Despre revenire în tenis

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Istoria este un veşnic corsi e ricorsi, după cum credea Vico. Mai târziu, Nietzsche vorbea despre eterna întoarcere a identicului. Şi chiar fără să fii filosof, nu se poate să nu constaţi că există o anume matrice a repetabilităţii în istorie, indiferent că ne referim la istoria mare, cea făcută de aşa-zisele personalităţi sau la cea mică, a faptului cotidian, obscur şi anonim. Şi totuşi… Şi totuşi, ceea ce revine şi se repetă este şi nu este la fel cu ceea ce s-a petrecut…
În materie de tenis, nu mai e un secret pentru nimeni faptul că sunt fan al spaniolului Rafael Nadal. Şi nici nu mai reiau aici argumentele în virtutea cărora văd în iberic pe unul dintre cei mai valoroşi tenismeni din istorie. Singură, cifra de paisprezece titluri de Grand Slam, câte a adunat omul din Baleare, ar trebui să reducă la tăcere orice contestaţie. Dar de mai bine de opt luni, Rafa nu mai este… Rafa. Joacă fără încredere, pierde la te miri cine, tenisul lui nu mai are strălucirea hipnotică de dinainte. Şi nu numai accidentările sunt de vină. Ceva s-a petrecut. Nu vreau să mă lansez acum şi aici în speculaţii. Voi risca un diagnostic abia după ce sezonul pe zgură se va fi sfârşit. Tot ce pot să fac în această clipă este să reiau un text mai vechi, în care celebram imensa capacitate de renaştere dovedită în mai multe rânduri de campionul spaniol. Dar ceea ce altădată era o bucuroasă constatare a unei aptitudini de Anteu, astăzi este simplă interogaţie deschisă… Foarte sincer, nu ştiu dacă Rafael Nadal mai poate, mai vrea, mai are motivaţia de a reveni acolo sus, unde a cunoscut gloria şi triumful… Aşadar, iată prima parte a unui articol mai vechi:

Am să vă vorbesc despre tenis. Despre cele mai recente întâmplări petrecute în circuitul ATP. În ultimile unsprezece luni recunosc că am stat în expectativă cât priveşte evoluţia favoritului meu, tenismanul spaniol Rafael Nadal. Astfel, dintr-un cronicar încăpăţânat şi constant al tenisului profesionist m-am transformat într-un arheolog al istoriei sportului alb. Am dat prezentul pe amintire. M-am ocupat de Andre Agassi, nu de Rafael Nadal. Pe scurt: am ieşit benevol din actualitatea circuitului profesionist de tenis. De ce? Pentru că anul 2009 a constituit, pentru mine şi milioane de fani ai jucătorului iberic, scena unei dramatice căderi.
Înaintea turneului de la Roland Garros, ediţia 2009, Nadal stătea confortabil pe fotoliul de lider ATP, după ce câştigase, în prima jumătate a sezonului Australian Open, competiţiile Masters Series de la Indian Wells, Monte Carlo şi Roma, turneul de 500 de puncte de la Barcelona, făcând o finală indoor la Rotterdam şi alta afară, pe zgura de la Madrid. El avea un avans de 4.500 de puncte faţă de ocupantul locului doi, ultratitratul campion elveţian Roger Federer. Maiorchinul – pentru cine nu ştie, Nadal este din insula Majorca –, părea de neoprit, iar eu, laolaltă cu alţi comentatori, îmi puneam problema dacă El Rey va fi în stare să realizeze Marele Şlem. A venit însă surprinzătoarea înfrângere, prima din carieră la Porte d’Auteuil, cea din optimi, contra suedezului Robin Söderling – meci cu cântec, căci încă de la Miami se pare că Rafa începuse să aibă probleme grave la genunchi. El dominase categoric sezonul pe zgură, dar victoriile înşirate ca mărgelele pe aţă fuseseră obţinute fără strălucire, mai mult prin încordarea minţii decât prin calitatea efectivă a jocului practicat. Campionul funcţionase în virtutea inerţiei, împins de o forţă ce-şi epuizase progresiv strălucirea.
Anul trecut, accidentat serios la genunchi şi eliminat prematur pe zgura pariziană, Rafael Nadal, tenismanul din Baleare, fost lider ATP, declarase forfait la Queen’s, apoi la Wimbledon, pierzând dintr-un foc 2.250 de puncte, fără a mai socoti Roland Garros-ul, turneu ce l-a costat şi el 1.820 de puncte. Aşa se face că Federer, campion şi la Paris, şi la Londra în 2009, îşi recăpătase coroana – într-o manieră lipsită de echivoc, dar în absenţa fizică a adversarului său celui mai impunător. Abia în toamnă, dar fără să convingă, Nadal a început să progreseze cătinel pe hard-ul american, făcând semifinală la turneul Masters Series de la Cincinnatti, apoi intrând în careul de aşi la US Open, unde însă a fost spulberat de războinicul gaucho Juan Martin del Potro. Rafa a mai făcut finală la Shanghai, într-un Masters Series dominat total de rusul Nikolai Davîdenko, apoi s-a calificat în semifinala altui turneu din gama 1.000, la Paris-Bercy, unde avea să fie „ras” de sârbul Djokovici în două seturi lipsite de istoric.
Cât priveşte Turneul Campionilor de la Londra, în grupă, protejatul lui Tony Nadal mi-a confirmat negrele presimţiri: în trei meciuri nu a câştigat nici măcar un set, pierzând pe rând la Davîdenko, Söderling şi Djokovici. Pentru campionul spaniol sfârşitul se profila din ce în ce mai sigur. Eu nu mai îndrăzneam să sper într-o revenire a sa, până-ntr-atât de jos se dusese altădată invincibilul spaniol.
Şi totuşi… Şi totuşi prima săptămână a anului 2010 aduce un semn de speranţă: la Abu Dhabi, în cadrul unui turneu demonstrativ, Nadal îl învinge în două seturi pe antipaticul nordic ce-i fusese „naş” la Roland Garros. Cu o zi în urmă, la acelaşi turneu, suedezul îl bătuse pe Federer. Dar nu era vorba decât despre o competiţie demonstrativă, din care presiunea punctelor ATP lipsea… Urma turneul de la Doha. Finala, întrucâtva surprinzătoare, între rusul Davîdenko şi Rafa, a debutat cu promisiunea unui Blietzkrieg, căci puştiul din Baleare îl surclasase pe învingătorul din semifinală al marelui Federer cu un sec 6-0. Până şi Cristian Tudor Popescu, comentatorul TV al meciului, începuse să jure pe totala reînviere nadaliană. Dar Davîdenko a luptat, a venit ca o furtună peste fostul lider mondial şi a câştigat o finală de câteva ori pierdută. Cu toate acestea, redevenisem optimist, nivelul de joc al ibericului crescuse, se împlinise, semănând cu ceea ce ştiam din epoca în care el domina tenisul mondial.
A urmat Marele Şlem de la Melbourne, unde Rafa a jucat foarte bine, asta până în sferturi de finală, când l-a întâlnit pe scoţianul Andy Murray, un jucător imprevizibil, mare speranţă a tenisului de astăzi. Meciul, extrem de spectaculos, l-a văzut finalmente câştigător pe britanic, după abandonul lui Nadal, care avea din nou probleme la genunchi. Întrucât campionului de la Majorca nu-i stătea în fire să renunţe fără luptă, era clar că lucrurile nu fuseseră rezolvate decât în prea mică măsură. Sfârşitul părea mai iminent ca oricând…
Şi sezonul de primăvară al hard-ului american a sosit – fără prea mari speranţe pentru cel ce deţinea încă de la vârsta de 22 de ani şase titluri de Grand Slam. Dar Rafa a strâns din dinţi, a disputat cu umilinţă şi încredere fiecare meci, făcând semifinală şi la Indian Wells, şi la Miami. Sincer să fiu, am fost convins că va câştiga ambele turnee, căci principalii adversari, Federer, Murray, Djokovici, căzuseră înaintea finalelor, iar Davîdenko şi del Potro nu participaseră. Rafa a pierdut însă, mai întâi în faţa lui Ivan Ljubici, apoi în faţa lui Andy Roddick, în condiţii aproape identice – un prim set câştigat, apoi o cădere inexplicabilă, contra unor adversari la care avea un palmares pozitiv zdrobitor. Încă o dată, spectrul finalului îşi arăta hâd figura…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper