătarelor, e înghiţit în cea mai mare viteză de maşina de proaspăt îmbogăţit a amicului (nu ar fi cazul să o lăsăm mai încet? Nu, nu, lasă asta în seama mea, răspunde iar, ezoteric şi atotştiutor, amicul). Grătarul intră şi el în viteza a cincea, cele două sticle de whisky îşi fac treaba, iar amicul iniţiat nu mai poate emite nici o propoziţie simplă. Mike nu va afla niciodată ce-trebuie-neapărat-vorbit.

Regresie fuzională la natură şi plonjeu într-o oralitate indicibilă? Ceea ce nu poate fi spus, metabolizat, simbolizat e înghiţit, încorporat, pe nemestecate. Rămâne sentimentul, ca o ghiftuire, ca o mahmureală. Nespusul nemestecat.
Până la un nou grătar.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper