Clarice Lispector. Literatură ş[i existenţă

Un articol de Rodica Grigore

Clarice Lispector, Aproape de inima vijelioasă a lumii, traducere de Dan Munteanu Colán, Bucureşti, Editura Univers, 2014

Motto: „Madame Bovary? C’est moi!“

(Clarice Lispector)

Afirmată pe neaşteptate în spaţiul cultural brazilian şi transformată peste noapte, imediat după publicarea primului său roman, Aproape de inima vijelioasă a lumii (1943), într-o adevărată figură-cult, supranumită „marea vrăjitoare a literaturii braziliene“, dar rămânând, din cauza caracterului adesea experimental al prozei sale şi a permanentului ei efort de a da un nou sens limbajului romanesc al vremii (care îi părea prea înţepenit în clişee), mai degrabă citată decât citită, Clarice Lispector (1920-1977) este una dintre marile voci ale literaturii continentului sud-american. Iar opera sa nu încetează să suscite comentarii dintre cele mai diverse – şi nici să fascineze cititorul dispus să treacă dincolo de graniţele consacrate ale naraţiunii tradiţionale.
Un debut impresionant
Considerată de numeroşi exegeţi cea mai valoroasă scriitoare de origine evreiască după Franz Kafka, Lispector s-a născut în Ucraina, dar a crescut în Recife, Brazilia, unde familia sa (care îndurase teribile suferinţe de pe urma pogromurilor din timpul Războiului Civil din Rusia) emigrase la începutul lui 1922. Rămasă de timpuriu orfană de mamă, Clarice trebuie să se adapteze atmosferei tumultuoase din Rio de Janeiro, unde se mută tatăl său, în speranţa unei vieţi mai bune, aici ea începând şi studii universitare de drept, dar afirmându-se şi ca jurnalistă şi ca autoare de proză scurtă. Romanul ei de debut, Perto do coração selvagem, o impune cu repeziciune şi definitiv drept reprezentantă de seamă a modernismului în Brazilia, formula narativă practicată de autoare în această carte – şi excelent stăpânită, în ciuda tinereţii sale – fiind pe bună dreptate comparată cu tehnicile monologului interior şi ale fluxului conştiinţei, aşa cum sunt ele cunoscute mai ales în proza de limbă engleză, în creaţia lui James Joyce sau a Virginiei Woolf. În paranteză fie spus, chiar titlul romanului lui Lispector, ca şi epigraful, sunt preluate din Portret al artistului în tinereţe, cu toate că autoarea mărturiseşte că l-a citit pe Joyce abia după acest debut fulminant, sintagma care dă titlul cărţii sale fiind sugerată de scriitorul Lúcio Cardoso, unul dintre prietenii apropiaţi ai lui Clarice Lispector şi unul dintre principalii ei susţinători.
Imediat după apariţie, cartea aceasta (excelent tradusă în româneşte de Dan Munteanu Colán!) e catalogată ca eveniment lingvistic, capodoperă juvenilă şi chiar, de către Lêdo Ivo, drept „cel mai reuşit roman scris vreodată în limba portugheză de o femeie“, fiind recompensat cu prestigiosul premiu Graça Aranha pentru roman, în anul 1944. Alegând să prezinte, utilizând procedee ale modernismului, trăirile şi frământările unei protagonist – Joana –, aflate pe dificilul drum al descoperirii de sine şi al trecerii de la copilărie la adolescenţă, iar apoi la maturitate, Clarice Lispector porneşte, din capul locului, pe un drum neumblat până atunci în literatura braziliană, mai preocupată, în anii şi deceniile anterioare, de „marile“ subiecte (tematica socială ori istorică) ori de conflictele bine construite. Cu o artă uluitoare, tânăra scriitoare dezvăluie, adesea într-un singur paragraf, combinaţia de frumuseţe şi grotesc ori primejdie existentă până şi în cele mai (aparent) neînsemnate fiinţe ori întâmplări. Poate şi de aceea (tocmai de aceea!), ceea ce o parte a criticii a considerat a fi simplu eşec ori neîmplinire stilistică datorate lipsei de maturitate reprezintă în egală măsură specificul creaţiei unei autoare de un talent rar – dar şi marea sa reuşită. Căci, chiar şi în secvenţele narative în care totul pare excesiv studiat, până la gradul de a se transforma în manieră, Lispector demonstrează excelente intuiţii, surprinzând revelaţiile personajelor sale ori sfâşierea lor lăuntrică într-un mod absolut nou şi întru totul convingător în literatura braziliană a epocii – şi nu numai. Şi deşi evenimentele care marchează la nivel exterior existenţa Joanei, protagonista din Aproape de inima vijelioasă a lumii, nu lipsesc (ea creşte alături de un tată iubitor după moartea prematură a mamei, îşi pierde apoi şi tatăl, ajunge în casa unei mătuşi, care, incapabilă s-o înţeleagă, o va trimite la internat, se căsătoreşte cu ezitantul Otávio, doar pentru a-l părăsi ulterior), ceea ce contează în romanul acesta sunt sentimentele Joanei, gândurile ei şi, mai presus de toate, dorinţa sa de a-şi afirma individualitatea şi vocaţia artistică.
Mode şi modele
Spre deosebire de Borges, cu care a fost uneori comparată în ceea ce priveşte capacitatea de a spune mult în puţine cuvinte, Clarice Lispector evită modelele tradiţionale ale naraţiunii şi preferă să nu ofere cititorului satisfacţia anecdotei bine scrise. Ţelul ei suprem, din punct de vedere estetic, va fi de a surprinde momentul trăit în intensitatea sa unică, de a sugera (de a exprima!) sentimentul ambiguităţii şi de a se situa în mod deliberat printre ideile abstracte – nu o dată preluate din gândirea şi scrierile lui Spinoza, de care era foarte influenţată în epoca elaborării textului de faţă. Prin urmare, personajele din carte, fie că e vorba despre Joana, fie despre mătuşa sa, de Otávio ori de bărbatul de care Joana se îndrăgosteşte la un moment dat, par lipsite de acele elemente de natură să le creioneze exact biografiile ficţionale, nu o dată aceste personaje fiind privite ca versiuni transformate artistic ale propriei sensibilităţi, oglinzi simbolice în care autoarea însăşi să se poată privi – pentru a se putea, finalmente, înţelege şi exprima pe sine. „Tot ce se petrece în jurul meu mă atinge şi mă influenţează“, spunea, în acest sens, Clarice Lispector; „văd prea mult, aud prea mult“. Iar expresia în plan narativ e singurătatea de care sunt afectate mai toate personajele pe care le-a creat, ca şi convingerea acestora că izolarea poate fi depăşită doar parţial şi doar prin arta de care, într-un fel sau altul, se simt atrase. Meditaţiile adesea amare asupra condiţiei umane pe care le regăsim în cărţile ei, de la cea de debut şi până la Legături de familie (Laços de família, 1960) sau Apa vie (Água viva, 1973) sunt determinate şi de această convingere, dar şi de permanentul efort al autoarei de a spune esenţialul cu privire la natura individualităţii, la cea a solidarităţii sau la aceea a mereu complicatelor relaţii dintre oameni.
De aceea, Aproape de inima vijelioasă a lumii este o carte centrată în jurul unei metafore pe care protagonista o exprimă extrem de pregnant, vorbind despre propria sa nevoie de a se simţi ocrotită, dar, deopotrivă, despre latura opresivă a oricărei relaţii umane, fie că e vorba despre cea de iubire paternă sau de aceea a iubirii matrimoniale. Prin urmare, toate personajele din jurul Joanei devin replici pe care ele le dau acesteia, oglindind, practic, procesul ei de maturizare, textul funcţionând într-un mod oarecum asemănător cu cel din Valurile Virginiei Woolf. Pline de introspecţii, paginile cărţii, chiar şi atunci când prezintă formal evenimentele existenţei exterioare, rămân preocupate de latura interioară şi de ceea ce se petrece în sufletul Joanei. Căci tocmai multitudinea de senzaţii, percepţii şi elanuri pe care le resimte aceasta o izolează de ceilalţi, fie prieteni, fie membri ai familiei, determinând opiniile în general negative pe care cei din jur le au despre ea: mătuşa o consideră „o viperă“ (fără prieteni şi incapabilă să-l găsească pe Dumnezeu), iar Otávio e deopotrivă atras şi înspăimântat de soţia lui.
Ignorând cu bună ştiinţă categoriile – întotdeauna impuse de ceilalţi – de bine şi rău, Joana dă senzaţia, în multe momente, că e o fiinţă amorală, convinsă că tocmai situarea sa dincolo de orice convenţie (socială) îi permite să descopere ceea ce contează cu adevărat – în lumea din jur şi în sine. Cu toate acestea şi în ciuda dificultăţilor pe care un astfel de text le poate ridica în faţa cititorului, personajele din Aproape de inima vijelioasă a lumii doresc cu disperare să înţeleagă şi să fie înţelese, obsedate de distanţa uneori imposibil de suprimat care există între emoţiile profunde şi cuvintele care ar trebui să le exprime, însă de cele mai multe ori nu reuşesc s-o facă. E ca şi cum Clarice Lispector ar încerca să pună în paginile acestei cărţi simbolurile lucrurilor din universul exterior prin descrierea atentă a lucrurilor în sine, dorind, chiar dacă e conştientă de posibilul eşec al unui asemenea demers, să descopere modalitatea de a face ca emoţia să comunice în mod real cu sensul care-i este dat, dar şi cu cuvântul care o exprimă. Iar această adevărată luptă a autoarei, care se vădeşte mai cu seamă la nivelul stilistic al textului, e în permanenţă dublată de o alta, cea a Joanei de a se face corect înţeleasă în relaţiile pe care le are cu cei din jurul său, dar şi de a reuşi să păstreze nealterate valorile în care crede şi aspiraţiile pe care le nutreşte. Interesant este, de asemenea, că statutul de eroină la care visează foarte de timpuriu Joana, dovadă dialogurile pe care le poartă cu tatăl său încă pe când e doar o fetiţă, este atins, cu toate că ea însăşi, ca personaj, pare a nu se ridica întotdeauna la nivelul speranţelor pe care cititorul le are în privinţa ei. Însă Joana devine o veritabilă eroină, mai cu seamă deoarece, în ciuda tuturor problemelor pe care le are sau a atitudinii negative a celor din jur, îşi păstrează puterea de a crede în adevărurile sale şi de a le rosti – întotdeauna cu îndrãznealã. Şi, deşi adevărul poate fi, cel puţin uneori, foarte puţin plăcut, cei care au puterea de a-l spune în faţa celorlalţi (care preferă să se ascundă în spatele confortabilelor convenţii sociale) rămân, orice am putea fi tentaţi să spunem, adevăraţi eroi.
Arta de a simţi şi arta de a rosti
Fiind primul roman al lui Clarice Lispector, Aproape de inima vijelioasă a lumii nu s-a aflat, după entuziasmul care a urmat publicării sale, prea adesea în centrul studiilor critice care au fost dedicate autoarei braziliene. Cu toate acestea, e unul dintre cele mai reuşite şi mai profunde texte pe care aceasta le-a scris vreodată, reuşind să pună în discuţie, cu temeritate şi cu delicateţe deopotrivă, toate rolurile feminine prestabilite şi să găsească şi modalităţile de a respinge toate acele forţe exterioare ce împiedică talentul artistic feminin să se afirme în mod plenar.
Cartea devine, privită astfel, şi un extraordinar roman de formare, căci drumul urmat de Joana, de la copilărie la descoperirea vocaţiei literare, este o veritabilă iniţiere, în cadrul căreia, nu o dată, Joana îşi e sieşi maestru ori ghid, în mijlocul unei lumi prea puţin dispuse să o asculte. Iar de-a lungul acestui sinuos traseu, deloc lipsit de mari dificultăţi, protagonista lui Lispector va avea posibilitatea de a-şi exersa cele trei calităţi pe care ştie bine că le posedă: puterea (arta?) de a simţi, de a gândi şi de a rosti. Ceea ce atrage de la bun început în această carte e faptul că Joana însăşi descoperă doar pe parcurs, nicidecum dintr-odată, ce înseamnă pentru ea literatura şi care sunt, în acest nou context, rolul şi sensul artei. Iar sacrificiul pe care trebuie să-l facă pentru a avea acces la lumea pe care şi-o doreşte vizează în primul rând renunţarea la tot ceea ce, în epoca respectivă, era considerat a însemna vocaţie feminină, adică, în fond, conformarea la imaginile consacrate de fiică ascultătoare, iar apoi de soţie şi mamă supusă. Numai că ea le subminează de la bun început pe toate, mărturisindu-i tatălui ei că îşi doreşte nici mai mult nici mai puţin decât „să fie erou“ şi provocându-şi, după ani de zile, soţul cu aptitudinile ei intelectuale care devin, din punctul limitat de vedere al lui Otávio, o ameninţare la adresa stabilităţii matrimoniale şi mai ales la aceea a poziţiei sale de superioritate (masculină), ca intelectual, profesor de drept şi autor de articole ştiinţifice. Joana, cu aerul ei (comparat de unii critici cu cel al romanticilor „poeţi blestemaţi“), devine o neaşteptată ipostază a „artistului la tinereţe“, dar şi protagonistă a unei aventuri în egală măsură textuale şi interpretative.

Căci ea e aceea care îl citeşte pe Spinoza şi-l înţelege mai bine decât „savantul“ (mai precis, doar preţiosul!) său soţ – relaţia cu acesta devenind, pe alocuri, mai puţin o căsnicie şi mai mult o acerbă şi abia disimulată competiţie intelectuală.
În plus, pentru Lispector, scrisul însuşi e semnul – şi replica în cheie modernă – la semnificaţiile biblicei Căderi. De aici şi sensurile imaginilor influenţate de imaginarul religios, de la şarpele cu care o asemuieşte pe Joana mătuşa sa la vieţuitoarele pe care tânăra le observă şi de care uneori reuşeşte să se apropie cu mai mare uşurinţă decât de oameni. Scrisul, aşadar, oferă omului accesul la un nou tip de cunoaştere, depăşind orice interdicţie prestabilită, impusă de orice autoritate, fie ea divină sau umană, cu scopul de a menţine o ordine veche, pe care cei asemenea Joanei vor, desigur, s-o răstoarne. Cititorul, alături de această unică protagonistă, devine martorul unei iniţieri complicate şi beneficiarul unui fruct al cunoaşterii care e, de multe ori, amar, însă întotdeauna dezirabil. Joana, pe de altă parte, îşi asumă rolul şarpelui în Paradis în primul rând cu scopul de a se pune pe sine la adăpost de toate măştile sociale pe care familia şi cunoscuţii se aşteptau (ori chiar doreau!) ca ea să le adopte. Dar ea refuză totul şi respinge orice ar fi putut fi dinainte decis, alegând să-şi construiască destinul pe măsură ce îşi trăieşte viaţa, asumându-şi toate greşelile pentru a se bucura, apoi, de toate beneficiile pe care o asemenea temeritate i le putea aduce.
Tehnică a romanului
şi voci narative
Fără să beneficieze de un narator omniscient, Aproape de inima vijelioasă a lumii pune în scenă toate modalităţile – şi subtilităţile – ce caracterizează funcţionarea conştiinţei câtorva personaje care ocupă, pe rând, prim-planul textului. Cu toate astea, subiectivitatea Joanei şi treptele devenirii sale reprezintă punctul nodal al cărţii, romanul încadrându-se, din acest motiv, în ceea ce critica a definit drept „construcţie monocentrică“. Căci, în ciuda aparentei fragmentări, toate celelalte personaje depind de Joana – pe care trebuie s-o susţină, s-o contrazică ori pur şi simplu s-o oglindească, accentuând, în acest fel, viabilitatea alegerilor protagonistei şi caracterul său puternic. În lipsa ei, acestea îşi pierd consistenţa, devenind apariţii de-a dreptul fantomatice şi adesea decorative ori strict exterioare, chiar dacă, formal, ele rostesc uneori lungi monologuri.
Aproape de inima vijelioasă a lumii capătă, şi în acest fel, ca text romanesc, o stranietate ce deconcertează, deopotrivă, un aer oniric, câtă vreme numeroase momente esenţiale în evoluţia Joanei se petrec parcă într-un vis ce nu poate fi întrerupt – numai că, să nu uităm, toate secvenţele acestuia sunt integrate într-o reţea (socială şi culturală) foarte bine definită, pe care, cel mai adesea, Joana o subminează. În acest fel, scriitura lui Clarice Lispector capătă noi valenţe, criticii descoperind posibile apropieri între fragmente din romanul de faţă şi unele dintre cele mai reuşite pagini din opera lui Katherine Mansfield, André Gide sau chiar Marcel Proust, cu literatura căruia romanciera braziliană avea declarate afinităţi, romanul acesta mizând uneori pe elemente stilistice ce duc cu gândul la memoria involuntară din În căutarea timpului pierdut. Iar dacă, aşa cum am spus, esenţial este întotdeauna, în această carte, nivelul interior, iar nu planul evenimentelor ce marchează existenţa publică a personajelor, prin analiza psihologică întreprinsă cu o extraordinară acuitate, Lispector demonstrează o calitate de observaţie şi de pătrundere care pe drept cuvânt poate fi numită – a şi fost, de altfel – dostoievskiană.
Prin urmare, scriitoarea evită cu grijă să o sortească pe Joana acelui happy-end specific prozei care cucerea, în anii ’40 ai secolului trecut, spaţiul cultural brazilian, şi care ar fi confirmat integrarea protagonistei într-o lume în ale cărei valori pur formale ea nu poate crede nicio clipă. Iar Joana, printr-o duplicitate care nu e nicidecum superficialitate, dar şi prin capacitatea de a se situa mereu între graniţele ambiguităţii pe care ea însăşi le trasează, exprimă, pe de o parte, complexitatea dorinţelor şi aspiraţiilor feminine, dar reuşeşte să depăşească pasivitatea pe care se presupunea că femeile dintr-o anumită epocă sau lume ar trebui să o manifeste. Concret, Joana se desprinde foarte de timpuriu de toate personajele masculine cu care stabileşte legături sau de care se simte temporar atrasă. Moartea prematură a tatălui ei o face ca, ulterior, să nu considere o catastrofă despărţirea de Otávio sau de iubitul pe care îl are, după ce îl lasă pe fostul ei soţ să rămână alături de Lidia, amanta sa deja însărcinată. Clarice Lispector intuieşte perfect cum să prezinte aceste iubiri incomplete, tragice sau apărute în momentele nepotrivite, exegeţii afirmând că în acest fel scriitoarea (care numea acest fenomen „amor ruim“) a dat o formă specifică vechii iubiri tragice din teatrul clasic – iar acest lucru se vede încă din epoca adolescenţei Joanei, când ea este atrasă de profesorul care îi încurajează aspiraţiile artistice, între cei doi desfăşurându-se şi un complicat joc al seducţiei şi al iubirii interzise.
Interesant este, apoi, că Joana simte că, de fiecare dată când se implică într-o relaţie amoroasă, capacitatea sa artistică se diminuează, decizia de a-l părăsi pe Otávio fiind determinată mai ales de convingerea pe care ea ajunge s-o aibă, şi anume că mariajul acesta o nimiceşte, anulându-i progresiv puterea şi dorinţa de a simţi – şi de a afirma adevărurile profunde ale fiinţei sale. Semnificativă, de asemenea, rămâne comparaţia permanentă pe care cititorul o descoperă între Otávio şi tatăl Joanei – cel care reuşea mereu să o ocrotească şi să o asculte, în vreme ce căsnicia cu specialistul în drept devine treptat (dar în foarte scurt timp!) asemenea unei închisori care-i răpeşte individualitatea şi îi seacă talentul, o temniţă, deci, din care Joana e convinsă că nu poate ieşi decât părăsindu-şi căminul conjugal. Însă nici după aceea experienţa strict erotică nu e altceva pentru protagonista acestei cărţi decât o altă formă a puterii sale de a exprima (de a prinde ori de a „pune“) lumea exterioară în propriile cuvinte – pe care îşi regăseşte dorinţa de a le spune şi mai ales de a le scrie.
Finalul textului, în ciuda dorinţei cititorilor epocii în care apare Aproape de inima vijelioasă a lumii de a primi sfârşitul fericit, consacră singurătatea Joanei însă, în egală măsură, evidenţiază încrederea crescândă pe care ea o are în propriul talent şi în vocaţia sa artistică. Contrazicând şi chiar dispreţuind toate rolurile sociale consacrate ale lumii braziliene, Joana alege să trăiască în conformitate cu normele şi regulile pe care ea însăşi le stabileşte, doar în acelea putând să creadă. Căci ea e în primul rând o fiinţă a cuvântului, trăind, pe măsură ce le elaborează, propriile ficţiuni care devin, astfel, mai reale decât realitatea universului exterior al lumii în care se desfăşoară existenţa sa cotidiană. Din acest punct de vedere, călătoria simbolică a Joanei, în drumul ei spre descoperirea de sine, o va aduce, în cele din urmă, aproape de propria sa inimă vijelioasă, nu doar de aceea a lumii – cu care, în paranteză fie spus, în anumite momente, în descendenţa marilor romantici, pare a se identifica, găsind în propria sa vocaţie de creator obiectul suprem al veritabilei questa pe care o întreprinde şi căreia cititorul îi este martor. Modernismul creaţiei şi deopotrivă al viziunii lui Clarice Lispector se vădeşte exact în acest punct, căci devine clar, în finalul cărţii, că Joana a fost învestită cu o funcţie dublă, fiind atât personajul supus iniţierii, cât şi obiectivul mult dorit, câtă vreme ceea ce ea doreşte cu disperare să afirme se află – la început ascuns, iar apoi tot mai vizibil – în ea însăşi. Iar pentru a atinge acest suprem ţel artistic, decide să aleagă arta în pofida simplei şi calmei existenţe casnice care, în viziunea sa, echivala cu o moarte spirituală, după cum ea însăşi afirmă. Pentru Joana, la fel ca şi pentru Lispector, a trăi şi a scrie înseamnă, în mod semnificativ, acelaşi lucru, literatura tinzând, în acest fel, să devină o veritabilă arenă a confruntării dintre forţele adverse prezente în sufletul omenesc, dar şi locul, singurul loc, unde adevărul – deopotrivă al artei şi al vieţii – poate fi rostit până la capăt.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper