„Calomniaţi, calomniaţi…“, dar nu a rămas decât ruşinea agentului Anton

Un articol de EMANOIL MIHÃILESCU

Vă amintiţi aria calomniei din Bărbierul din Sevilla? „Calomniaţi, calomniaţi…“, tot va rămâne ceva.
În 2014 Editura Humanitas a publicat o carte sub îngrijirea istoricului Lucian Boia, cuprinzând o parte a notelor informative ale agentului Anton (Petru Comarnescu) referitoare la intelectuali şi oameni de cultură afirmaţi în perioada 1930-1940.
Nota din 04.04.1958 a agentului Anton se referă la scriitorii care vor constitui în 1958 lotul „Alexandru Teodorescu şi alţii“, în preajma cărora m-am aflat de nenumărate ori. Această notă indică, după părerea mea, o servilă înclinaţie în a satisface interesele Securităţii, dornică nu numai să trimită pretinşi opozanţi în puşcărie, ci şi să îi terfelească şi să le conteste adevărata valoare. Pentru mine este limpede că agentul Anton a fost dirijat către personalităţile incriminate şi nu numai atât. Delaţiunea lui Petru Comarnescu denotă un exces de zel care probabil că va fi întrecut chiar şi aşteptările comanditarilor săi. Este limpede că nimeni din conducerea Ministerului de Interne al epocii nu era interesat de angajamentul monahal şi de trăire întru credinţă a lui Sandu Tudor sau de valoarea operelor marelui scriitor Vasile Voiculescu (cum nu a interesat, de altfel, pe zbirii timpului valoarea lui Constantin Noica şi a lotului său, toţi aceştia condamnaţi în 1959).
În perioada 1945-1948 la Mânăstirea Antim ia naştere o mişcare spirituală unică în spaţiul răsăritean şi chiar occidental, care va uni clerici şi intelectuali mireni în cadrul unor conferinţe cu caracter dogmatic şi spiritual, dar şi cu subiecte laice (teatrul antic sau misterele Evului Mediu). Aceşti intelectuali care s-au format în perioada 1920-1930 şi s-au afirmat în decada următoare, printre ei numărându-se mari oameni de cultură, precum poetul şi matematicianul Ion Barbu, Paul Sterian, compozitorul Paul Constantinescu, Ion Marin Sadoveanu, profesorul universitar Al. Mironescu, Barbu Slătineanu, arhitectul Constantin Joja, profesorul universitar Anton Dumitriu, au deschis porţile Antimului unui grup de tineri studenţi ca Andrei Scrima, Antonie Plămădeală, Bartolomeu Anania… Printre numele mişcării de la Antim se mai numărau de asemenea şi Alexandru Elian, Mihai Avramescu, Vasile Lovinescu şi alţii. Grupul laic îl avea la centru pe Sandu Tudor (pe atunci monahul Agaton) care, cu un spirit organizatoric ieşit din comun, a reuşit să unească, în cadrul acestor întâlniri de la Antim, şi o elită monastică, în frunte cu părintele arhimandrit Benedict Ghiuş, care era stareţul mânăstirii, părintele Sofian Boghiu – pictor şi duhovnic al mânăstirii, părintele Petroniu (care mai târziu va deveni stareţul schitului Prodromu de la Athos), părintele Arsenie Papacioc.
De reţinut că perioada de activitate a grupului de la Antim (intitulat „Rugul Aprins al Maicii Domnului“) era 1945-1948, pe când ţara era invadată de trupele sovietice, iar comunismul devenea din ce în ce mai agresiv. Cu certitudine, singurul conştient de primejdiile ce urmau să vină era monahul de la acea vreme de la Antim, Agaton, aşadar Sandu Tudor, fost director al ziarului Credinţa (ziar independent de luptă politică şi spirituală). Articolele semnate de Sandu Tudor prin 1937 erau extrem de violente la adresa realităţilor petrecute în Rusia lui I.V. Stalin (crimele şi regimul de teroare), ca şi sub regimurile extremiste şi totalitare ale lui Hitler şi Mussolini.
Am descoperit în arhive că Securitatea monitoriza cu mare atenţie, încă din 1946, mişcarea „Rugul Aprins“ de la Antim. Precizez că „Rugul Aprins“ avea un caracter de cenaclu deschis şi în nici un caz de organizaţie antistatală, aşa cum au pretins unii securişti (la anchete), interesaţi să facă negru din alb, iar, în trena acestora, indivizi prost informaţi, care au dus stupiditatea până în zilele noastre, ajungând să o exprime chiar public (îl pot menţiona în acest sens pe un nefericit impostor, pretins fost deţinut politic, pus la punct în mod riguros, la un simpozion, de reputatul profesor Cornel Constantin Ciomîzgă, autorul valoroasei cărţi Se întorc morţii acasă, şi de colegul nostru din închisoare Al. Mihalcea). Aceşti oameni din cadrul „Rugului Aprins“ şi-au asumat toate riscurile cu responsabilitate, curaj şi demnitate. Sandu Tudor a călăuzit şi a însufleţit în felul său inimitabil aceste căutări în aflarea unor adevăruri. Cu el venea un stil, pentru el se împlinea un destin. Prezenţă paradoxală, tipul său temperamental-excesiv, cu aparenţele unei violenţe verbale, ascundeau o mare sensibilitate (această cuprinzătoare caracterizare i-o face Andrei Scrima în cartea sa Timpul Rugului Aprins). Vivacitatea temperamentului lui Sandu Tudor trecea în ochii unora drept violenţă sau intoleranţă. Dar Sandu Tudor (părintele Daniil) a dovedit discreţia unei vieţi spirituale adevărate, până la sfârşit, ca un martir mort pentru credinţă – viaţa i se încheie tragic la Aiud în 1961.
Cine nu a stat în preajma lui nu-l poate descifra cu adevărat. Asta şi îndreptăţeşte, poate, caracterizarea deformată pe care informatorul Anton i-o face părintelui Daniil, prezentându-l ca pe un „dandy“ cinic, înfumurat, elegant, escroc, şantajist etc. Asta şi explică superficiala opinie a informatorului Anton. În afară de o înşiruire de epitete omul Securităţii nu aduce în sprijinul afirmaţiilor sale nici un argument, nu evocă nici o împrejurare care să justifice un portret schiţat în tuşe atât de sumbre.
Atât în cercul de prieteni care îl iubeau nespus, unii până la veneraţie, cât şi în lumea închisorilor politice prin care a trecut, doctorul şi poetul Vasile Voiculescu se bucura, pe de altă parte, de reputaţia unui om apropiat de sfinţenie. Nu despre blândeţea lui este vorba, despre delicateţea lui de tipar franciscan, despre harul mistic al scrierilor sale, ci agentul Anton se îndoia de trăirea mistică autentică a lui Vasile Voiculescu. Pe tărâmul generator de trăire creştin-ortodoxă autentică, spiritul lui Vasile Voiculescu s-a întâlnit cu cel al părintelui Daniil, care a scris Acatistul Rugului Aprins al Maicii Domnului.
Într-un fel, peste informatorul Securităţii, nefericitul agent Anton, s-a aşternut nu uitarea, ci iertarea creştină. Un mare nefericit, bolnav sufleteşte, îşi doarme somnul de veci în spaţiul învecinat cu zidul Mânăstirii Voroneţ.

Arhitectul Emanoil Mihailescu a fost condamnat la muncă silnică între 1958-1963, în dosarul Alexandru Teodorescu (monahul Daniil – Sandu Tudor) pentru delictul „crimă de uneltire împotriva statului, ascultarea unor posturi de radio străine şi comentarii duşmănoase împotriva regimului“. Cei opt preoţi şi duhovnici din lot erau acuzaţi că au făcut educaţie mistico-legionară celor cinci studenţi din lotul de 16 persoane.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper