Colţuri de stradă medievale şi moderne

Un articol de Raluca Bujor

„Se naşte omul ce acţionează, cutează şi creează suveran. Se naşte omul care, purtat de ingenium-ul său, dus de fortuna, este locuit de fama şi gloria. Tocmai prin aceasta omul îşi pierde poziţia obiectivă pe care existenţa sa o avea în vechea imagine despre lume, şi un sentiment al abandonului, ba chiar al ameninţării, se instalează. Se trezeşte teama omului modern, care este diferită de aceea a omului medieval. Teama omului medieval ţine de presiunea limitativă a finitudinii lumii faţă de pornirea expansivă a sufletului, o teamă care se linişteşte printr-o mereu nouă transcendere. În schimb, teama modernă nu se naşte câtuşi de puţin din cunoştinţa de a nu mai avea nici o poziţie simbolică şi nici un adăpost imediat convingător, ci din experienţa mereu reînnoită că lumea nu-i oferă omului nici un loc al fiinţării care să fie convingător pentru nevoia de sens.“ (Romano Guardini, Sfârşitul modernităţii)
Deşi parte din el a murit deja,  acesta ar fi portretul aşa-zisului Om Modern, desprins din „marele lanţ al fiinţei“ şi umblând liber pe un pământ pe unde umblă acum o singură privire suverană: cea a ego-ului şi a instrumentelor sale.
Dar cum arată, mai precis, acest pământ? Autorul italian a lăsat în pasajul său un cuvânt de unde cred că poate începe un eventual răspuns: fortuna. A mai lăsat, de asemenea, ipoteza unei pierderi a locului, a topos-ului. Gloriei şi famei versului „în chip poetic locuieşte omul“, îi răspunde o voce mai seacă: omul nu mai locuieşte de la o vreme încoace. (Mai degrabă, pribegeşte?)
Însă ce „loc“ mai poate avea Fortuna într-un decor lipsit de locuri? Odată instalat în tronul propriului destin, în chip paradoxal, Omul Modern mai este încă purtat de ea, „dus“ de ea cum spune Romano Guardini. Există o inadecvare între putere şi purtare, dar nu e prea importantă acum. Mai preţioasă mi se pare legătura dintre Fortuna şi Loc.
Dincolo de atributele antice ale acestei zeiţe, de capriciile şi nedreptăţile ei în vieţile oamenilor,  dincolo de arhicunoscutul început al Carminei Burana sau de expresia „wheel of fortune“, Fortuna poate fi coborâtă şi în stradă. Pentru ca intrigile ei să funcţioneze, pentru ca ceasurile să bată fie „bine“, fie „rău“, e nevoie şi de o anume figuraţie a paşilor şi a străzilor, poate chiar a firelor de praf (în ipoteza în care norocul nu este decât un alt nume pentru un determinism pe care nu-l putem înţelege). Ar exista, aşadar, un mic geniu urbanistic al Fortunei. Dar această posibilitate cere şi implică o anume permeabilitate a spaţiului şi, mai larg, a pământului, iar, în definitiv, a colţurilor de stradă.
Înainte de orice, Fortuna nu poate funcţiona decât într-o lume cu toposuri: o lume ordonată, dar neliniară. Nu toate fântânile sunt la fel într-o astfel de lume, cu atât mai puţin toate drumurile. Dar această suprasemnificare a locurilor şi a colţurilor de stradă s-a diluat uşor-uşor, mai ales odată cu extinderea ştiinţei moderne şi a secularizării. Până la Einstein, spaţiul devenise infinit, iar după el, deşi lumea s-a închis la loc, omogenitatea ei calitativă s-a păstrat (ipoteza multiversurilor ar adăuga aici o mică erată). Iar această liniaritate nu e valabilă doar geografic, ci şi simbolic, dat fiind că orice element de sacralitate sau de teleologie a fost împins spre margini şi marginali. Putem rezuma astfel: în locul unei topologii simbolice foarte precis trasate, dar îngăduitoare cu surpriza, modernitatea a adus u-topia: experienţa sensului ca linie de orizont, mereu îndepărtată, iar nu ca epifanie cotidiană la colţ de stradă. „L’art comme l’amour se trouvent au coin de la rue“… oare?
Cu alte cuvinte, în omogenul modernităţii, fortuna nu mai are niciun sens. De altfel, din multe alte motive, ea a devenit rapid o superstiţie. Acum, omul „îşi face norocul cu mâna lui“– expresie care arată limpede că nu mai există aşa ceva precum noroc (vechiul túchç şi ruda sa romană, fortuna, au pierit).
În plus şi cumva paradoxal, într-un astfel de spaţiu liniar, lipsit de dâmburi calitative, de locuri speciale, de păduri cu nimfe şi izvoare cu muze, într-un astfel de deşert (căci am impresia că-i putem spune astfel dacă-i luăm în serios platitudinea şi pustiirea de entităţi sensopompe), nu mai poate exista nicio poziţie. Aceasta e o imposibilitate. Ce poate să mai înseamne să ai o poziţie, să fii aici sau acolo, mai la sud sau mai la est, într-o geografie în care totul e la fel din punct de vedere al accesului la sens? Mai nimic. Sensul e în noi (ceea ce aproape că rimează cu disperarea), lumea… un decor sec. Dreapta e acelaşi lucru cu stânga. Nimic nu mai este conotat cu altceva decât cu el însuşi. Singurele coordonate sunt cele prescrise de hărţi şi, mai nou, de sateliţi. Or, acestea sunt aplicate fără restricţie şi propriului trup şi unei pietre învelite în muşchi de pădure. Tot ceea ce există are grade şi minute, ceea ce e totuna cu a spune că acest sistem de coordonate e perfect irelevant pentru orice căutare specifică şi vizând un sens, nu un număr. Una dintre formele de a fi într-o astfel de lume liniară este deplasarea, adică turismul: mişcarea între puncte în definitiv indiferent, clătirea ochilor, parcurgerea unei arhive. S-a mai zis, nu, că există o mare diferenţă între călătorie şi turism…
S-ar părea aşadar că nu mai există nici Fortuna, nici Locuri. Dar pierderea nu este totală. Pentru Omul Modern, în opoziţie cu această geometrie apatică se ridică totuşi ceva: construcţiile culturii. Oraşul are cartiere „rău famate“ sau „oaze de linişte“, Toledo este unul dintre oraşele lui Don Quijote, străzile sunt întotdeauna îmblânzite cu istoric colectiv şi personal, anumite colţuri de stradă sunt mai întunecate decât altele, mereu vântul m-a speriat mai mult în Cişmigiu decât în Herăstrău, iar bordura aceasta nu mai e doar bordura aceasta pentru că am stat la un moment dat aici cu tine. Chiar dacă stânga e egală cu dreapta, nu putem omite că la est se aude o limbă, iar la sud o alta.
Pare că „omul“ îşi construieşte din rămăşiţe o supralume care să-i îndulcească deşertul. O construieşte, iar apoi o deconstruieşte, recunoscându-i aproape masochistic relativitatea. Istoricitatea devine regină, iar odată cu ea, apar acei gânditori care mai mult neagă, decât afirmă, respectiv aceia care caută un nou început.
Printre toate aceste construcţii culturale, printre sedimentele istoriilor proprii sau alte altora, respectiv printre alambicate planificări urbanistice şi minţi de administratori de oraş, fideli servitori ai controlului, pe unde îşi mai poate arunca Fortuna cărţile de joc? Pare că aerul a devenit irespirabil atât pentru întâmplare, cât şi pentru soartă. Dragostea poate fi căutată prin aplicaţii, ne ajută câţiva algoritmi. Artiştii mai acceptă oare cuvântul „inspiraţie“? Străzile au numere, blocurile au numere, casele şi apartamentele la fel. Unde mai poţi căuta „the rabbit hole“ închis sau închisă fiind într-un colosal registru şi într-o cultură sterilizată în obiect? Pare greu de crezut. Dar nu e cazul să cădem în nostalgii facile după o lume veche şi vrăjită. Fortuna şi jocurile ei au dispărut. Au fost înlocuite în minţile noastre de o lume stranie, ca o amintire pe care nu o mai recunoaşti ca fiind a ta. Respectiv de un pământ străin, poate chiar până la bestialitate. Dar continuăm să ne mişcăm picioarele… din inerţie, dintr-o ultimă şi lucidă speranţă? Curaj, am ajuns în deşert, dar e plin de forme.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper