Descreştinarea sexualităţii

Un articol de Horia Pătraşcu

Michel Onfray, Prigoana plăcerilor. Edificarea unei erotici solare, traducere de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012

 

Michel Onfray este unul dintre demolatorii de idoli, unul care şi-a făcut din demitizare o adevărată profesiune (de credinţă). Michel Onfray este un fel de Lucian Boia francez, fără catedră universitară şi (de aceea?) mult mai radical decât istoricul român. Onfray îşi propune să arunce în aer toate statuile pe care mintea noastră, în fragilitatea şi nesiguranţa ei, le-a construit. Oricât de poleite, masive şi definitive ar fi pe dinafară, ele sunt fie goale pe dinăuntru, fie pline de carne resentimentară, de nervi idiosincrasici, de sânge umoral. Ne amintim cu toţii sunetul divin al frumoasei Epistole către Corinteni: „dacă dragoste nu am, nimic nu sunt?“ Puritatea sentimentului de iubire ce răzbate din versetele ce-i sunt închinate are ca fundament impotenţa sexuală a autorului lor – nimeni altul decât Sfântul Apostol Pavel. Apostol care, probabil din aceleaşi motive pentru care l-a prigonit pe Iisus, a prigonit carnea, plăcerea şi bucuria vieţii după ce Iisus i s-a arătat pe drumul Damascului. Impotenţa lui sexuală ar putea justifica, după teoria lui Onfray, întregul său parcurs existenţial, de la participarea la lapidarea primului martir creştin, Sfântul Ştefan, până la propriul său martiraj produs prin decapitare.(1)
Prigoana plăcerilor. Edificarea unei erotici solare, scrisă cu talent şi spumozitate, ca mai toate cărţile lui Michel Onfray, supune unei deconstrucţii sistematice creştinismul în dimensiunea sa erotică, în amorologia sa. Creştinismul emite şi propagă o „erotică nocturnă“ în care trupul este diabolizat, în care sexul este considerat „ruşine“, iar femeia este dispreţuită până la anihilare. În locul acestei erotici nocturne, creştine, Onfray propune edificarea unei erotici solare, de provenienţă indiană (termen atât de vag şi de maleabil încât poate încăpea exact conţinutul dorit de autor), o erotică ce consideră normală orice tip de relaţie câtă vreme este bazată pe compatibilitatea dintre parteneri (doi, trei sau mai mulţi) şi pe liberul consimţământ. În această logică, Onfray nu are nicio reţinere să afirme că actul de canibalism fundamentat pe acordul victimei de a fi mâncată (cu sau fără participarea acesteia la festin) este mai normal decât violarea (termenul îi aparţine lui Onfray) soţiei de către soţul ei în patul conjugal. (Deşi foarte precaut în definirea şi circumscrierea semnificaţiei termenilor, Onfray lasă sensul cuvântului viol să fie derivat din context încât putem înţelege că orice act sexual consumat într-un cuplu, căsătorit, heterosexual, este neapărat un viol. Soţul îşi violează, nocturn, soţia în patul conjugal; dincolo, în afara zidului de prejudecăţi creştine, un grup de pederaşti orgiastici celebrează, solar, bucuria de a trăi, libertatea şi iubirea… Chiar dacă amorezii dansează debordând de dragoste în jurul unui cazan în care a fiert un om ce a consimţit să fie canibalizat).
Metoda biografică la care Onfray ţine foarte mult îi poate fi aplicată – cu şi mai mare îndreptăţire – lui însuşi. Or, după propriile mărturisiri, Onfray a urmat o şcoală cu specific creştin „dur“ de pe urma căreia a rămas cu anumite traume serioase. Şi cu un anticreştinism resentimentar şi ambivalent.
Resentimentul. Resentimentul îl face să vadă cã răul pe care l-a suferit este însuşi Răul, răul universal. Pentru omul resentimentului orice întâmplare nefastă provine din existenţa celui pe care-l urăşte fiind încredinţat că dacă acesta ar dispărea lumea ar deveni, în mod obiectiv, bună şi frumoasă; dacă urăşti un singur om – nu mai vorbesc de o etnie, o rasă, o religie – acel singur om devine Vinovatul Suprem: Diavolul, Satana, însuşi Principiul Răului în lume. Creştinismul este, în cazul de faţă, răul care explică toate relele din lume. Dar mitul păcatului originar nu a fost creat de creştinism, oricât ar dori Onfray să ne facă să înghiţim acest lucru pe nebăgate de seamă! Dacă ar fi acceptat această foarte plauzibilă ipoteză, ca mitul lui Adam şi al Evei să fi fost creat de evrei şi ca misoginismul, dispreţuirea bucuriilor cărnii, rigurosul control al impulsurilor sexuale să fi existat încă dinaintea creştinismului (ex: pedepsirea prin lapidare a adulterului), Onfray ar fi trebuit să constate fie invalidarea teoriei (potrivită căreia odată cu creştinismul intră în lume toate păcatele lumii, începând cu cel mai mare: mitul păcatului originar), fie necesitatea extinderii sale (religia, orice religie introduce „păcatul împotriva cărnii“ în lume, gustul pentru moarte şi refuzul vieţii). Furia oarbă faţă de creştinism combinată cu o corectitudine politică la fel de febrilă îl face să „uite“ complet originile veterotestamentare, iudaice, ale creştinismului. Dacă le-ar fi invocat, ar fi putut fi considerat antisemit, la fel cum – dacă şi-ar fi extins teoria şi la alte religii – ar fi putut părea xenofob, intolerant etc. etc. – păcate capitale în epoca modernă. Singura religie pe care-şi poate permite să o deconspire şi demitizeze este religia sa, creştinismul, căci aşa nu mai poate fi bănuit de rele intenţii. Paradoxal, Onfray se întâlneşte aici cu cei mai înfocaţi catolici: şi pentru el, chiar dacă în sens negativ, Creştinismul este singura Religie. Creştinismul adună în el trăsăturile tuturor religiilor din lume, este vinovat pentru tot ceea ce de altfel orice mare religie vehiculează, pentru el istoria religiilor este una şi aceeaşi cu istoria creştinismului.
Pentru Onfray lumea dinaintea şi din afara lui Christos este pură, bună, nevinovată, adică erotică, sexuală, hedonistă, adevărată, carnală. Cine nu e cu şi ca Hristos e binecuvântat, chiar dacă ar fi vorba de profeţii din Vechiul Testament. Judecând creştinismul, religia, Onfray judecă într-un mod cât se poate de „creştin“, religios: înainte şi după, înăuntru şi în afară, „cine nu e cu Mine, e împotriva Mea“ etc. etc. E drept că, spre deosebire de paradigma „paradisului pierdut“ căreia Onfray îi plăteşte un greu tribut, paradisul anticreştin are şi o dimensiune spaţială nu doar temporală; drept pentru care el poate fi regăsit, redescoperit. Nu e nevoie decât să faci un singur pas în afara Bisericii, în afara lui Hristos: Paradisul e oriunde altundeva – în iudaism, în hinduism, în hedonism, în ştiinţă, în materialism.
Onfray are dreptate cam în tot ce spune privitor la erotica nocturnă a creştinismului. Cu o singură mare precizare – această erotică nu-i aparţine doar creştinismului şi nu este invenţia creştinismului. Dispreţuirea cărnii şi a femeii sunt mult mai vechi şi mult mai răspândite – creştinismul le preia şi le duce, în felul lui, mai departe. Să amintim doar teoriile lui Aristotel privitoare la femeia-receptacul, la femeia-verigă intermediară între animal şi om, aflată doar cu o singură treaptă deasupra sclavului – fără raţiune, simplă unealtă însufleţită. Să ne gândim la viziunea deloc măgulitoare la adresa iubirii heterosexuale articulată într-unul dintre cele mai celebre texte despre iubire, Banchetul. Iubirea hetereosexuală, ne spune Platon, este inferioară iubirii homosexuale pentru că urmăreşte scopul naturii – perpetuarea, un punct de vedere incredibil de asemănător cu cel al lui Sade, pentru care pântecele femeii este o „pubelă în care se fabrică viaţa“. Mai adaug aici cele trei motive de a fi fericit invocate de Thales din Milet: de a fi om şi nu animal, bărbat şi nu femeie, grec şi nu barbar.
Ambivalenţa. Ambivalenţa sentimentelor faţă de creştinism îl determină să disjungă „cauza“ Iisus Hristos. Pentru Onfray, ca şi pentru teologi, Mântuitorul este „compus“ – fără amestec – din două substanţe sau dimensiuni pe care le numeşte folosind separat cele două nume ale sale. Lui Iisus nu i se poate imputa decât cel mult faptul de a nu fi existat şi drept urmare de a fi originea „primei teologii a erosului creştin“ care exaltă anti-corpul, adică un corp „dezincarnat“, o „materie imaterială“ (p.46), simbolic, fără dorinţe şi fără necesităţi fiziologice. Hristos însă, întemeietorul celei de-a doua teologii a erosului creştin, este creaţia apostolilor şi a părinţilor Bisericii, din care Onfray numeşte trei: Apostolul Pavel, impotent, Sf. Augustin, bântuit de o relaţie tulbure-incestuoasă cu mama sa, Origen – castratul de bună voie. Abia acest Hristos poartă în spate crucea pe care ne răstigneşte de mii de ani trupul, propunându-şi cadavrul drept model de urmat în viaţă, zvârcolirea agonică drept imperativ categoric, durerea, neplăcerea, vinovăţia – drept norme de conduită. Acestui Hristos îi datorăm voluptatea suferinţei şi, iată un lucru nou!, acestui Hristos îi datorează Sade întreaga sa operă, o adevărată enciclopedie ilustrată a perversiunii. Gustul pentru sînge, schingiuire, crimă, umilire, moarte – a altora şi a noastră – ni l-a inoculat prin exemplul său personal Răstignitul-Răstignitor. Iar de acest gust nu putem scăpa decât după un îndelungat proces de descreştinare la capătul căruia vom putea dobândi un sex al eului, după ce timp de milenii nu am avut beneficiat decât de un sex al supraeului (constrângător) răsturnat de un sex al sinelui (fals eliberator).
Onfray sesizează, pe bună dreptate, natura agresivă a religiei creştine. De altfel, este imposibil să nu deduci existenţa unui fond agresiv într-o religie în numele căreia s-au comis atâtea şi atâtea abominabile violenţe, de la cruciade până la continentocidul american. Dar Onfray nu găseşte totuşi o justificare doctrinară a agresivităţii creştinismului. Cuvintele lui Iisus sunt şi pentru el – ca pentru orice bun creştin – cuvinte blânde şi tolerante, înţelegătoare, bune, blajine şi pline de iubire. Iisus este Mielul blând, bun şi supus, iar derapajul creştin este explicat – o, inepuizabilă putere a prejudecăţii ce supui şi minţile cele mai libere! – prin deformări sau abateri de la litera şi spiritul Cuvântului Întrupat.(2) Onfray nu îndrăzneşte să meargă mai departe, Iisus rămâne aproape neatins, în orice caz fără contuziuni grave. Autorul îl atacă „cu pumnii şi cu picioarele“ pe Hristos, în timp ce Iisus este menajat, înfăşat fie în tăcere, fie în descrierea, uşor mustrătoare, a sublimităţii sale. Iisus în viaţă – imaginară ori reală – nu ar putea întemeia o religie a violenţei. Nu cred că ambivalenţa sentimentelor anticreştine a cunoscut o mai bună ilustrare pânã la textul lui Onfray.
Nu Iisus, ci Pavel (cel care l-a inventat pe Hristos) este vinovat de turnura sado-masochistă a creştinismului.(3) Onfray ascultă interdicţia formulată de Mântuitorul însuşi (Noli me tangere!), drept pentru care imprecaţiile sale îl ocolesc, vizându-l pe Pavel din Tars, Augustin, Origene sau… Sade. Oricât de interesantă şi de adevărată ar fi punerea în legătură a vocaţiei pentru suferinţă, a plăcerii durerii ce caracterizează sadismul, corelarea scrierilor lui Sade cu creştinismul, ideea de a aloca atâta atenţie uneia dintre consecinţele infinitezimale ale internalizării paradigmei hristice ascunde aceeaşi încercare subtilă de protejare a figurii centrale a creştinismului care este, orice s-ar spune, însuşi Fiul Omului. Cu Iisus, Onfray procedează cu menajamente, atacându-i în schimb locotenenţii (Pavel, Augustin – care, în plus, au şi fost, amândoi, adversarii Săi înainte să I se dedice). Sade şi Bataille sunt citaţi mai des decât apostolii, iar textul de referinţă nu este cel al Evangheliilor ci Cele o sută de zile ale Sodomei…
Mituri vs. gogomănii
Religia creştină provine, crede Onfray urmând dihotomia Eros-Thanatos a metapsihologiei lui Freud, din spaima de moarte, de nefiinţă şi din anxietatea de a fi. Dar relaţia dintre cele două categorii de instincte este dinamică, dialectică: Eros i se opune în mod activ lui Thanatos, şi în mare parte se construieşte şi se manifestă ca reacţie faţă de instinctul morţii. Nici o erotică, oricât de solară şi indiană ar fi, nu este străină de pulsiunea şi conştiinţa morţii. De bătrâneţe, durere, suferinţă te poţi refugia şi în juisare, nu doar în creştinism, hipersexualitatea şi ascetismul sunt nişte vecinătăţi între care piatra de hotar nici nu se mai distinge uneori. Nu creştinismul a legat iubirea de moarte sau moartea de iubire. Cele două forţe ale psihicului nostru au acţionat dintotdeauna împreună, opunându-se, chemându-se, însoţindu-se.
Căutând în „erosul solar indian“ întâlnim tehnici de amânare, prelungire a dorinţei şi a plăcerii, orgasmul fără ejaculare; nu sunt acestea tot atâtea „violentări“ ale corpului natural, unite prin ideea că unui act sexual normal îi urmează repulsia, dezinteresul, „moartea“ – cel puţin a dorinţei, deşi una din spaimele erosului „indian“ este risipirea vitalităţii din cauza emisiilor seminale… De ce atunci doar creştinismul ar fi vinovat pentru următoarele asocieri: „dorinţa funcţionează împreună cu spaima, plăcerea intensă cu angoasa, iubirea cu moartea, ejacularea cu angoasa mortală, voluptatea cu răul, bucuria cu groaza, erotismul cu pângărirea, sexul cu singurătatea, plăcerea cu durerea, dorinţa cu repulsia, femeia cu violul“ (p.144)
Cât priveşte egalitarismul indian, ba chiar liberalismul său proslăvit de Onfray în cartea sa, am serioase dubii. Oare nu în India se practică de milenii căsătoriile în orb, aranjate de părinţii însurăţeilor încă de când aceştia sunt copii de ţâţă? Nu este India ţara în care cea mai mare calamitate a unui cuplu căsătorit este aceea de a da naştere unei fete?! Unde este aici respectul deosebit faţă de femeie, egalitatea cu bărbatul pe care Onfray o postulează pentru erotismul solar indian? Nu oare în India trebuie, chiar şi în zilele noastre, să munceşti până cazi pe brânci dacă ţi se întâmplă nenoricirea să ai o fată pentru a-i asigura o zestre substanţială, în caz contrar riscând să păţeşti o şi mai mare nenorocire: aceea de a nu o lua nimeni de nevastă, indiferent de cât de frumoasă şi de atrăgătoare ar fi?! Nu în India trebuie să plăteşti nenorocirea de a fi femeie pentru a fi luată de soţie? Europa – retrogradă?! Europa – înapoiată faţă de luminosul subcontinent indian? Europa – nocturnă şi mortiferă, iar India – solară şi vitală?! Să fim serioşi! Iar ascetismul indian – despre care Onfray nu suflă o vorbuliţă vrând să ne facă să credem că numai creştinii au pus trupul şi instinctul sexual la popreală – nici nu-l mai aduc în discuţie.
Demitizarea propusă de Onfray sfârşeşte, ca şi în alte încercări ale sale, cu propunerea unor gogomănii inacceptabile, ceea ce-l obligă pe cititor – chiar şi pe acela bucuros de orice demolare a miturilor – să stea mereu în stare de vigilenţă, ceea ce îngreunează o lectură altfel – graţie talentului indiscutabil al autorului – extrem de agreabilă. Din păcate pentru Onfray, primul lucru pe care îl are de făcut citiorul său este acela de a-i demitiza demitizările.

 

1 „Majoritatea textelor fondatoare ale creştinismului european sunt de la Pavel: creştinismul provine din paulinismul marcat de nevroza cunoscutã. În consecinţã, imitaţia propusã amatorilor de viaţã filosoficã creştinã trimite mai puţin la un potenţial Iisus neobudist, pacifist, nonviolent, tolerant pentru cã nu se pronunţã în legãturã cu normele morale, blând, afectuos, şi mai mult la un Cristos crucificat, figurã în perfectã rezonanţã cu psihismul sado-masochist al lui Pavel din Tars“ (97).
2 „Sub auspiciile nevrozei lui Pavel, creştinismul oficial trece de la blândeţea lui Isus preafericitul la violenţa lui Cristos cel plin de sânge de pe Golgota“ (p.97).
3 „Eros trãit sub semnul exclusiv al lui Thanatos, iatã semnãtura nihilismului creştin al cãrnii. Istoria stã mãrturie: pariul delirant de a transforma nevroza unui om, Pavel, în boalã a unei civilizaţii întregi a fost câştigat. Cultul mortifer pe care insul din Tars îl consacrã trupului sãu va fi impus de creştinism întregii comunitãţi: abaţiile şi castelele, bisericile şi mãnãstirile, puşcãriile şi universitãţile Europei medievale sunt construite pe cimitire“ (p.102).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper