Despre gestionarea incertitudinii

Un articol de Ioan-Aurel Pop

George Cristian Maior, Incertitudine. Gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul XXI, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura RAO, Bucureşti, 2014

 

Recenta carte a lui George Cristian Maior, aflată la cea de-a doua ediţie (revăzută şi adăugită) şi dedicată raporturilor globale din lumea contemporană, face parte din sfera politologiei şi a relaţiilor internaţionale actuale, de aceea poate să pară ciudat că se referă la ea un istoric şi mai ales unul medievist. Ciudăţenia este doar aparentă, din moment ce mai toate vechile concepte s-au perimat şi din moment ce se vorbeşte sub ochii noştri despre „sfârşitul istoriei“, despre post-istorie, despre istorie prezentă şi chiar despre istoria viitorului. Până la urmă, istoria înseamnă viaţă trecută, dar, de fapt, înseamnă viaţă în general, fiindcă viaţa prezentă şi cea viitoare se transformă iremediabil şi ireversibil în viaţă trecută. Din păcate, după cum ni se spune în aceste pagini, lumea noastră actuală este guvernată de incertitudine şi nu de echilibru, cum se întâmplase, cu rare excepţii, de la Renaştere şi mai ales din secolul al XVII-lea încoace.
Cartea este un eseu (format din mai multe eseuri, bine articulate) despre putere şi, implicit, despre politică. Dar viziunea sa – nici nu se putea altfel – este profund istorică şi de preţuire a istoriei ca formă de cunoaştere şi de experienţă umană. Acest lucru se vede mai întâi prin preluarea unui citat semnificativ din Paul Valéry: „Să nu credeţi că nu are rost să medităm asupra trecutului, în ceea ce are el revolut. El ne arată, în special, eşecul frecvent al previziunilor prea precise şi, dimpotrivă, marile avantaje ale unei pregătiri generale şi constante, care, fără a pretinde că ar crea ori ar desfide evenimentele – care sunt, invariabil, surprize sau dezvoltă consecinţe surprinzătoare –, permite omului să acţioneze cât mai repede asupra neprevăzutului; istoria, mă tem, nu ne permite deloc să prevedem, însă, asociată cu independenţa spiritului, ne poate ajuta să vedem mai bine“ (sublinierea noastră – I.A.P.). În secolul al XXI-lea, fireşte, nu mai putem valoriza decât sub beneficiu de inventar maxima romană despre istorie ca „învăţătoare a vieţii“ (Historia magistra vitae). Prea mulţi au crezut că, ştiind istorie, pot descifra viitorul şi s-au înşelat. Cunoaşterea istorică nu ne dă darul prevederii, dar ne ajută „să vedem mai bine“ lumea, ceea ce este cu totul deosebit. Este învăţătura pe care a înţeles-o foarte bine George Cristian Maior din experienţa sa de viaţă, din studiile sale juridice şi politice, dar şi din aplecarea asupra trecutului.
Toate acestea l-au ajutat pe autor nu să emită reţete, ci să formuleze opinii avizate despre lumea în care trăim. Vorbind despre putere, nu putea ocoli statul, care, până nu demult, era cel mai mare depozitar de putere, deţinând chiar cel mai important potenţial de violenţă. Statul însă s-a modificat radical şi s-a recompus după criterii noi, faţă de ceea ce ştim din secolele XVII-XIX şi chiar XX. Iar autorul dă câteva exemple edificatoare: frângerea echilibrului internaţional, asimetria creată după 1989-1991, utilizarea noţiunii de imperiu în situaţii care ar fi fost considerate altădată improprii („imperiul sovietic“, „imperiu al răului“ etc.), lumea post-Război Rece, compusă inclusiv din „state eşuate“ şi mai ales din „non-state“. Se constată – după cum demonstrează  George Cristian Maior – că acestea din urmă, multă vreme neglijate sau ignorate, au ajuns să atace statele, să concentreze calupuri de putere uriaşe, în condiţiile în care cuantumul de putere este mai mare ca oricând. Cu alte cuvinte, suntem atenţionaţi că în acest moment foarte mulţi factori au putere, dar nu suficientă pentru a putea domina în chip absolut lumea. În aceste împrejurări totuşi, în care un număr infim de oameni pot ataca statele (vezi episodul de la 11 septembrie 2001, din Statele Unite ale Americii) şi debusola lumea, în care predomină reţele de diferite tipuri, cu aspect suprastatal, în care terorismul este la ordinea zilei, în care oamenii nu pot planifica şi nici prevedea viitorul, în care crizele economice pot lovi ordinea mondială şi în care toate naţiunile au interese şi se luptă ca să şi le apere şi promoveze, impresia predominantă este de incertitudine. Cu alte cuvinte, ne spune vocea avizată a autorului, guvernele nu mai pot să gestioneze echilibrul (fiindcă acesta nu mai există), ci trebuie să gestioneze incertitudinea, neprevăzutul, neaşteptatul. Şi nu singure, ci împreună cu societatea civilă, cu foruri, organizaţii, organisme non-guvernamentale, capabile de implicare şi de expertiză corectă. În acest fel, spre a nu distruge planeta, se recurge tot mai mult la o politică a consensului, la o diplomaţie de tip preventiv şi, mai ales, la soldaţi-diplomaţi, adică la militari instruiţi nu doar ca să lupte, ci şi ca să cunoască trecutul, să ştie sociologie, politologie, să dispună de o cultură generală solidă.
Acest tablou, nu foarte măgulitor şi nici liniştitor, dar realist al lumii noastre, este însă mereu ilustrat şi argumentat de către George Cristian Maior cu exemple extrase din lumile trecute, convins fiind că ceea ce pentru noi este trecut era pentru oamenii de-atunci prezent viu, adică viaţă trăită. Astfel vedem că, într-un fel, nimic nu este nou sub soare, până la un punct: uneori inamicii sunt mai iubiţi de către populaţia de rând decât eliberatorii (vezi Alexandru cel Mare, simpatizat de atenienii pe care-i cucerise sau germanii la Paris, după Al Doilea Război Mondial, mai iubiţi decât americanii); conflictele violente au anumiţi numitori comuni, de la Războiul Peloponeziac, descris de Tucidide la Blitzkrieg-ul purtat de Gengis han şi de la acestea la marile conflagraţii ale secolului al XX-lea; anumite triburi (aluzie la organizarea tribală a unor structuri islamice, din care au rezultat talibanii sau Osama Bin Laden) au fost în conflict cu statele din timpuri străvechi, conform mărturiilor lui Ammianus Marcellinus (istoric roman din secolul al IV-lea, continuator al lui Tacitus) şi Ibn Khaldoun (istoric şi scriitor arab). La George Cristian Maior, datele, faptele, personajele istorice şi istoricii, departe de a juca un rol de circumstanţă, sunt protagonişti fiindcă îl ajută „să vadă mai bine“ şi să gestioneze incertitudinea. Astfel, sunt inventariate în lumea modernă „trei schimbări tectonice“, anume ridicarea Occidentului (după secolul al XV-lea), ridicarea Americii (din secolul al XIX-lea) şi „ridicarea restului“ (în prezent). De asemenea, pentru a sublinia amploarea dezechilibrului creat, arată că unipolarismul manifestat de la căderea URSS până în 2001 nu mai fusese întâlnit din epoca Imperiului Roman. La fel de interesante şi de ilustrative sunt judecăţile despre echilibrul puterii care a dominat lumea europeană din secolul al V-lea înainte de Hristos până foarte recent, echilibru transpus în varii documente, de la Pacea Westfalică, care a urmat Războiului de 30 de Ani (1618-1648), până la principiile lui Woodrow Wilson despre comunitatea puterii şi lumea devenită sigură pentru democraţie, şi de la Congresul de la Viena (1815) la Pacea de la Paris (1946-1947). Natural, accentul grav se pune pe acest prim deceniu şi jumătate al secolului al XXI-lea, cu antecedentele sale şocante, de la căderea regimurilor comuniste din Europa de Est la prăbuşirea URSS şi de la războiul din Irak până la primele semne ale terorismului, dar şi cu provocările sale efective, unele greu de descifrat în toate componentele lor. Este vorba despre atacul terorist din 11 septembrie 2001, de episoadele similare de la Madrid şi Londra, de sfidarea Iranului, de ecuaţia raporturilor dintre Statele Unite şi Rusia lui Putin, de structurarea greoaie şi sincopată e Europei Unite (este vorba despre Europa celor 28 de state, cu procesul de lărgire oprit), numită deja de unii (prea generos) „imperiu“, de gestionarea regiunii fostei Iugoslavii şi a Balcanilor de Vest în general, de foametea din unele zone, de poluare, de pandemii, de lipsa resurselor naturale (şi de folosirea lor de către unii ca armă de şantaj), de criza economică fără precedent etc. Toate acestea sunt trecute prin filtrul analizei, detaliate şi avizate, a unui autor format în mediul academic clujean, dar care şi-a extins sfera de instruire în SUA, în alte state occidentale, fiind apoi în postura fericită de a aplica aceste cunoştinţe ca diplomat, ca om politic, ca lider al unor instituţii fundamentale ale statului.
În cartea lui George Cristian Maior sunt citaţi însă şi filosofi (de la Hobbes, Kant şi Hegel la  Bertrand Russel sau Francis Fukuyama) şi literaţi de marcă (de la Rudyard Kipling la Hariet Beecher Stowe şi de la Mark Twain la Jorje Louis Borjes), aşa cum sunt comentate versuri semnificative (unele mai mult politic decât estetic), adevărate poeme, scrise de Czeslaw Milosz şi de… Saddam Hussein. Fireşte, în ultimul caz valoarea literară lipseşte cu desăvârşire, fiind vag suplinită de un mesaj politic şi de ecoul unor frustrări, pe care le-au avut mai mulţi dictatori care s-au crezut şi mari artişti, de la împăratul Nero (mort în anul 68 după Hristos) încoace.
Cartea despre incertitudine a lui George Cristian Maior este o certitudine din câteva puncte de vedere. Mai întâi ea este o excelentă analiză de specialitate a lumii noastre tarate de atâtea grave contradicţii. Este o analiză lucidă, onestă şi pe înţelesul unui public larg, preocupat de soarta ţării şi a planetei. În al doilea rând, cartea este un semnal şi un memento pentru toţi, dar mai ales pentru factorii de putere preocupaţi de soarta României. Autorul ne spune că toate ţările au interese pe care trebuie să şi le apere astăzi într-o lume globalizată, în care sistemul vaselor comunicante funcţionează mai mult ca oricând. Ni se atrage discret atenţia că iluzia puterii pure şi inocente a dispărut, arhivată de istorie alături de idealurile cavalereşti. În al treilea rând, eseul despre incertitudine este un fin exerciţiu intelectual, desprins ca un filigran din materia istoriei şi mai ales din experienţa contemporană. Această carte poate servi oricui, de oriunde, fiindcă este o panoramă politică (= legată de putere) a lumii actuale, dar atenta şi realista analiză făcută lumii este menită să stabilească locul şi rolul României, precum şi conduita de urmat a ţării noastre în reţeaua extraordinar de complicată a relaţiilor internaţionale prezente. Se înţelege că planurile de viitor nu sunt realiste, fiindcă velocitatea schimbărilor este năucitoare şi surprinzătoare, dar invitaţia discretă a autorului conduce, totuşi, spre anumite strategii pe care trebuie să le facă şi România.
Ediţia a doua a cărţii – după cinci ani de la prima publicare – este necesară fiindcă toate adevărurile (nu previziunile!) rostite în 2009 s-au accentuat: lumea care părea globală s-a divizat în continuare în (câte?) lumi; non-statele au proliferat (vezi Statul Islamic); prăpastia dintre ştiinţele naturale şi domeniile socio-umaniste s-a adâncit; certitudinea şi cauzalitatea liniară au dispărut, cedând locul incertitudinii totale şi cauzalităţii de tip puzzle; dominaţia bazată pe cunoaştere precisă, pe cinismul faptului împlinit şi pe geopolitică s-a afirmat plenar, aşa cum războaiele cu motivaţii ideologice şi religioase au câştigat teren. Toate acestea au schimbat esenţa relaţiilor internaţionale, fără că statele clasice să fie capabile să se adapteze acestor radicale şi rapide modificări.
George Cristian Maior ne invită să medităm împreună cu el asupra lumii noastre – singura pe care o cunoaştem nemijlocit, deşi nu o înţelegem decât în parte – şi o face cu o eleganţă desăvârşită a spiritului, cu o luciditate calmă, dublată de o inteligenţă a comunicării şi cu siguranţa specialistului bine informat. Prin toate acestea, adică prin eleganţă, luciditate şi siguranţă, ne îndeamnă ferm la vigilenţă, la participare şi la implicare, spre a nu permite ca somnul raţiunii să nască noi monştri, imposibil de stăpânit. Şi, mai ales, ne îndeamnă să veghem ca România – membră a NATO şi UE, adică a cluburilor selecte care conduc lumea – să fie un subiect activ şi nu doar un obiect în reţeaua relaţiilor internaţionale. Este o lecţie de erudiţie şi de viaţă oferită nouă, cititorilor, de George Cristian Maior, cu onestitate, cu generozitate şi, mai ales, cu demnitate, precum şi o invitaţie de a ne trăi în cunoştinţă de cauză prezentul.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper