Când este o pipă doar o pipă? Ficţiune şi metaficţiune

Dosar Cercul Metacritic

 

Sub acest titlu s-a desfăşurat încă o întâlnire a Cercului Metacritic de la Facultatea de Litere din Cluj, avându-i drept coordonatori pe Alex Goldiş şi Mihaela Ursa, pe o temă propusă de studentele Emma Pustan, Ana-Maria Deliu şi Daria Condor.

Mihaela Ursa: Cercul Metacritic a făcut o pauză foarte lungă. Aşa că vechii metacritici au devenit supermetacritici, am racolat noi metacritici, lucrurile sunt în schimbare. Motiv pentru care se află acolo un caiet cu coperte de mătase, donat de metacriticul Andrei Simuţ, unde o să vă rog să vă treceţi numele, aşa, pentru memoria cercului, şi unde vă rog să vă scrieţi, pe lista din stânga, propunerile de teme pentru viitor. Dacă vreţi sa lucraţi o temă în cadrul cercului sau nu vreţi să o lucraţi voi, dar aţi dori-o dezbătută la cerc, propuneţi-o. Le mulţumesc în mod special pentru prezenţă celor care nu au fost niciodată la Metacritic până acum. Printre ei se află şi studentele noastre din anul întâi, Andreea şi Alexandra, care vor transcrie discuţia noastră, de aceea vă rog ca, de fiecare dată când luaţi cuvântul, să vă spuneţi numele clar, ca să ştie toată lumea cine-i toată lumea şi ca să ştie mai ales scribii noştri graţioşi de astăzi. O salutăm pe doamna Laura Pavel, colega noastră de la Teatru şi Televiziune care iată, ne face onoarea şi surpriza de a se afla astăzi lângă noi. Pe Alex Goldiş îl ştiţi deja, vă este profesor şi, alături de mine, se ocupă de acest cerc. De fapt, titlul cercului a fost ideea lui.
Alex Goldiş: Doar titlul, alte idei n-am mai avut. <Râsete.>
M. U.: În şedinţa de astăzi, personajele principale sunt de fapt aceste trei doamne de la stânga mea, studente în anul doi şi, respectiv, întâi, pe care le preocupă deja teoriile ficţionalităţii, au lucrări deja în lucru pe tema relaţiei ficţiune-metaficţiune-realitate, pe tema reprezentării.
A. G.: Să zic şi eu ceva înainte să începem. Nu mai ştiu când a fost ultima şedinţă, ultimul Metacritic… prin noiembrie 2013. Să spunem ce s-a mai întâmplat de atunci. Pe de o parte nu ne-am mai făcut timp să ţinem întâlnirile metacritice şi, pe de alta, ne-am descurajat puţin de ambiţia propriului proiect. Să mă explic. În cealaltă ediţie a Metacriticului, ceream fiecărui propunător să vină cu un concept sau cu o paradigmă teoretică nouă pentru a o supune dezbaterii. Ceea ce…
M. U.: … era un pic intimidant.
A. G.: Da, era intimidantă miza Metacriticului. Ne-am gândit noi înşine ce ar merge, care ar fi soluţia de continuare şi atunci am zis să slăbim puţin această ambiţie metacritică şi să organizăm pur şi simplu discuţii atât despre concepte noi, dacă le aveţi în buzunar sau le puteţi propune, dar şi despre critică sau teorie literară în general, aşa cum facem azi, chiar pornind de la câteva texte. Nu neapărat de la propunerile noastre teoretice. Să ne gândim împreună la lucrurile care vă preocupă legat de critica sau teoria literară, cam acestea ar fi temele de dezbatere pe care le puteţi propune. Mihaela a zis să le scrieţi în caietul respectiv. Puteţi să scrieţi însă şi despre aceste probleme de ordin mai general, să zicem aşa, cu un grad mai mare de aplicabilitate sau mai pragmatice.
M. U.: Totuşi, să fie probleme care să ne intereseze pe toţi într-o anumită măsură. Da, sigur, pe vremea vechiului Metacritic au fost discuţii grele, conceptuale, dar asta şi pentru că majoritatea propunătorilor se aflau stadiul final de pregătire a tezelor de doctorat, prin urmare sigur că fiecare avea deja un concept lucrat de ani de zile, pe care era relativ simplu să îl propună pentru o discuţie…
A. G.: … în texte de la care era relativ simplu să pornim. Ei bine, acum putem porni şi de la texte consacrate, să zicem aşa, care pot fi folosite în analiză. Ne bucurăm să îl avem printre noi şi pe domnul Adrian Tudurachi, pe care câţiva dintre voi îl ştiţi de la cursuri. E cercetător la Institutul Sextil Puşcariu şi la fel de interesat de probleme metacritice, metateoretice şi ne bucurăm că a răspuns afirmativ invitaţiei noastre. Atât am avut de spus deocamdată.
M. U.: Cred că am făcut deja o introducere prea lungă, să începem cu expunerea celor trei propunătoare..
Emma Pustan: Suntem Emma, Daria şi Ana, din anul doi, respectiv anul întâi. Şi cu asta sper că vă veţi revărsa bunăvoinţă asupra noastră pentru că e prima dată când facem lucrul ăsta şi avem bineînţeles emoţii. Ne-am propus această temă, pentru că, oricât de pragmatic ar părea, ne interesează nivelul mecanismelor ficţiunii, pentru că visăm să scriem la un moment dat ceva sau, mă rog, vom scrie, sper eu, şi de aceea e important să determinăm cum anume cuantificăm axiologic ceea ce vom scrie. O să încep cu un truism, pentru a putea construi discuţia asta în interiorul unor limite asupra cărora să fim de acord de la început. Vreau să punctez că legea ficţiunii, legea internă şi profundă a ficţiunii e tocmai una a multiplicării. Adică 1, care e realitatea în care ne aflăm, care devine 2, fie prin hibridizare – care poate fi exemplificată printr-un roman fantasy, fie prin reprezentare, un exemplu în acest sens fiind romanul realist sau ceea ce se încearcă printr-un roman realist. Axa pe care am propus-o în cadrul acestei discuţii despre ficţiune e axa reprezentare, sub care vom subsuma realismul, ordinea mimetică a discursului versus reprezentaţie care încapsulează o distanţă între persoana care citeşte şi o nuanţă de punere în scenă, de teatralizare.
Ana-Maria Deliu: Când mă gândesc la raportul realitate-ficţiune, revin mereu la o idee dragă mie, pe care am întâlnit-o altundeva decât într-un text de referinţă despre ficţionalism, şi anume că probabil literatura s-a născut atunci când un băiat a strigat „Lupul!“, iar în spatele său nu venea niciun lup. Ce ar fi esenţial literaturii? În mod izbitor o anumită îndepărtare faţă de realitate, lipsa adevărului imediat. Desigur, trebuie să fie ceva mai mult de atât. Nu citim structuri paralele doar pentru că sunt minciuni. Şi putem, asta ar fi întrebarea de la care am putea să pornim, putem vedea în ficţiune şi altceva în afară de minciună?
E. P.: Aici am putea să discutăm puţin despre pactul ficţional, pentru că pactul ficţional e tocmai acceptarea tacită a rolului tău de lector în interiorul lecturii. Acest pact ficţional este cu atât mai de efect cu cât este mai puţin vizibil. Şi asta se observă atunci când citim de exemplu un roman fantasy în care nici nu ne mai punem problema unui raport adevăr-minciună, ficţiune-realitate, pentru că deja am depăşit familiaritatea aceea cu care ne obişnuiserăm în Balzac, de exemplu. Revin – un pact ficţional de succes e acea acceptare a rolului tău în interiorul unei lecturi care nici nu mai pretinde a conţine întâmplări adevărate…
A.-M. D.: Pe lângă componenta aceasta de angajare din partea lectorului, mai avem o componentă de angajare tot tacită, din partea locutorului discursului ficţional. Şi nu se poate vorbi de intenţia sau nonintenţia autorului de a înşela cititorul, ci şi de presupunerea reader-oriented criticism-ului că instanţa auctorială se dedublează. Nu avem în autor o fiinţă în carne şi oase, ci o entitate teoretică în propria ţesătură, capabilă să comunice evenimente sau stări de lucruri adevărate doar în propriul univers de discurs. Poate că am mers puţin prea departe. Pornind de la textul lui Dolezel, putem specula despre puterea generatoare de lumi a textelor ficţionale, care implică faptul că textul există înaintea lumii pe care o creează, ceea ce pare common sense, dar intră în contradicţie cu puterea de reprezentare a textului ficţional, atât de preţuită de teoriile mimesisului. Asta ar fi de reţinut pentru moment – faptul că teoria lumilor posibile este profund antimimetică şi că neagă presupoziţia reprezentării realităţii în mod programatic. Şi totuşi există o întrepătrundere între realitate şi ficţiune şi cred că ar fi interesant să o întrezărim pe parcurs.
E. P.: Dacă Ana a spus să o întrezărim, atunci trebuie să fac ceva în sensul ăsta… Mie mi-a revenit să vorbesc despre realism, deoarece copilăria mea e, ca să zic aşa, marcată de … primul raft al bibliotecii la care ajungeam, unde se odihneau Balzac, Stendhal, Alexandre Dumas şi aşa mai departe. Am rămas cu anumite sechele de atunci… Adică îmi plac romanele realiste, e clar, dar nu ştiu dacă aş fi în stare să vorbesc prea mult despre ele. Există un paradox la nivel terminologic în momentul în care spui ficţiune realistă. Încapsulează sintagma asta o nuanţă de minciună, feerie sau ceva care te face să visezi şi realismul se bazează tocmai pe o tranzitivitate a gândirii. Adică iei un obiect din universul tău, care prin intermediul subiectivităţii e transpus în interiorul ficţiunii. Dar curentul realist, aşa cum era şi în raftul meu de bibliotecă, cred că a murit la un moment dat. Aici trebuie făcută o distincţie: putem să vorbim despre realism drept curent literar sau ca exigenţă de a scrie. Realismul fotografic şi acea completitudine a lumilor ficţionale pe care am întâlnit-o în romanele de pe primul raft, cu un milion de tipologii şi cu exigenţe de a lua într-un anumit fel un paharul de pe masă, alături de obsesia că e ceva în spatele acelui pahar sau acelui gest sau descrierile interminabile la care, cred că am dat skip cu toţii la un moment dat… Acesta cred că e eşecul programatic al curentului realist. Pentru că vizează o completitudine a ficţionalităţii şi o completitudine mimetică pentru că se încearcă confiscarea lumii crezând că prin intermediul a ceea ce se scrie e posibil să reprezinţi totul – şi aici cred că e concluzia acelui aparent paradox, pentru că nu există niciodată reprezentare totală prin ficţiune.
Daria Condor: Şi pornind de la ce spunea Emma, eu am să vă vorbesc despre incompletitudinea lumilor ficţionale. De ce un text care are trăsături realiste vrea să ne facă să credem că reprezintă sau are în el o lume ficţională completă? Pentru că noi, oricât de mult am citi, tot nu o să aflăm fiecare detaliu al acestei lumi şi nu se poate epuiza într-un text conţinutul unei lumi. Borges avea o metaforă foarte frumoasă…
A.-M. D.: Metafora cărţii de nisip, Biblioteca Babel, textul-Aleph…
D. C.: şi acum că am stabilit că lumile ficţionale sunt incomplete oricât de amănunţit ar fi descrise, m-am gândit că am putea să vedem aceste lumi ca un mod de a ne gândi la însăşi natura ficţiunii şi prin aceasta şi la natura realităţii, pentru că felul în care percepem realitatea seamănă cu felul în care percepem ficţiunea. Şi spun asta pentru că atunci când un text omite să spună ceva, noi ori decidem că nu există nimic dincolo de ceea ce ni se spune sau presupunem dincolo de ceea ce ne spune textul, sau lăsăm indecisă problema. Dar oare nu acelaşi lucru facem şi când privim realitatea? Pentru că dincolo de ceea ce eu nu ştiu pot să presupun că nu există nimic sau pot să inventez ceva sau pot să las acel ceva necunoscut. Dar invenţia aceasta pe care noi putem alege să o substituim golului dintre un text şi realitate este abuzivă sau nu? Cred că ar trebui să ne gândim puţin la aceasta. Dacă acceptăm că realitatea şi ficţionalitatea sunt într-o relaţie reciprocă de schimb de informaţii şi se influenţează reciproc, atunci ceea ce gândim despre lumile ficţionale cred că s-ar putea aplica şi realităţii. Şi de-a lungul timpului percepţia asupra realităţii, care s-a concretizat în modele cosmologice despre care ştim cu toţii câte ceva, a influenţat şi literatura scrisă în momentul în care un anumit model cosmologic era considerat valabil. Toma Pavel spune că un model cosmologic coerent va da lumi ficţionale coerente şi aparent complete, însă, cum am stabilit deja, ele nu pot să fie niciodată complete, iar un model cosmologic cum este cel relativist o să dea lumi intenţionat incomplete şi acest lucru influenţează şi percepţia noastră asupra realităţii pentru că un model cosmologic va veni să îl răstoarne pe celălalt. Dar şi modelele cosmologice sunt ficţiuni, nu? Pentru că avem un model cosmologic pe care îl acceptăm ca adevărat şi după aceea vin alţii care spun nu, propunerea noastră este mai bună sau mai validă. Însă odată cu ficţionalizarea realităţii şi cu Jung, chiar fiinţa umană a devenit percepută ca ficţiune pentru că „eu“ nu mai sunt o unitate, sunt formată din toate arhetipurile descrise de Jung, dintre care eul meu social încearcă acum să vă facă să credeţi că sunt sigură pe mine, dar aceasta e o mască, o ficţiune şi de aici cred că poţi să preiei tu…
A.-M. D.: Da, chiar mă gândeam dacă să folosesc portiţa asta ca să introduc relativismul istoric sau să mai discutăm puţin despre ficţiune. Am putea să pornim de la faptul că identificarea istoriei cu fiction making-ul sau a realităţii cu ficţiunea se realizează şi în sens invers. Adică identificarea ficţiunii, privirea ficţiunii ca oglindă a realităţii, ca mimesis, datorită caracteristicilor literare pe care le are istoria. Pentru că foloseşte, pentru a construi acele plot-uri istorice, caracteristici literare, pattern-uri narative şi elemente de retorică, poetică şi aşa mai departe. Tocmai aici intervine întrebarea în ce măsură istoria sau realitatea e ficţionalizată. Asta e oarecum inclusă firesc în paradigma noastră postmodernă de relativizare, ficţionalizare, fragmentare a tot şi toate. Dar care ar fi consecinţa etică a unei astfel de abordări? Pe de o parte, istoria ar putea fi falsificată, am putea spune că anumite lucruri nu s-au întâmplat cu adevărat sau că selecţia a avut o latură tendenţioasă. Pe de altă parte, care e poziţia teoriei lumilor posibile în raport cu problema asta, pentru că vorbim teoretic. Deşi istoria manifestă caracteristici literare, teoria lumilor posibile spune că acest lucru nu exclude deloc susceptibilitatea istoriei de a fi supusă paradigmei adevărat-fals. Asta nu o scuteşte de valoarea de adevăr. Spre deosebire de textul ficţional care, din contră, se sustrage de la această paradigmă. Şi tot în sensul ăsta am putea să vorbim despre golurile ficţionale despre care amintea şi Daria.
E. P.: Care se regăsesc şi în istorie. Noi nu putem să judecăm un eveniment până când nu avem toate datele. Aici e vorba de o propunere metodologică şi în ficţiune, şi ăsta e un alt lucru despre care vreau să discutăm, golurile din ficţiune sau golurile din istorie nu duc cumva la o suprainterpretare? Şi chiar întrebarea de la care porneşte această discuţie, aka pipa lui Freud/ Magritte, în ce măsură putem noi să aducem interpretări psihanalitice sau psihologice unor personaje în momentul în care nu avem toate datele?
A.-M. D.: Pentru că golurile istorice sunt epistemologice. Adică există din cauza unor lipse de date sau din cauza selectivităţii istoricului, pe când golurile din ficţiune sunt date… nu pot fi umplute prin inferenţe legitime. Tu, ca cititor, nu poţi să vii să adaugi anumite lucruri. Sunt ontologice. Ele nu pot fi recuperate. Şi atunci, întrebarea legitimă e dacă putem să aplicăm structuri interpretative – psihanaliză, mitanaliză, mitocritică şi alte asemenea – atunci când textul manifestă astfel de goluri, astfel de rupturi în propria lume ficţională.
E. P.: Adică în ce situaţii putem să spunem şi noi, ca Freud, până la urmă a fost doar o pipă şi tot ce v-am spus în ultimele 20 de minute nu contează. Vă rog să răspundeţi şi voi.
M. U.: Bun, vă mulţumim, să trecem acum la discuţii. <Pauză lungă.> Putem începe din orice punct al prezentării lor. Nu e obligatoriu să o luăm de la capăt.
Despre ficţiune în sine şi adevărul ei
Laura Pavel: Le-aş spune celor trei protagoniste de astăzi ale Cercului că au dat o „reprezentaţie“ substanţială. Mă leg puţin de acest termen, fiindcă reprezentaţia e un concept pe care, înţeleg din propunerea voastră, vreţi să îl faceţi operaţional. Şi aici ar fi o discuţie, aş avea mai multe întrebări, mă rog, poate şi sugestii… cu siguranţă, mi-a plăcut felul în care v-aţi regizat una pe alta şi aţi fost complementare. Acum, dacă tot am început eu, aici s-ar putea ivi o întrebare… legat de ce aţi propus voi, dincolo de ce aţi comentat în legătură cu faimoasele teorii ale lui Toma Pavel, Dolezel şi James Wood… Dincolo de invocarea lor, ce propuneţi voi e şi o anume dihotomie reprezentaţie-reprezentare, care să funcţioneze în analizele lumilor ficţionale. Şi acum câteva întrebări, chiar nedumeriri: pentru ca termenul „reprezentaţie“ să devină un concept operaţional, mi-aş permite o mică sugestie. Dacă tot vrem să facem exportabile teoriile, mă întrebam care ar fi echivalentul englezesc, or el mă tem că este „performance“. Şi aici e o problemă, o ambiguitate, pe care o puteţi rezolva numai argumentându-vă opţiunea pentru „reprezentaţie“. De exemplu, ar fi de făcut distincţia representation/ performance, şi asta ar presupune să faceţi multe clarificări, ca să puteţi propune această distincţie. Representation, desigur, a fost analizat mult, ca fiind re-presentation, re-prezentarea a ceva „previously fictional“ (omul-actor care re-prezintă un personaj, să zicem pe Hedda Gabler, o întrupează, prezentifică o ficţiune preexistentă). Ei, pe când performance e înţeles azi (pe lângă că şi în română ne duce cu gândul la o reprezentaţie mai degrabă teatrală, decât scripturală – iar asta e altă ambiguitate de rezolvat) mai degrabă cu accent autobiografic, e în vogă performance-ul autobiografic, nonficţional. Iar componenta ficţională pare că pierde teren în cadrul lui… Performance-ul este mai curând „performance of the self“, presentification, auto-prezentare. Deci, asta este o disjuncţie de argumentat, cred, representation-performance. E interesant că voi tocmai sub cupola reprezentaţiei vreţi să aşezaţi metaficţiunea, deci tocmai caracterul marcat teatral, metaficţional. Deci, cumva, o ficţiune care îşi exhibă sforăriile, convenţia – se poate argumenta şi se poate propune eventual un alt termen conceptual…
E. P.: Prin cei doi termeni şi prin axa pe care am propus-o, aşa, destul de stângaci, nu am încercat decât să oferim sensul cel mai comun în română… Prin reprezentaţie vorbim despre asumarea tacită a rolului de spectator. Da, că tot vorbeaţi de teatru la un moment dat: stai în sală şi în faţa ta există o scenă şi ceea ce ţi se prezintă pe scenă e întrucâtva impersonal, depărtat. În momentul în care cineva spune acolo o insultă excepţională, nu o iei personal…
L. P.: Deci accepţi convenţia…
E. P.: Şi de asta am numit reprezentaţia un mecanism al ficţiunii care arată clar raportul acesta cu convenţia şi nu e neapărat convenţionalism, ci tocmai faptul că nu mai e vorba de un raport, ci o imersiune în imaginar care oferă demnitatea ontologică imaginarului versus reprezentarea care are, aşa, un iz de contemplare sau, mă rog, am greşit, oglindire sau reflectare.
A.-M. D.: Cred că paradigma aceasta de reprezentaţie-reprezentare e polisemantică şi la un alt nivel, mai subtil. În sensul că mă face să mă gândesc la forţa performativă a textului, care generează lumi şi aş vrea să profit puţin de portiţa pe care a lăsat-o Dolozel în text cu trimiterea la actele ilocuţionare şi să o dezvolt foarte pe scurt. Actul ilocuţionar este acel act care se realizează în limbaj, pe când actul perlocuţionar se realizează prin limbaj şi actul locuţionar corespunde unor stări sau fapte din realitate. Ca să fie mai clare sau şi mai clare lucrurile, un exemplu tipic de act ilocuţionar este promisiunea, pe când actul perlocuţionar poate să fie persuasiunea. Dar partea mai subtilă şi mai interesantă în legătură cu capacitatea asta generativă este nivelul acesta al actelor ilocuţionare în legătură cu lumile posibile. Anume, când o posibilitate devine o existenţă ficţională tocmai prin forţa ilocuţionară. Şi desigur, teoria poate fi atacată din mai multe puncte de vedere, dar mi se pare că ambivalenţa asta e destul de interesantă pentru teoriile noastre şi reîntăreşte disocierea reprezentare-reprezentaţie, aşa cum o văd eu, prin reprezentaţie ca forţă performativă.
L. P.: E foarte bun argumentul şi, deci, e vorba de performativitate, iar filosofii limbajului au foarte multe de spus… Deci asta face, să înţeleg, să învie ficţiunea… să creeze lumi…
A.-M. D.: Dar, cum am spus, poate să fie contracarată…
L. P.: Dar termenii, în sine, au nevoie de astfel de clarificări, ca să fie chei de analiză.
E. P.: Iniţial am vrut să punem discuţia pe o axă propusă de Kant, dar deja părea prea preţios. Adică diferenţa dintre imaginea reproductivă şi imaginea productivă. Unde, deja, în cadrul imaginii productive deja vorbim de aportul acela personal şi demnitatea imaginarului.
M. U.: Diana Antal a vrut să spună ceva.
Diana Antal: Când am văzut posterul m-am gândit în primul rând la diferenţa dintre reprezentare şi reprezentaţie. Simplificând lucrurile, văd reprezentarea ca proiecţie mentală, ca imagine pe care ţi-o creezi în intimitatea propriei imaginaţii, iar reprezentaţia ca punere în act, punere pe hârtie a proiecţiei. Şi aici vedeam o discuţie! În sensul în care dacă facem această diferenţiere, atunci reprezentaţia apare deja ca un tip de ficţionalizare, de recreare a obiectului imaginat.
A.-M. D.: Ca să reformulez, să văd dacă am înţeles bine, tu spui că reprezentarea ar fi oarecum un gând al autorului…
D. A.: Eu înţeleg reprezentarea ca experienţă directă, primă cu imaginea, şi, reprezentaţie ca punere în act a imaginii, deci ca experienţă secundă şi mediată.
A.-M. D.: Da, cred că funcţionează şi sensul ăsta.
M. U.: Reprezentaţia e strict ceea ce scrii?
D. A.: Da, dar şi ceea ce vorbeşti. Orice formă de obiectivare a proiecţiei.
M. U.: Ceea ce pui într-un discurs oarecare, adică.
A. G.: şi care ar fi diferenţa dintre cele două? Diferenţa fundamentală dintre cele două, aşa cum o vezi tu?
D. A.: Păi, aş vedea-o la nivel de ficţionalizare. Reprezentaţia înseamnă oarecum o ,,deja-ficţiune“, pe când reprezentarea înseamnă autenticitate.
E. P.: Păi aşa am şi pus noi în balanţă: realism versus roman fantasy şi Narnia, cam asta a fost.
A. G.: Cu o devalorizare a realismului, am înţeles.
E. P.: Din cauza primului raft de acasă, la care ajungeam când eram mică… <Râsete.>
D. A.: Revenind, voiam să zic că pe mine mă deranjează cumva dihotomia care discută literatura ca fiind adevărată, ori ba. După mine, ficţiunea nu e încadrabilă în criteriile astea. Adică nu cred că poate fi vreodată falsă. Eu o văd ca valabilă în sine. Atâta timp cât ea creează un sens, creează o lume nouă, nu cred că poate fi falsă. Dacă ar fi să etichetăm ceva ca fiind fals, atunci da, ne-am putea îndoi de credibilitatea instanţei auctoriale, dar nu de produsul imaginaţiei în sine. Adică, poţi să judeci un autor sau ideea lui, dar nu cred că textul poate fi judecat prin termenii aceştia. El este true. Ficţiunea este adevărată prin însăşi principiul său de ficţionalizare.
M. U.: True to itself.
D. A.: Da!
E. P.: Asta în spiritul celui de-al doilea termen. Pentru că, în momentul în care vorbim de reprezentare şi de realism, nu puteai să spui că în Franţa secolului XIX, la sfârşit, erau avioane. Adică trebuia să fie un anumit adevăr cât de cât verificabil istoric, pentru că asta îşi programau ei. Cred că ceea ce spui tu se referă mai mult la ideea de reprezentaţie, la ficţiunea ca reprezentaţie. Pentru că acolo clar, ai libertate să faci absolut ce vrei.
A.-M. D.: Mie mi se pare că critica adusă e destul de pertinentă, chiar spuneam că teoria poate fi criticată. Pentru că chiar am putea să ne debarasăm complet de paradigma adevărat-fals şi să spunem că ficţiunea are o ontologie proprie, funcţionează perfect în interiorul ei şi semantica legitimează deja concepţia asta prin extinderea universului de discurs, ca să includă şi entităţile ficţionale.
E. P.: Dar cu limite, totuşi. Istoria, de exemplu. Nu ai dreptul să pui sub incidenţa ficţionalizării orice discurs.

Ştiu că pare cumva foarte conservator din partea mea să spun asta, dar totuşi trebuie să ai o anumită balanţă sau un anumit echilibru. Cel puţin în discursurile care presupun reprezentarea.
A.-M. D.: Clar. De acord, cu precizarea „în discursurile-reprezentare“.<Râsete. Confirmări.>
D. A.: Mă gândeam că noi vorbim acum de adevărat sau fals în sens calitativ. Asta înţeleg eu din ce discuta Emma. Dar, dincolo de sensul calitativ, o lume creată conţine în sine un adevăr. Ea este o lume nouă, o lume pusă în act, recreată. Deci ar trebui să fie percepută ca fiind valabilă indiferent dacă vorbim de realism, fantasy sau altceva.
Posibilism, ficţionalism şi alte –isme
Adrian Tudurachi: Aş interveni aici pentru că mi se pare că vă înfundaţi puţin. În momentul în care vorbiţi despre lumi posibile, vorbiţi despre existenţă şi despre moduri de existenţă posibile. Posibilizarea în sine înlocuieşte problematica adevărului şi a falsului. Însă, ca să închidem paranteza cu adevărul şi falsul, există şi un miez bun al observaţiei: puteţi vedea în teoria şi în istoria literară contemporană un raport cu ficţiunea cum nu a mai existat până acum. Istoria literară foloseşte ficţionalizările ca suport credibil în articularea demonstraţiilor: de pildă, sociologia literară se foloseşte de ficţiuni ale vieţii de scriitori, ficţiuni ale boemei sau ale cenaclului, ca să vorbească despre sociabilitatea literară şi despre modul în care scriitorii interacţionează între ei. E un fenomen contemporan, care arată în ce măsură problematica adevărului pe care îl conţine ficţiunea a fost redefinită – şi ne vorbeşte despre felul în care ficţiunea poate să intre într-un alt tip de circuit, poate şi într-un circuit savant. Cu asta am închis paranteza. Revenind, ideea de posibilitate devine extrem de importantă din perspectiva modalităţilor posibile ale existenţei. Nu pentru a vorbi despre ceea ce este, ci despre ceea ce poate să fie: ficţiunea ca o temă care poate fi asumată în propria existenţă şi poate deschide noi posibilităţi pentru modul în care îţi trăieşti viaţa.
Ştefan Baghiu: Am, în continuarea discursului domnului Tudurachi, două întrebări: prima legată de afirmaţia cu realismul a murit, a fost deja discutată, nu am înţeles ce înseamnă sau în ce context. Literatură? Film? Literatură contemporană? E mort din secolul XIX? N-am înţeles exact. Şi a doua e în categoriile astea, nu? Ficţiunea ca realism sau fantasy. Sunt două opţiuni, am văzut din discuţie. Or, ce-aş vrea să problematizez puţin aici e dacă nu cumva, chiar actul de a ficţionaliza depăşeşte categoriile. La ce mă refer… Cum construim un fantasy? Îmi aduc aminte de-un text de-al lui Mihai Iovănel, foarte amuzant, în care descria un roman, cred, al lui Felix Aderca, dacă nu mă înşel, din interbelic, şi spunea: „iată, în acest roman, cum îşi imaginează el anul 2500 sau 2050.“ Spune că oamenii buni din societate încă se întrunesc la Ateneu şi poartă joben şi baston. Şi, mergând mai departe pe raţionamentul ăsta, nu cumva fantasy-ul e făcut pe raţiuni ale prezentului, pe mecanisme ale noastre anticipative sau să-i spunem pe intuiţii, dar cu legături concrete cu ceea ce cunoaştem? Dar trec aici peste bestiarul evului mediu, proiecţiile lor psihanalitice, mecanismele lui Jung fantasmatice ş.a.m.d. Ce înseamnă pentru voi distanţa asta dintre realism şi ficţiune, în momentul în care ambele sunt făcute cu pactul ăsta? Şi chiar şi textele vorbesc despre un Flaubert care nu scrie neapărat despre o realitate istorică, dar care funcţionează mai bine pentru a percepe o anumită epocă, nu? A ficţionaliza versus a ceea-ce-privim-noi-ca-reprezentare. Între astea, între realism, care a murit, şi fantasy, care e o chestie nu total străină şi nouă şi cumva mult mai imaginativă, nu e cumva aceeaşi convenţie? De a ne imagina structuri, respectând mai mult sau mai puţin anumite convenţii ale realităţii la modul palpabil?
E. P.: La prima întrebare vă răspund eu pentru că simt că mi-a fost adresată, pentru că mi-am luat rolul ăsta, aproape nietzschean de a spune că realismul a murit. La ce m-am referit? M-am referit strict la programul realist aproape balzacian (cu tipologiile acelea stufoase). Nu am zis că realismul a murit ca tendinţă, ci în calitate de curent.
Şt. B.: Ca reprezentare a societăţii burgheze, nu?
E. P.: Da, exact. La asta m-am referit. Ana îţi va răspunde la următoarea întrebare, pentru că era vizibil mai lungă şi… <Râsete.>
A.-M. D.: Categoriile sunt mult mai laxe decât felul pragmatic în care am tratat noi fantasy-ul şi literatura realistă. Pentru că, dacă ar fi să revenim la teoria lumilor posibile, ambele, fiind universuri ficţionale, trebuie să respecte principiul omogenităţii ficţionale. Adică ambele au exact acelaşi statut, aceeaşi natură ontologică. Cum era chiar exemplul din Dolezel: nu este mai puţin real Wonderland-ul lui Lewis Carroll decât Londra lui Dickens sau orice altă Londră intratextuală. La fel cum Londra lui Dickens nu e mai puţin ficţională (aici e sinonim cu fictivă) decât Wonderland-ul. Deci cred că sub umbrela asta, a lumilor posibile, ambele, atât entităţile din literatura fantasy cât şi cele realiste, stau pe aceeaşi treaptă a realităţii ontologice.
E. P.: Şi tu ai dat la un moment dat exemplul acela foarte drăguţ cu oamenii cu jobenul în anul 2500, dacă am înţeles bine. Dar până la urmă e clar că orice efort de-al nostru de a ne imagina o lume posibilă, ficţională ş.a.m.d. se bazează pe o hibridizare a lumii noastre pentru că nu avem… trebuie să avem ceva de la care să pornim. Uitaţi-vă şi la orice animal mitic – inorog şi nu mai ştiu ce –, toate sunt combinaţii între categorii deja cunoscute; până la urmă, ficţionalitatea şi efectul grozav al ficţiunii e că poţi să le combini cum vrei.
A.-M. D.: Da, şi cum spuneam, un inorog într-un univers ficţional nu-i mai real sau mai puţin real decât… oricare alt animal. Pentru că asta ar fi condiţia necesară a coexistării lor în acelaşi univers. Poate ar fi fost bine să descompun întrebarea care îmi revine mie în următoarele: i) dacă există acelaşi mecanism, l-ai numit convenţie, în funcţionarea literaturii fantasy şi a celei realiste – la care sper că ţi-am răspuns; şi ii) cea legată de entităţile ficţionale hibridizate, pe care Emma a intuit-o.
A. G.: Aici aş vrea să intervin şi eu puţin în discuţie, apropo de această relaţie realitate-ficţiune, pe care o problematizează Dolezel şi Toma Pavel. De obicei, această relaţie se pune în textele lor într-un fel antagonic, adică realităţii îi aplicăm aceste criterii de adevăr-fals, pe când ficţiunii îi aplicăm acele criterii de verosimil, de posibil – putem identifica şi altele. Atât în cărţile lui Pavel cât şi în cărţile lui Dolezel există, aş zice eu, ceva ce scapă acestui antagonism pe care ei înşişi îl fixează la început. Există o anumită scăpare care mie mi se pare simptomatică, paradoxală pentru teoriile lor şi, la un moment dat, Dolezel îşi contrazice acest raport între ficţiune şi realitate, vorbind despre o a treia categorie, pe care n-o poate elucida până la capăt. El vorbeşte de un fel de I-digresion, pe care o identifică în ficţiune. El zice că există anumite pasaje digresive în ficţiune, care se pot supune acestei teze a adevărului-falsului. Şi nu-mi mai amintesc acum exact exemplele lui, dar exemplele stau în zona aceasta a adevărurilor morale enunţate de către prozatori şi mai ales a prozatorilor acestora care nu vă mai plac, de secol XIX. Eu mă gândeam acuma la începutul acela extraordinar de celebru din Anna Karenina: „Toate familiile fericite seamănă între ele, însă fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei“. Atât Dolezel cât şi Toma Pavel recunosc că există în interiorul acestui make believe astfel de fraze care pot fi trecute sub imperiul opoziţiei real vs. fals. Pentru că dacă n-am porni de la premisa că ficţiunea şi literatura spun ceva adevărat chiar la nivelul acesta greu ontologic despre viaţa umană, probabil că am lua literatura mult mai uşor sau am citi-o doar în vacanţe sau doar la plajă sau… Deci, iată că există o încărcătură şi existenţială, şi realistă a oricărei ficţiuni. Şi ei atrag atenţia asupra acestui paradox, dar, repet, el nu se integrează în metanaraţiunea lor teoretică. Şi aici mi se pare că într-adevăr discuţia rămâne deschisă, greu de tranşat între ceea ce e real în ficţiune, ceea ce e fals, cred că nu putem exclude nici măcar din ficţiune aceste valori, repet, pe care îndeobşte le aplicăm realităţii.
L. P.: Domnişoara care a intervenit făcea o frumoasă teorie a valorii de adevăr a ficţiunii, dar sigur că nu putem tranşa şi pare că avem în faţă un argument circular. Oricâte distincţii conceptuale fac şi Dolezel şi Pavel şi mulţi alţii, avem un adevăr circular. Pe mine asta m-a atras să vin la cerc, văzând afişul vostru cu imaginea lui Magritte. Ea e o formulă de argument circular, embodied în pictura „pipei“ lui Magritte, să spunem, imaginea care a fost comentată de atâţia, dar putem găsi alte interpretări: acolo, în „pipa“ care e şi nu e pipă apare un astfel de adevăr circular, e imaginea care se neagă pe sine la infinit. E ca în paradoxul mincinosului din logică. Mincinosul spune: I lie that I lie etc., deci, putem constata, e ca şi când ar spune mereu viceversa: I lie, so I’m telling the truth. E argumentul circular, cumva un adevăr fals, ca al straturilor de ficţiune, un adevăr circular sau în spirală… Ceva din teoria adevărului rămâne suspendat, nu ştiu cum poate fi tranşat. Ei fac nişte distincţii. În semantica lumilor posibile, mai degrabă valoarea de adevăr a ficţiunii este întărită. Dar, totuşi, dincolo de această chestiune care se suspendă, voi aţi deschis şi o altă poartă cu foarte multe capcane, respectiv a utilizărilor ficţiunii. Acum, dacă valorizăm mai degrabă pozitiv ficţiunea sau un anumit tip de ficţiune în raport cu cea a mimesisului realist, voi aţi atins şi următoarea chestiune: cum valorizăm ficţiunea sau cum intră ea, de pildă, în discursul istoric şi cât de etică e punerea ei la lucru in discursul istoric?. Alt capitol care ar merita discutat…
A.-M. D.: Aş vrea să propun o alternativă care să iasă din circularitatea pe care aţi sugerat-o a lumilor posibile şi din paradigma adevărat-fals. Cred că ne-ar fi la îndemână să înţelegem prin ficţiune reprezentarea nonliterală a unui gând al autorului, care, la rândul lui, nu reprezintă lumea în mod exact, ci e doar o mulţime de convingeri generale despre lume. Şi atunci am plusa un pic şi pe rostul ficţiunii şi am ieşi din unele capcane ale teoriei lumilor posibile, ne-am simţi mai puţin păcăliţi şi am rămâne cu un gust mai puţin amar despre faptul că ne lăsăm vrăjiţi de suprastructuri aproape paralele sau aparent paralele.
A. G.: Apropo de această utilizare a ficţionalităţii şi a teoriei ficţionalităţii şi în alte tipuri de discursuri. Uitaţi-vă că, în decursul ultimelor decenii, şi discursul istoriei şi-a asumat aceste tehnici literare sau, mă rog, teoreticienii au fost mult mai conştienţi că discursul istoriei îşi asumă discursul acesta ficţional. Te-ai întrebat chiar tu, Ana-Maria, cât de etică este această aplicare fără rest a discursului ficţiunii la discursul istoriei literare şi uite, îmi amintesc că citisem undeva că nişte cercetători americani au propus aşa-numitul test-Gulag. I l-au propus unuia dintre cercetătorii discursului istoric ca discurs ficţional. Adică, dacă considerăm că discursul istoric îşi asumă toate tehnicile de reconstrucţie ale discursului ficţional, atunci ce facem cu realitatea din spatele acelui discurs, pe care foarte mulţi teoreticieni tind să o pună cu totul între paranteze odată cu toate aceste teoretizări lingvistice din secolul XX? Şi aici într-adevăr mi se pare că teoria literaturii din ultimii decenii a exagerat pe panta aceasta strict lingvistică de a citi în orice discurs un discurs literar. Şi am destule rezerve în legătură cu această teorie a lumilor posibile, dar dacă ader în vreun fel la ea e tocmai pentru că încearcă să refacă punţile pierdute cu referentul, cu lumile reale. Problematizează textul literar în raport cu lumea reală, ceea ce nu s-a mai întâmplat în teoria literaturii de câteva decenii bune până în anii ’80. Acest proiect de a recupera referentul poate că ar fi important.

(au transcris, beneficiind de întreaga gratitudine a preopinenţilor,

Alexandra Turcu, Andreea Stoica şi Andra Felea)

Partea a doua a discuţiei Metacritic va fi publicată în numărul următor din Cultura.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper