Cine (mai) este Monica Lovinescu?

Un articol de MARIAN VICTOR BUCIU

Admiratorii persistenţi ai Monicăi Lovinescu îi declară o exemplară neuitare şi o trec la modul publicistic în istorie, nu doar pentru trecut, dar şi pentru prezent şi viitor. Ea rămâne Glasul celor amuţiţi şi însetaţi de realitate şi adevăr. Figura Jurnalistului temeinic şi temut pentru forţa sa profesională. Apărătoare pe deplin credibilă a valorilor culturale, artistice, literare. Războinică a speranţei disperate ori Figură a curajului, într-o totală descurajare. Îndreptar moral drastic, dar profund legitimat, ori Făptură umană a sacrificiului de sine pentru Ideea Morală.
Gabriel Liiceanu (La moartea Monicăi Lovinescu, în Revista 22, din 23 aprilie 2008) crede că, atunci când Vocea n-a mai vorbit, ea a intrat în conul de umbră. Exact ce nu şi-a dorit ea în privinţa a orice: a fost uitată. A fost tratată drept „un om a cărui valoare de întrebuinţare dispăruse într-un interludiu al istoriei“. În acelaşi timp, scrisul i-a fost receptat în acelaşi mod: „cărţile ei memorabile apărute în acest răstimp în ţară au făcut obiectul unui interes mediocru“. Ceea ce înseamnă, la scară etno-naţională, „un adevărat har în a ne sabota sistematic istoria“.
Recitesc paginile despre Monica Lovinescu scrise de Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române din 2008, anul în care ea murea. Deşi nu sunt puţine paginile sau rândurile, ele par aşternute de sus şi schiţate. Doar atât să fie Monica Lovinescu, despre care memoria istoricului literar învie aici cuvinte enorme pentru a-i fixa receptarea publică ori, să spun, general biografică: sfinţenie, legendă? Partea etică îi apare drept cea impunătoare, dar aplicarea este făcută, firesc, într-o astfel de istorie, la literatura română, în care „implicarea morală“ primează. Monica Lovinescu este instrumentalizată şi aici ca un barometru al moralităţii scriitorilor. Pe această linie sau latură, omologarea valorică îi era nu doar recunoscută, dar chiar râvnită. Privitor la rezistenţa prin literatură, părerile celor doi se împart şi deopotrivă se despart. Nu prea mult, ar vrea istoricul literar. Monica Lovinescu, „în linii mari“, ar fi avut dreptate. Doar cu „evaziunea“ literară ar fi fost „nedreaptă“. Constat că nu doar cu aceasta, de vreme ce aflăm  aici că Monica Lovinescu vede literatura din comunismul românesc mincinoasă, iar Nicolae Manolescu o califică drept „bună“. Cronicile ei, întemeiate pe tactică şi adevăr, ar fi „complementare“ celor din România. Manolescu recunoaşte că accentuarea în critica din ţară a formelor literare era insuficientă, dar că exista şi o preocupare pentru  conţinut. Liberă, mai flexibilă, dacă nu contradictorie, aş spune eu,  şi Monica Lovinescu ar face estetică, nu doar est-etică. Unei lungi fraze îi lipseşte semnul întrebării şi înţelesul ei  pare dat peste cap: „Nu e lăudabilă, pur şi simplu, opoziţia ei permanentă arătată acelor autori compromişi etc.“ (sic!). În postura criticului literar, Monica Lovinescu este „un cititor atent şi un comentator exact“, chiar şi în „formule memorabile“. Jurnalele sunt evaluate scurt, fără nicio exemplificare, drept interesante, deşi „pradă uneori zvonurilor neconcludente“.
La şapte ani de la moartea ei, nu există încă o monografie, o „viaţă“ şi o „operă“, care să o (re)prezinte. Încerc doar o lectură critică asupra primei părţi a activităţii Monicăi Lovinescu (19 noiembrie 1923, Bucureşti – 20 aprilie 2008, Paris), în urmele ei scrise. Fără patetisme, fără excese de o parte sau alta, fără derogări de la proiecte şi rezultate, cu aplicaţie asiduă şi evident, într-o viziune în bună măsură personală.
Cu totul precoce, vedem privind înapoi, Monica Lovinescu publică în 1931 un basm, iar la adolescenţă, pe la 15 ani, proză scurtă în revistele Vremea şi Kalende, ascunzându-se de celebrul ei tată şi de revista sa Sburătorul sub primul pseudonim cam bizar, Ioana Tăutu. Tăut, în română, tóth, în maghiară, semnifică miner slovac. La 20 de ani, în 1943, alt roman, În contratimp, îi apare în Revista Fundaţiilor Regale, dar se-ncearcă şi în critica de teatru, ucenicind în regie sub mentoratul lui Camil Petrescu.
Plecată din toamna anului 1947 cu o bursă de studii în Franţa, devine azilant politic în anul următor, la scurt timp după proclamarea Republicii Populare Române şi după desfiinţarea monarhiei.
Traduce în franceză cu pseudonimele Monique Saint-Côme şi Claude Pascal. În colaborare cu Ionesco, a tradus teatru de Ion Luca Caragiale, publicat, o piesă marginală de Sorescu, Există nervi, fiind doar difuzată la radio. Între traduceri, se numără şi una pe care n-o poate uita, deşi pare a fi dorit acest fapt: romanul devenit succes internaţional şi filmat la Hollywood, La Vingt-cinquième heure (Ora 25), de ConstantinVirgil Gheorghiu.
Ajunge jurnalistă radio la postul naţional şi redactor pentru Europa de Est (1951-1974), iar din 1962 devine o mare voce la Radio Europa Liberă, cu aşteptatele emisiuni săptămânale Actualitatea culturală românească şi Teze şi antiteze la Paris.
Scrisul tipărit în limba română este sporadic până în 1990, în revistele exilului, Agora, Caiete de dor, Dialog, Ethos, Fiinţa românească, Luceafărul, şi în cele franceze, East Europe, Kontinent, Preuves, L’Alternative, Les Cahiers de l’Est, Témoignages, La France Catholique. Este de asemenea un efemer şi succint  istoric al teatrului românesc în lucrarea colectivă  Histoire du Spectacle, Encyclopédie de la Pléiade, Éd. Gallimard, 1965. În exil publică un singur volum, Unde scurte, la Editura Limite, Madrid, 1978.
Opera, în mare parte vorbită, este tipărită  după îndepărtarea regimului totalitar, aproape exclusiv la Editura Humanitas. Critică în foileton: Unde scurte(1990), Seismografe. Unde scurte, II(1993) Posteritatea contemporană. Unde scurte, III (199), Est-etice. Unde scurte, IV (1994) Pragul. Unde scurte, V(1995), Insula Şerpilor. Unde scurte, VI (1996), Diagonale  (2002). Un Jurnal ţinut pe două decenii (1981-2000) a apărut în patru ani în mai multe volume, între 2003 şi 2006. Memorii: La apa Vavilonului, I (1999), II(2001). Un roman: Cuvântul din cuvinte (2007). Publicistică în Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler, Ed. Cartea Românească, 1992.
I-a fost acordat un singur premiu, literar, în 2003: pentru un Jurnal, apreciat drept „Cartea anului“ de revista condusă de Nicolae Manolescu, România literară. Puţin, nu chiar potrivit, conjunctural. Are, graţie unei puteri mai democratice de dreapta, şansa unor postume onoruri militare. Urnele cu cenuşa Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca trec pe la Ateneul Român, casa lui E. Lovinescu şi ajung la Fălticenii de origine ai familiei marelui critic.
Îi privesc şi fotografiile, cele la care am acces, pe Internet. O văd pe un site de prezentare la Bucureşti, în septembrie 1993. La 70 de ani, cu 15 ani înainte de extincţia terestră: o femeie puţintică, slabă, înveşmântată uşor cu bluză albă, pantaloni de culoare închisă, şosete albe, pantofi Adidas. Stă pe un scaun-jilţ şi vorbeşte la un telefon fix, aşezat pe un mic secrétaire, aflat în partea opusă mânii care susţine receptorul. Iată, îmi spun, un gest semnificativ, de fixitate, imobilitate, opţiune decisă. Alergătoarea! mai exclam, privindu-i încălţămintea, da, cam asta a făcut toată viaţa, a alergat, în spaţiu, timp, gând, cuvânt. Faţa? O mirare cam întunecată, o prevestire nu tocmai aşteptată care i se transmite. Accesez şi tableta electronică, acum indispensabilă. Îi caut imaginea acolo unde este înconjurată persoana celebră şi de chemaţi, şi de nechemaţi, şi de cunoscuţi, şi de necunoscuţi. Sunt fotografii care o arată la  vârste variabile. În multe fotografii apare prinsă cu ţigara-n colţul gurii. Tânără, este teatrală, nu frumoasă, dar foarte expresivă. După atentatul de la Paris are ochiul şi pometele  tumefiate. Pe un pat de spital, zâmbeşte, cu ţigara între degetele unei mâini.  S-a stins la 20 aprilie 2008, în spitalul Charles-Richet din Villiers-le-Bel, la o margine a capitalei Franţei. Fotografiile pe care le am în faţă o arată reflexivă, cu sau fără o palmă atingându-i capul, fruntea, tâmpla. Sau surâzătoare. Chiar râde, îi place să râdă, are, cred, stările esenţiale: de la comic la dramatic ori tragic. Nu trec peste o expresia a sa de uimire cvasifilosofică. Moşteneşte trăsăturile fizice ale  tatălui? Nu  mi se pare. Ale mamei? N-am după ce să-mi dau seama. În sfârşit, o figură bine imprimată şi exprimată.
Prezentându-se ca romancieră – fapt desigur uluitor – încă de la vârsta de opt ani, Monica Lovinescu îşi declară o vocaţie deturnată, dacă nu chiar frântă, care nu putea rămâne fără urmări, presupun că îndeosebi nedorite.
Jurnalistă de  radio,  constată,  în deplină maturitate, că e obligată la o „opţiune“ neliberă, parcă, în libertate concentrată pe ceea ce-i pare esenţial: lucrarea memoriei asupra memoriei. Ea vrea să se audă, să se reînregistreze în auditoriu şi se regăseşte într-un fel de subterană, la „vârsta când totul devine memorie“ (Unde scurte. Jurnal indirect, Humanitas, 1990, p. 44. Pentru următoarele referinţe din acest volum notez paginile în paranteză). O memorie strivită – este verbul său explicit rostit-imprimat la începutul Undelor scurte – de istorie. Este strivită, nu salvată, cu toate că, prin exil, nu împărtăşeşte în mod concret destinul elitei româneşti, al intelighenţiei direct distrusă de ocupaţia sovietică.
Duce, fizic şi mental, o viaţă agitată, fapt surprinzător pentru cineva cu obiective clare, care a optat total, deopotrivă prin ştiinţă, putere şi voinţă. Scrie ca să rostească, ulterior, la apariţia tomurilor, şi poate că se va fi întâmplat şi să fi rostit pentru a scrie. „Lucrez prost şi puţin“ (Jurnal. 1981-1984, Humanitas, 2002) – notează cu autocritică insatisfacţie la 16 iulie 1983. Lucrează, dar ce, se referă la scris sau la vorbit? Însăşi misia pe care o are îi pare nesigură. Dezamăgire? Desigur, chiar una pronunţată, recunoscută.. Într-un fel însă deturnat, înnobilat.. E o dezamăgită, s-ar spune, de lux, într-o companie strânsă, într-o colectivitate aleasă? Monica Lovinescu li se alătură, cu de la sine ştiinţă, putinţă şi voinţă, lui Eliade şi Cioran. Cu ei, nu cu alţii, se uneşte în dezamăgire. Dezamăgirea unională, poate şi comunională, îi dă ei puterea de a fi, de a şti şi de a vrea. Ar îndreptăţi-o să gândească, să rostească, să scrie astfel constatarea lui Eliade că Cioran scrie doar aforisme şi a lui Cioran că Eliade nu trece de la erudiţie la idei. Chit că această perspectivă critică mutuală a celor doi este asprită. Izolare, stagnare, ratare – sunt sentimente la care nu accede oricine. Ei se pronunţă critic împreună, iar ea li se alătură. Cu o perspectivă totuşi personală, de impas deplin, de blocaj: „nu mai aşteptăm nimic unii de la alţii“, însemnează la 25 iulie 1983. A fi dincolo de aşteptare? Nici nu mai caută explicaţii. Orice motiv o poate servi. Suma motivelor: istoria vitregă, fără mamă, fără tată, fără Dumnezeu.
Dar nici istoria nu este totul, nici ea nu este suficientă în destinul său identitar. De aceea, Monica Lovinescu se explică (şi) ca moştenitoare a tatălui. Cauza şi vina le află în „sentimentul dominant al zădărniciei pe care tata mi l-a transmis şi mie“, consemnat la 12 septembrie 1983. Aici, mama nu există. Mama, strivită într-alt fel de istorie, pare inocentă, fericită în anonimatul ei public. Tatăl, modelul cultural, a format-o şi totodată a deformat-o cu propriul ei acord, ambiţionând-o, obligând-o la decepţie. Dar nici de data aceasta ea nu se evaluează singură. Nu este convinsă, rămâne doar învinsă, există în parte, nu ca întreg, devine doar efect (al tatălui, al istoriei), nu şi cauză. Şi când crezi că totul există în orizontul nimicului, cum să mai lucrezi, ce să mai lucrezi? A face dispare, înghiţit de a desface, de simulacrul factual. Nu mai există „nimic de făcut“ pentru România, acest subiect şi obiect perpetuu al Monicăi  Lovinescu. Ea nu scrie în acea stare febricitantă care-l mobiliza pe Cioran. Caragialescă, nu cioraniană, Monica Lovinescu pare că se joacă, deşi, în fapt, nu o face, chiar dacă  harul histrionic nu-i rămâne străin. Nu se mai poate face nimic pentru ţara părăsită, prădată cu totul, notează acum, dar, după scăderea febrei, dezamăgirea interioară trece în amăgire exterioară: dacă totuşi se mai poate face ceva?  Crede ea în prefacerea ori în refacerea istoriei? Crede mai curând că este absurd să nu creadă… Îşi adaugă apoi o mistică morală autosalvatoare. Notează, la 22 octombrie 1983, şi cred că o face cu satisfacţie, oricât de pasageră, că „îngeri“, nu altceva, sunt Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, după cum susţine  poetul Miron Kiropol că ar fi afirmat  soţii Sonia şi Lucian Raicu. Îngeri păzitori, mediatori? Altcineva, nu la fel de agreat şi poate  de aceea mult mai puţin măgulitor, îi va numi mentori ai celor care se opun.
Dar cum nimeni nu este pe lumea noastră de capul lui şi o târguială întreprindem cu toţii, fiecare îşi plăteşte preţul: „marfa“ care o atrage pe ea este morala. Morala ca marfă? Aşa s-ar părea că e, din păcate. Nietzsche prindea exact caracterul omului: echivalent adevărului suportat. Trece pe lângă adevăr, cu sau fără ştiinţă, (şi) intelectuala care i se devotează? De bună seamă. Pare mai tare adevărul de a mărturisi minciuna.  Dar nici ea nu înfruntă, mereu, tot adevărul. Minte, cum se spune, prin omisiune: nu spune că nu-i place, dar nici că-i place un spectacol de, altfel bine apreciatul regizor, Lucian Pintilie: Arden – 29 martie 1984. Să nu credem că acesta ar fi un fapt accidental. E doar un caz dintre alte necazuri. Nu confundă însă iluzia cu realitatea mistică. De aceea nu face nici caz, nici necaz, şi nici haz, de îngereala atribuită pe calea confinităţii. Nu  printre mistici se imaginează  Monica Lovinescu, unde îl descoperă, însă, şi pe Virgil Ierunca, ci  printre sceptici. Iar scepticii nu sunt credincioşi, ei sunt, într-un fel anume, doar creduli. Pentru că scepticii sunt credincioşi din voinţă, fără deplină cunoaştere şi putere. Monica Lovinescu îşi declină slăbiciunea cu obiectivitatea care implică şi un vag elogiu: doar misticii cunosc viaţa adevărată – ştie şi scrie asta la 8 mai 1984. Fals asumat: individual, colectiv, familial, istoric. Rămâne doar măsura de adevăr, în jocul grav al vieţii. Instrumentul de măsurat potrivit: etica. Dar să nu ne grăbim şi  să-i descoperim  vreun maximalism etic, de natură mistică, fiindcă deseori e vizitată de minimalismul moral în părtăşie – cum se spune în limba veche bisericească, mistică – cu Virgil Ierunca. Pe acesta-l aprobă odată, într-o replică dată lui Valeriu Cristea, aflat în postura integralismului moral: „Alţii sunt nevoiţi să se mai murdărească pe mâini“ – 9 august 1984. O autojustificare menită să lege exilul de ţara prădată. O punte, măcar, de dialog.
Dezbrăcată de costumaţia scenică şi „istorică“, în jurnal, ca înaintea oglinzii, Monica Lovinescu nu se ascunde în aspiraţia ei comună, superficial-liberă, şi abia aşa îndestulată: „Mâncăm stridii şi bârfim ca-n vremuri bune“ – 26 decembrie 1984. Severitatea i se înmoaie sentimental, nostalgic, virează spre ţară, spre România profundă, spre Cruşeţ, satul ştiut din copilărie.
Când istoria se întoarce pe partea care părea uitată, Monica Lovinescu iese din vis, de fapt din coşmar. Dar ieşind  din imaginar şi din amăgire, cade în sinele fatalmente dezamăgitor. Împreună cu Virgil Ierunca, se-ntreba „dacă nu ne-am înşelat dedicând unei Românii fictive o întreagă existenţă“ (Jurnal. 1990-1993, Humanitas, 2003, p. 271). Voinţa nu a fost de ajuns, n-a ajuns la  ştiinţă  şi la putere, n-a distrus sentimentul erorii. Voinţa însăşi a fost deturnată. Dar a fost o voinţă? Înşelată nu ajunge decât o voinţă involuntară, nevoită, nepotrivit autoimpusă.
Istoria-ca -teatru nu trage cortina, iar piesa continuă, în paralel cu viaţa personală, subterană. Deşi fiind acum numiţi „mentori ai opoziţiei“, cei doi soţi, „tovarăşi“ de viaţă şi de istorie, nu mai acceptă orice invitaţie în ţara natală, o refuză pe a lui Petre Sălcudeanu, noul dar discreditatul ministru al Culturii.
Dar România nu e condamnată, dimpotrivă, e apărată, pentru că ţara a rămas, „este un spaţiu al omeniei“ (Unde scurte. Jurnal indirect, Humanitas, 1990, p. 492). Iar omenia nu poate fi distrusă, ea îmblânzeşte istoria. Sau o depăşeşte. S-ar spune chiar că o înşeală, că se foloseşte de ea. Voinţa de istorie este de-a dreptul ignorată, fiindcă  „nu prin istorie ne putem impune lumii, ci prin cultură“ (Seismograme, Humanitas, 1993, p. 110). (Dar tot jurnalista culturală este cea care rămâne sceptică faţă de rezistenţa prin cultură!) Impunerea s-ar produce nu de la sine, nu de pe azi pe mâine, nu prin autoamăgire, nu prin simulacru de creaţie, artă, cultură. Măsura operantă rămâne luciditatea, aspră, biciuitoare şi trezitoare de conştiinţă. Monica Lovinescu înlătură universalitatea ca iluzie, prin traduceri ştampilate ideologic – traduceri făcute înainte sau după impunerea unui realism socialist autohtonizat, trecut printr-o scurtă paranteză de insuficientă liberalizare. Revista Contemporanul anunţă că, din 1945 până în 1966, s-au tradus, în 45 de ţări, 1.400 titluri româneşti. Prestigiu, măcar prin număr? Fals, spune Monica Lovinescu: Desculţ de Zaharia Stancu a rămas nevăzut, Groapa lui Eugen Barbu a avut „vreo două notiţe“, abia exilaţii sunt cei recunoscuţi.
Curajoşi faţă de stăpâni, dar nu de faţă cu ei – aşa spune că sunt românii un scriitor din ţară: e vorba de prozatorul Fănuş Neagu, în relatarea lui Nicolae Balotă, el însuşi cu un parcurs considerat sinuos, la 9 mai 1984. Populaţie, nu popor, iată ce sunt românii, în expresia atribuită aici, la 16 septembrie 1984, lui C. Noica.
Specificul sau identitatea etnică sub comunismul românesc s-au schimbat, dar prin involuţie, în mod alert. Transformaţi, adică alteraţi, înstrăinaţi, acasă românii intră într-un purgatoriu profetizat de jurnalistă sau, să rectific, de diaristă. „României, dacă ar scăpa de comunişti, i-ar trebui probabil o generaţie ca să scape de spionită şi reglements de compte“(Jurnal. 1981-1984, Humanitas, 2002, 11 aprilie 1984). Deocamdată, România este o ţară silnic locuibilă, bună de fugit.     n

Fragment din eseul Radiocritica. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper