Destinatar: Rebreanu

Un articol de Ion Brad

Scrisori către Rebreanu (A-B), ediţie de Niculae Gheran, în colaborare cu Emese Cîmpean, Rodica Lăzărescu, Andrei Moldovan şi Lorenţa Popescu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2014

Eminentul editor şi biograf al lui Liviu Rebreanu, Niculae Gheran, el însuşi un prozator şi memorialist de har, în colaborare, de data aceasta, cu Emese Cîmpean, Rodica Lăzărescu, Andrei Moldovan şi Lorenţa Popescu, ne oferă corespondenţa marelui prozator cu contemporanii săi. Deocamdată, doar numele care încep cu literele A şi B.
Trebuie să spun, de la bun început, că parcurgând cele 500 de pagini ale volumului parcă am citit un veritabil roman istoric, cu personaje şi întâmplări memorabile. Şi cu atât mai atractive şi revelatoare, cu cât dimensiunile şi importanţa lor se măsoară în raport cu personalitatea pe cât de uriaşă, pe atât de umană a creatorului romanului românesc modern, protagonist de seamă al vieţii literare şi teatrale interbelice.
Evocând „zilele fastuoase ale genului epistolar“ pe plan universal şi naţional, gen pus în pericol de actualele mijloace de comunicare, N. Gheran îşi exprimă convingerea, bazată pe o multitudine de experienţe personale, că studierea şi publicarea unor documente cum sunt cele de faţă pot prelungi supravieţuirea acestui mod de comunicare, capabil să definească indivizi, colectivităţi şi chiar naţiuni.
După ce luase cunoştinţă, ajutat de Gabriel Ştrempel, la Biblioteca Academiei Române, de cele vreo 200.000 de scrisori primite sau expediate de Liviu Rebreanu împreună cu prietenul său Nicolae Coban, Niculae Gheran îşi începe noua sa aventură: „Ridicând năvodul nu ne venea să credem. Înşir în cele ce urmează doar o parte dintre confraţii romancierului aflaţi în epistolarul său: Ion Agârbiceanu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, I. Al. Brătescu-Voineşti, Mateiu Caragiale, Mihail Dragomirescu, Mircea Eliade, Gala Galaction, Emil Gârleanu, Octavian Goga, G. I. Brăileanu, Eugen Ionescu, Nicolae Iorga, Emil Isac, Panait Istrati, E. Lovinescu, Alexandru Macedonski, Adrian Maniu, Ion Minulescu, Corneliu Moldovanu, Dimitrie Nanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Sextil Puşcariu, Mihail Sadoveanu, Ion Marin Sadoveanu, Ioan Slavici, C. Rădulescu-Motru, Radu Rosetti; dintre muzicieni: George Enescu, Stan Golestan, Ionel Perlea; dintre oamenii politici: Carol al II-lea, Armand Călinescu, Petru Groza, Iuliu Maniu ş.a.“.
Cum e firesc pentru mine, m-am oprit mai cu seamă la numele transilvănenilor care îi scriau şi apelau la Liviu Rebreanu, în cele mai felurite chestiuni.
Astfel, primul nume la care am poposit este al lui Ion Agârbiceanu (1882-1963), de care am fost atât de apropiat şi căruia i-am dedicat volumul evocator Sfânt părinte al literaturii române.
În anul 1922, când Agârbiceanu conducea ziarul Patria din Cluj (organ al Partidului Naţional), la 5 septembrie îi scria următoarele:
„Stimate domnule Rebreanu,
N-am avut prilejul să te mai văd în trecerea mea prin Bucureşti şi cum nu ştiu nimic de soarta volumului Dezamăgiri, ce ţi-am lăsat, te rog foarte mult să-mi dai un răspuns.
Se înţelege, pentru mine cel mai bun răspuns ar fi un avans de 3.000-4.000 de la «Ancora» sau altă editură în baza unui contract pentru ediţie în 5.000 ex<emplare>, din care să mi se fixeze 20-25% din preţul de vânzare.
Am nevoie de lemne pentru iarnă etc. D-ta ştii greutăţile unui om cu familie. Dacă poţi plasa volumul, te rog fă să capăt onorarul cât mai în grabă. Se scumpesc toate proviziile de iarnă cu fiecare zi ce trece. Adresa mea e cea de mai sus.
Cu mulţumiri şi deosebită stimă,
I. Agârbiceanu“

Dintre celelalte şapte scrisori, multe privind chestiuni de colaborare literară, mă voi opri mai întâi la cea expediată de la Cluj, în 10 octombrie 1936, când Liviu Rebreanu era vicepreşedintele Consiliului de Administraţie al Societăţii de Radiodifuziune:
„Iubite domnule Rebreanu,
Îmi iau libertatea să-ţi mai scriu o dată în chestiunea fiului meu Nicolae. De la întâlnirea ce mi-ai acordat-o, am mai fost la Bucureşti marţi 29 sept. La 30 sept. a fost consiliu la Radio. La sfatul d-lui Mugur, am fost să mai vorbesc o dată cu dl. Şeicaru. D-sa mi-a dat o întâlnire la care a venit şi dl. şef al contenciosului mi se pare, şi-au fost de părere că până la 1 ian. să-i dea băiatului 4 piese muzicale de orchestrat, plătite cu 5.000 lei bucata. Nu ştiu dacă au propus ceva în Consiliu sau ba.
Fiul meu, între timp, a fost numit profesor de teorie şi solfegii la Conservatorul particular «Pro-Arte», unde s-a şi prezentat. Cum însă salariul de acolo va fi foarte modest, te rog din nou să-i faceţi un angajament şi la Radio, cu un salar şi mai mic, dându-i-se atribuţia de-a armoniza pentru orchestră muzică poporală. Eventual să facă şi alte lucrări.
Felul de-a-l angaja numai cu bucata ar fi mai nefavorabil, întrucât n-ar putea conta pe ceva fix, când, eventual, nu ar reuşi să facă o armonizare în fiecare lună. Cererea lui am lăsat-o de când am fost la D-ta, Dlui Mugur să ţi-o predea. Dl Şeicaru zicea că va lua-o s-o rezolve D-sa, dar în felul angajării cu bucata, ceea ce cred c-ar fi mai puţin potrivit.
Azi am scris şi Domnului General Condeescu, cu aceeaşi rugăminte.
Cu toată dragostea şi cu multe mulţumiri
Ion Agârbiceanu“

N-aş fi reprodus această scrisoare dacă n-ar fi fost vorba despre cel de-al doilea fiu al lui Ion Agârbiceanu, plecat, în 1946, tot de la Radio, cu o bursă în Franţa, de unde nu s-a mai întors niciodată. Acolo s-a manifestat mai ales ca sculptor, dar întreaga sa operă a fost dăruită unei mănăstiri, în care s-a adăpostit. Mormântul său a fost vizitat şi evocat de Mircea Zaciu şi Vasile Igna. Drama acestui fiu şi a familiei sale rămasă la Bucureşti era o chestiune dureroasă pentru Ion Agârbiceanu, despre care, însă, nu mi-a vorbit niciodată.
Ultima sa scrisoare era expediată de la Sibiu, la 9 VIII 1941, unde Ion Agârbiceanu şi familia se aflau în refugiu:

„Stimate Domnule Rebreanu,
Am fost rugat, cu multă insistenţă, din partea conducerii ziarului Unirea să le colaborez permanent. Din martie am început să le scriu. Acum m-au avizat că de la 1 sept. sunt siliţi să renunţe la colaborarea mea pentru motive de greutăţi materiale.
Aveam un onorar de cinci mii lunar.
După cum ştii, eu sunt dintre cei expulzaţi din Cluj. Am salariu modest de consilier, dar între împrejurările de azi nu pot exista cu familia numai din el. M-am gândit să te rog să faci colaborarea permanentă la Viaţa, fie cu articole la ordinea zilei, fie literare, sociale etc. Aş putea să trimit chiar zilnic material.
Te rog să-mi faci această înlesnire până mai ţin vremile grele de acum şi să mă avizezi.
Cu toată dragostea,
Ion Agârbiceanu“

Mult mai multe scrisori (şaisprezece) avea să-i adreseze lui Liviu Rebreanu marele poet, filosof, dramaturg şi diplomat Lucian Blaga (1895-1961).
Prima era trimisă de la Cluj, în 1924:

„Dragă Rebreanu,
Zilele acestea a apărut Nr. 1 al revistei Cultura, sub conducerea dlui Sextil Puşcariu. E o revistă în patru limbi, româneşte, ungureşte, nemţeşte şi franţuzeşte. Se publică articole şi traduceri dintr-o literatură în alta. Dacă eşti aşa de bun – să ne colaborezi şi tu ne-am bucura foarte mult. Traducerile le plătim cu 150 lei pagina (formatul Cugetului românesc). Nu ne-ai da traduceri din autori saşi sau maghiari ai Ardealului? Aştept răspunsul tău, totodată să-mi scrii care din schiţele Tale doreşti să ţi şseţ traducă în nemţeşte sau ungureşte.
Cu toată dragostea,
Lucian Blaga“

Aproape toate celelalte, expediate de la Berna, se refereau la colaborarea sa cu Teatrul Naţional din Bucureşti, condus de Liviu Rebreanu, unde i s-a pus în scenă mai întâi Meşterul Manole. Din când în când nemulţumit, precum în 15 mai 1929 îi scria:

„Scumpe Rebreanu,
De la Bucureşti nu-mi mai scrie nimenea, aşa că nu ştiu cum mai merge Meşterul. Citesc numai în ziare despre reprezentaţii – şi-mi dau de gândit «matineele». Sunt foarte amărât că tot timpul cât ţin serbările Unirei, Meşterul nu e luat deloc în program, nici seara şi nici în matineu. «Les absents…» Deşi cunosc eu însumi o mulţime de lume care venită din provincie ar fi dorit să vadă piesa.
Speram să scoatem cel puţin 15 reprezentaţii, dar aşa…
O fi ea dificilă piesa, dar tocmai de aceea ar trebui pusă în seri când vine lumea la teatru (joia – vinerea – sâmbăta). Nădăjduiesc ca cel puţin de încheiere să i se acorde vreo două seri mai bune.
Ah Doamne – scumpe Rebreanu – ne omoară papagalii!
Te îmbrăţişez cu toată prietenia,
L. Blaga“

Dintre toţi ceilalţi ardeleni, cele mai multe şi mai lungi (15) erau expediate de la Orăştie de către profesorul, poetul şi gazetarul Valeriu Bora. Dacă prima, din 10 aprilie 1925, începea cu „Scumpe domnule Rebreanu“, în cea din 6 mai 1925 se adresa cu „Mult iubite Naşule, Scumpă Naşă“. În acel an, cei doi Rebreni acceptaseră să-i boteze fiica pe nume Tatiana-Minodora.
Toate cuvintele de laudă şi mulţumirile se cuvin lui Niculae Gheran, dar şi colaboratorilor săi din Bistriţa, pentru această primă şi importantă culegere de scrisori către Liviu Rebreanu, care se constituie într-un veritabil eveniment editorial.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper