Bucuria creaţiei. La despărţirea de Ovidiu Drimba

Un articol de I. OPRIŞAN

Deşi l-am întâlnit pe prof. univ. dr. Ovidiu Drimba demult, la mijlocul anilor ‘60 ai secolului trecut, în compania unora dintre profesorii mei, pot spune că l-am cunoscut temeinic de abia în anii ’80, când, personal, graţie cărţii pe care am pregătit-o şi publicat-o atunci, Lucian Blaga printre contemporani, 1987 (ediţia a II-a, 2005), luam contact nu numai cu adevăratul Blaga, ci cu întreaga generaţie de tineri din jurul anilor ’40, care trăiseră şi înfloriseră în preajma lui, precum, spre a cita doar câţiva: Vasile Băncilă, Grigore Popa, Ovidiu Papadima, Gh. Pavelescu, Eugen Todoran, Ştefan Augustin Doinaş, Edgar Papu, Tudor Ciortea, G. Ivănescu, Pan Vizirescu şi, evident, Ovidiu Drimba, asistentul poetului, cel care realizase prima sinteză Filosofia lui Blaga, revăzută chiar de marele gânditor.
De atunci, timp de aproape  trei decenii, am fost adesea oaspetele familiei Ovidiu şi Adrienne Drimba şi ne-am bucurat, eu şi soţia mea, să-i primim nu o dată în casa noastră de la ţară sau să călătorim împreună în zona Curtea de Argeş – Câmpulung Muscel.
L-am cunoscut pe Profesor în plină desfăşurare rememorativă a anilor petrecuţi în Italia, ca mesager al culturii române, şi al evocării marilor figuri ale exilului nostru, pe care le-a  cunoscut în anii deplinei lor străluciri.
În lungi seri de comentare a foarte multor diapozitive, pe care le păstra cu grijă, ne-a familiarizat cu călătoriile europene, făcute, de-a lungul şi de-a latul continentului, alături de doamna Adrienne Drimba, încântându-ne cu imaginea monumentelor de cultură celebre şi cu peisajele mirifice surprinse. Păstrez şi acum în suflet figura magului deschizător de universuri necunoscute.
Dar mai ales am fost martorul revenirii Profesorului la marea sa operă de creaţie din anii ’90, când, datorită Editurii Saeculum I.O., am putut să-i republic sau să-i public aproape tot ce scrisese până atunci şi ce a mai scris în acei ani.
Cu o bucurie nespusă profesorul Drimba s-a dăruit refacerii lucrărilor sale, cenzurate – dăm un exemplu: din Istoria culturii şi civilizaţiei i se scosese capitolul despre Dreptul roman – sau şlefuirii şi actualizării lor.
Rând pe rând, au văzut sau revăzut lumina tiparului cărţile sale esenţiale:  Istoria culturii şi civilizaţiei, publicată în noua ediţie în treisprezece volume (dintre care ultimele trei, cu care se încheie epoca Renaşterii, absolut noi), Istoria literaturii universale (douã volume), Istoria teatrului universal, Geniul Spaniei, Dicţionar de literatură universală, Ovidiu – marele exilat de la Tomis, Rabelais şi Renaşterea europeană, Studii şi eseuri de istorie universală, Literatură, cultură, civilizaţie şi, mai ales, frumoasa lucrare Leonardo da Vinci – titan al Renaşterii, structural deosebită de forma de odinioară.
Cunoşteam în anii ’90 şi în prima decadă a noului secol un cu totul alt profesor Drimba, absorbit de cercetare şi dăruit până noaptea târziu scrisului.
Dacă în anii aceia am prins eu însumi aripi i-o datorez  în parte Profesorului, care avea un dar deosebit de a te incita, de a-ţi deschide orizonturile, punându-te să gândeşti sau să regândeşti prin aparenta neînţelegere pe care o aborda faţă de proiectele la care lucrai şi pe care cerea să i le prezinţi.
N-am să uit, de pildă, cât de uşor am scris lucrarea Troiţe româneşti. O tipologie, după ce îmi tot ceruse  să-i explic diversele semnificaţii ale coloanelor cerului şi evoluţia formelor de la străvechile întruchipări artistico-religioase la realizările contemporane.
Dar discuţiile cu Profesorul constituiau totdeauna o încântare spirituală fiindcă  te furau din cotidian, adesea  ore întregi, în lungi incursiuni prin literatura şi arta universală.
Cred că nu s-a vorbit încă suficient despre consideraţiile lui Ovidiu Drimba despre artă, domeniu în care era un fin şi profund specialist.De altfel, ultima sa lucrare – pe care m-a obligat să-i promit că o voi publica şi separat de Istoria culturii şi civilizaţiei – e consacrată (două volume) Artei Renaşterii. E cea mai extinsă şi mai valoroasă exegeză asupra acestui extraordinar fenomen european de exuberanţă a artelor.
La puţină vreme însă, după încheierea capitolelor despre Renaştere, când Profesorul dorea să scrie o cu totul altă carte decât lucrarea din 1981, despre Federico García Lorca, a survenit plecarea dintre noi a doamnei Adrienne, cu care făcea un tot de gândire, simţire şi convieţuire.
În acel moment, Ovidiu Drimba a avut o cădere din care nu şi-a mai revenit şi nu a mai putut să lucreze în absenţa Inspiratoarei lui.
Revolta împotriva ruperii întregului primordial, platonic, pe care şi-o exprima prin gesturi şi cuvinte, ridicând privirea, şi-a potolit-o cu timpul până ce, la ultima întâlnire pe care am avut-o cu dânsul în Vinerea Mare, s-a arătat bucuros de împăcarea cu lumea şi cu viaţa, aşteptând să se reîntâlnească cu Adrienne.
Totuşi, ipostaza în care l-a fixat Nemuritoarea în clipele maximei dureri pare a spune altceva…
Fie ca sufletul său etern să ajungă liniştit în Empireu şi să ne zâmbească mereu, odată cu stelele nopţii şi florile zilei.
Să-i fie veşnică amintirea, după cum trainică îi este opera!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper