Cum suntem, dacă mai suntem?

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

Mi-e imposibil să ignor cea mai senzaţională performanţă culturală a noii epoci postbăsiste: procurorii D.N.A. au ajuns şi la Opera Naţională – „mama lor de artişti“, cum spunea mai demult un plutonier de miliţie din cartierul meu – şi n-au ieşit cu mâna goală, ci cu un grup reprezentativ, în frunte cu directorul general. Căci toţi suntem egali în faţa procurorilor şi, fireşte, din strânsura mereu împrospătată de vinovaţi fără sentinţă judecătorească nu trebuie să lipsească artiştii.
Dreptul la cătuşe nu îl au numai politicienii de top şi hoţii, ci şi artiştii. N-ar fi rău ca, odată cu buletinul, tinerii să primească şi câte o pereche de cătuşe, ca să ştie de la bun început pe ce lume se află. Până şi Răposatul de la Târgovişte, acolo unde este – sus sau jos, la departamentul Asfaltatori –, are toate motivele să-i invidieze pe distribuitorii de cătuşe, căci orice descindere într-o instituţie de cultură este un început demn de reţinut. Poate le vor comunica celor ce ne călăuzesc paşii prin Uniunea Europeană că oamenii din  „sfera culturii”,  fie şi de-ar fi luat lecţii de la cei ce au păstrat în neuitare ultimul deceniu de ruşinoasă aducere-aminte, n-ar avea ce să fure. Se ştie că bugetul Ministerului Culturii este  0,08 din P.I.B., adică exact cât a câştigat unul dintre principalii denunţători din comedia Microsoft – deocamdată fără continuare, fără sfârşit şi, desigur, fără americani! Comedie care ilustrează cu prisosinţă, cum de atâtea ori a trebuit să o spun, un adevăr străvechi, şi anume că ne reuşesc foarte bine începuturile şi înmormântările, mai ales cele însoţite de salve de puşcă, dar şi de tun. Dar, oricât am fi de doritori de curăţenie, cei ce ne orientează paşii prin spaţiul euro-atlantic nu par să fie mulţumiţi. Prea puţini arestaţi din lumea politică, mai ales din Guvern şi din Parlament, pare a fi sursa nemulţumirilor. Dar, până ne vom dumiri care este statutul nostru şi vasalii cui suntem, rămânem un banal stat de… drepţi! Atâta timp cât Parlamentul nu va asculta de procurori, iar procurorii, de soborul de diplomaţi de la ambasadele occidentale la Bucureşti, pare că nu vom beneficia de priviri mai îngăduitoare. Periodic, se adună câte un sobor de diplomaţi care nu prea au mare habar de ce se întâmplă în ţara în care se află, dar concluzia lor se numeşte, că  ne convine sau nu, democraţie. Chiar dacă sfidează voinţa unui popor, ca în cazul referendumului, tot democraţie se cheamă că este. De unde se vede treaba că nu au avut şansa să întâlnească şi nişte bărbaţi asemănători celor ce au câştigat bătãlii pe câmpurile de luptă, au făcut Marea Unire sau au păstrat ţara măcar între hotarele actuale. Prin urmare, trebuie să recunosc cu toată sinceritatea că în minunatul nostru spaţiu carpato-danubiano-pontic, pe care eram convins că îl cunosc în cele mai mici detalii, mai există şi alte lucruri pe care nu le credeam posibile, ca, de exemplu, după o dictatură lungă şi adormită în câteva formule primitive, să urmeze o alta, mitocănească, de un deceniu, dar un deceniu  mai lung decât veacul, ca să parafrazez titlul unei cunoscute cărţi. Deceniu în care s-a vândut cam tot ce se putea şi în timpul cãruia s-au desfiinţat şcoli, spitale, au murit oameni, s-au masacrat salarii şi ajutoare de orice fel, România devenind un rai al mitocanilor, hoţilor şi lichelelor, un spaţiu al urii şi înapoierii. Dar, în paranteză fie spus, după atâţia ani de suferinţă, mai suntem, oare, capabili să recunoaştem primele simptome ale dictaturii, maladie care bântuie cu încăpăţânare prin acest spaţiu? Ne-am obişnuit cu dictatura? Ni se pare libertatea prea dificil de înţeles şi de păstrat? Vom continua, oare, să ignorăm singurul remediu pe care îl evită cu consecvenţă cei ce ne conduc: educaţia? Până când să rămânem la moaşte, agheasmă,  terapeuţi sau bioenergeticieni autodeclaraţi? În fine, din lungul şir al minunilor postdecembriste face parte şi impozitarea bacşişului, care, sincer să fiu, nu m-aş fi aşteptat să fie binecuvântată de Guvern, aici, la noi, în ţara tuturor bacşişurilor. Nu se recuperează hoţiile importante de zeci şi sute de milioane de euro, adică bacşişul de la Microsoft, hoţiile de la autostrăzi şi păduri, în schimb patria este interesată de cei câţiva lei lăsaţi ospătarilor sau şoferilor care, oricum, sunt prost plătiţi tocmai pe motivul că primesc bacşişuri! Sper ca, într-o zi, pe şoseaua de centură să apară nişte puncte de taxare, să se completeze cât de cât  de la „fete” ceea ce nu se ia de la marii corupţi naţionali şi internaţionali. Pe vremuri, atât Miţa Biciclista, cât şi Foamea Neagră, cea pe care un înalt bărbat de stat o „deşela”, îşi achitau datoria faţă de patrie. Avem nevoie de un proiect de ţară, de o direcţie, de foarte multă cultură pentru a face faţă ritmurilor acestui veac. Dreptatea până la capăt să cuprindă, oare, şi bacşişul? Îmi amintesc că, în urmă cu puţine decenii, Răposatul, ambiţionându-se să-şi plătească „datoria externă”, era obsedat să impoziteze tot ce se putea. În acel context, am avut câteva propuneri – care nu mi se par cu nimic mai prejos decât proiectul privitor la impozitarea bacşişului – printre ele, impozitul pe blacheuri. Altfel acţionează, nu-i aşa?, asupra asfaltului şi a ierbii ori a spaţiilor publice pantofii cu blacheuri şi cu totul altfel pantofii ori bocancii fără… Apoi, impozitul pe aer era o altă sugestie. Mai concret, trebuia  propusă o unitate de măsură care putea fi, ca punct de referinţă, capacitatea respiratorie a preşedintelui de atunci. La atâta aer, bunăoară, avea dreptul fiecare muritor, pe gratis. Tot ce depăşea unitatea respectivă se plătea, dar ţinând seama şi de calitatea aerului. Pentru a avea dreptul să respiri la munte ori la mare, prin parcuri şi prin grădini, trebuia plătită o taxă generală, în funcţie de vârstă, iar în zilele de sărbătoare, de la o zonă la alta se acceptau reduceri sau chiar scutiri de impozit. O altă propunere, utilă şi azi, ar putea fi intitulată: dreptul la mişcare. Drumul de acasă şi până la locul de muncă nu se impozitează, dar deplasările care nu sunt în interes de serviciu, pe alte străzi sau în alte localităţi, trebuie, fireşte, impozitate. În sfârşit, cea mai importantă contribuţie la binele comun ar fi să ne plătim locul de muncă, să nu creăm dificultăţi patriei şi, desigur, celui care ne oferă şansa de a munci. Lăsând gluma la o parte, încerc să delimitez teritoriul absurdului de cel al realului şi nu reuşesc. În lupta împotriva comuniştilor s-au angajat cu vehemenţă fiii şi nepoţii acestora. De demnitate şi curăţenie spirituală – turnătorii. Economia a încăput pe mâna hoţilor, iar pământul pentru care s-a murit în războaie şi răscoale devine tot mai arăbesc, italian sau unguresc. M-am întrebat de mii de ori cum suntem şi răspunsul nu mi-a convenit. Privesc în jur cu o curiozitate dureroasă. Adun fapte, întâmplări, vorbe spuse în treacăt, culori şi ciudăţenii ale vremii şi nu-mi place că, vorba celebrului rabin, am mai multe răspunsuri decât întrebări. Nu suntem, cum am putea crede la o cercetare superficială, o specie aparte, rezultată din combinaţia comunismului cu capitalismul primitiv, sălbatic, ceva din „omul nou” visat de Ceauşescu, dar suntem şi asta. Şi cei din toate războaiele şi revoluţiile, şi cei închişi, dar şi torţionarii, după cum şi geniile, nu puţine, însă şi lichelele. De fapt, suntem de toate ca oricare alţii, dar  după o sută de ani de la Marea Unire încă n-am ajuns o naţiune, un organism viu, unit, încrezător în propria forţă şi inteligenţă. Vocea cea mai autorizată a naţiei a anunţat urbi et orbi că şcoala românească produce tâmpiţi, dar tâmpiţii noştri fugăriţi din ţară sporesc PIB-ul altora, au grijă de sănătatea Europei, se află în centre de mare performanţă. Din păcate, de un sfert de secol nu facem decât să-i imităm pe alţii, ne lăsăm târâţi de lichelele şi proştii noştri pentru a semăna cu o Europă care există doar în mintea acestora. O Europă care ne dispreţuieşte, căci altfel nu şi-ar trimite diplomaţii de grade inferioare din ambasade să ne dea consultaţii şi să ne spună în ce direcţie trebuie să o cârmim. În ceea ce mă priveşte, am certitudinea că, din moment ce le acceptăm, le merităm cu prisosinţă. Acum a dispărut şi perfidia de odinioară, când ziceam ca ei, dar făceam ca noi. Acum ne-am predat, iar lumea se revoltă sau îi atacă vehement pe cei ce încearcă să ne scoată din adormire. „Dacă apare vreun geniu adevărat, îl vei cunoaşte sigur după acest semn, şi anume că toţi imbecilii se vor uni într-o conjuraţie împotriva lui.“ A spus-o Jonathan Swift, dar putem exemplifica şi noi cu aproape toate numele afirmate aiurea, cu care, după moartea lor, ne lăudăm. Iar acest adevăr, unul dintre multele dureroase, spune câte ceva despre cum n-ar trebui să fim.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper