Când ar fi absurdă însăşi întrebarea cu privire la sensul existenţei?

Un articol de Ştefan Afloroaei

Afli frecvent spunându-se, în acest timp, că o asemenea întrebare e absurdă. O socoteşte astfel, de pildă, omul excedat de varii preocupări, tot timpul în alertă, căruia gândul îi este mereu la urgenţele zilei. La fel şi omul de acţiune, atras de ceea ce trebuie făcut imediat şi cu eficienţă. Dar şi cel dedicat ştiinţei riguroase, care caută să vadă ce poate fi verificat şi la ce întrebare se poate răspunde. Nu mai puţin filosoful care, atent la logica vorbirii şi la înţelesul unor noţiuni, constată adesea lipsa de sens a unor întrebări. Afirmaţia era uşor întâlnită şi acum o jumătate de secol(1). Chiar şi mai devreme, dacă ne gândim la Rudolf Carnap, Alfred Jules Ayer şi alţi interpreţi din acel interval de timp.
Cei care consideră absurdă această întrebare spun de fapt că ea este fără sens. Desigur, lasă deoparte unele distincţii, bunăoară între lipsa de sens şi absurd, între absurd şi nonsens. Nu aş vrea deloc să complic aici discuţia cu asemenea distincţii, încât le voi lăsa şi eu deoparte. Aşadar, când ar fi absurdă întrebarea cu privire la un posibil sens al existenţei?
Aş observa mai întâi că această întrebare ascunde o bifurcaţie, întreţine două intenţii distincte. Una dintre ele apare neutră în raport cu cel care o formulează: „când e absurdă o asemenea întrebare ca atare?“ Cealaltă însă îl priveşte nemijlocit, în carne şi oase: „când e absurd să te întrebi cu privire la sensul existenţei tale?“ Acum, cel care se întreabă are în vedere posibilitatea unui sens propriu, se referă la sine însuşi, chiar dacă nu ar şti ce să spună cu privire la această chestiune în genere.
Mă voi opri puţin la această din urmă variantă a întrebării. Dacă simţi nevoia să te întrebi cu privire la un posibil sens al existenţei tale, dacă o asemenea chestiune te caută cu insistenţă şi în solitudine, acest lucru nu ar trebui socotit absurd. Dimpotrivă, indiferent în ce fel ţi se descoperă propria existenţă şi indiferent în ce fel formulezi întrebarea, e firesc să te întrebi cu privire la un posibil sens. Chiar dacă existenţa ta ar fi sigur absurdă şi chiar dacă întrebarea pe care o formulezi ar fi logic fără sens, ciudată sau ruptă de lume, faptul că simţi nevoia să-ţi pui această întrebare nu e niciodată absurd. Dorinţa de-a te întreba – ca şi îndoiala care te afectează, ca şi uimirea în faţa a ceva inexplicabil – nu este prin ea însăşi absurdă. Altceva însă ar putea fi absurd, de pildă să uiţi că e vorba de tine însuţi şi de modul aparte în care ai regăsit o asemenea întrebare, aşa cum ai simţit tu însuţi această nevoie. Sau, eventual, să vrei o rezolvare definitivă a întrebării tale. Nu mai puţin, să urmezi un anume răspuns pe care singur ţi-l dai ca şi cum acesta ar fi exact, definitiv.
De ce cred că a te întreba cu privire la sensul existenţei tale nu e absurd? Am văzut cu alt prilej că acest mod de-a te întreba nu e căutat ca atare. Întrebarea nu e formulată din motive exterioare, întrucât, să zicem, şi alţii o formulează, sau întrucât se spune că aşa e bine din când în când. Dimpotrivă, ea vine pe neaşteptate şi te găseşte oarecum singur, fără nici o apărare. Te caută ea însăşi, pune stăpânire deodată pe mintea şi simţurile tale, coboară pe neştiute în nervii şi afectele trupului, ca să te însoţească astfel multă vreme. În acest caz, nu ai posibilitatea de-a te elibera de întrebare atunci când ai dori tu singur, nici posibilitatea unui răspuns care să o desfiinţeze. Nu vreau să spun că ea apare neapărat chinuitoare, obosindu-te asemeni unei obsesii sau unei boli prelungite, ci doar că nu stă în puterea ta să o scoţi imediat din joc.
Există şi alte situaţii în care a te întreba cu privire la un posibil sens nu e absurd. Aşa se întâmplă atunci când întrebarea nu aşteaptă un răspuns, o clarificare sigură, ci ea vine să trezească o stare de spirit. De pildă, când face activă credinţa în ceva anume, o speranţă sau o formă de răbdare. Ceva asemănător se petrece şi într-o altă situaţie, când întrebarea cunoaşte un sens speculativ, în sensul vechi al cuvântului(2). Aprofundată ca atare, ea poate să spună ceva semnificativ cu privire la cel care întreabă. Poate, de exemplu, să te lase a vedea cu mai multă claritate limitele voinţei şi ale înţelegerii proprii. Sau faptul că lumea de care vorbeşti este propria ta lume, iar eul pe care îl afirmi – o limită inefabilă a acestei lumi.
Revin acum la cea dintâi situaţie. Dacă vom socoti această întrebare în felul celor obişnuite sau în felul celor tehnice (de exemplu, „cum se pot modifica soiurile de plante?“), nu am putea spune că are sens. Întrebările obişnuite – ca şi cele tehnice – se referă la stări de lucruri ce pot fi determinate într-un anume fel, pot fi observate sau măsurate, supuse unui calcul şi verificării neutre. Prin urmare, răspunsurile – afirmative sau negative – sunt acum posibile. Or, sensul existenţei nu se poate determina astfel: nici „sensul“ – când e vorba de cel al existenţei, nici „existenţa“ – când e vorba de cea proprie omului. Nu ai cum să răspunzi la o astfel de întrebare în mod obişnuit sau în mod tehnic. Nu s-ar putea spune, de pildă, că sensul existenţei ar fi existenţa însăşi. Nici că ar fi ceva din afara ei, dincolo de ea. Imediat s-ar aduce obiecţiunea că se încalcă o cerinţă logică elementară: fie termenul din răspuns s-ar confunda cu cel din întrebare, fie apare lipsit de semnificaţie („dincolo“). În unele cazuri, termenii răspunsului s-ar situa în afara seriei logice acceptate, exact ca atunci când ne-am întreba: „pe ce lucru se sprijină toate lucrurile?“ Un răspuns la astfel de întrebări s-ar contrazice singur, entitatea numită în răspuns fiind deja presupusă în întrebare(3). Însă nu s-ar accepta nici răspunsurile indirecte, speculative („sensul existenţei înseamnă să-ţi pui problema acestui sens“). Nu s-ar putea răspunde în niciun fel, întrucât, pentru modul obişnuit de a gândi sau pentru cel tehnic, întrebarea e formulată în mod absurd.
Aş spune un singur lucru în legătură cu această cerinţă logică. Ea este corectă, oricând de luat în seamă. Numai că întrebarea cu privire la un posibil sens al existenţei nu e deloc o întrebare obişnuită sau tehnică. Ea nu aşteaptă un răspuns de felul: „sensul existenţei este acesta“. Nu are nimic definitiv în intenţia ei, nu caută ceva exact sau ultim, nici o soluţie singulară. Aşadar, nu poate fi aşezată alături de întrebări pe care le tot formulăm zi de zi. Dacă totuşi am socoti-o astfel, în graba judecăţii, ea ne-ar apărea sigur absurdă.
Avea dreptate Wittgenstein, în anii tinereţii sale, să distingă sever între diferite categorii de probleme. Severitatea e vizibilă, de exemplu, în acest minunat fragment: „Căci îndoiala poate exista doar acolo unde există o întrebare; o întrebare doar acolo unde există un răspuns; iar acesta doar acolo unde se poate spune ceva“ (Tractatus logico-philosophicus, § 6.51, traducere de Mircea Dumitru şi Mircea Flonta, 2001). Avea să afirme că până şi atunci când am avea răspunsuri la toate problemele ştiinţifice, problemele noastre de viaţă ar rămâne pe mai departe neatinse (§ 6.52). Ar rămâne fără întrebări clare şi fără răspunsuri sigure. Cum se spune acolo, „în acest caz nu mai rămâne nici o întrebare; şi tocmai acesta este răspunsul“. Nu mai rămâne nici o întrebare întrucât, aşa cum înţeleg eu acum, astfel de probleme nu se traduc în întrebări bine determinate logic. Nu se ivesc spre a fi traduse astfel. Cei care le cunosc destul de bine le asumă de fapt ca atare, asumă atât apariţia lor teribilă, nestăpânită, cât şi retragerea pe neaşteptate, fără a putea spune cu exactitate în ce constă una sau alta.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper