Bătrâna corabie şi mateloţii ei

Un articol de C. Stănescu

Un editorial foarte frumos şi just în toate părţile lui componente semnează Nicolae Manolescu în România literară din preajma Paştelui (nr. 15-16 din 10 aprilie 2015, şi nu din 2014 cum a observat în paginile revistei cusurgiul ochi de Argus al unui cârcotaş cu orice preţ!). E, din câte se vede, un editorial programatic, articol de direcţie intitulat „Politica noastră literară“. De la Mihail Kogălniceanu cu Introducţia lui la Dacia literară, marile reviste au proclamat şi reluat în paginile lor cele două inflexibile principii menite să orienteze şi să explice politica literară a unei publicaţii de răsunet naţional: obiectivitatea şi spiritul critic. A fi obiectiv, o spune şi N. Manolescu pe urmele marelui paşoptist, vasăzică a privi şi discuta cartea, „iar nu persoana“. Ce înseamnă a fi obiectiv? „Înseamnă a ţine cât mai puţin cont de viaţa literară – scrie N.M. –, cât mai mult de autori şi de opere, independent de raporturile personale dintre redactorii noştri şi membri ai comunităţii literare. Viaţa literară este, inutil a o spune, formată din individualităţi diverse şi puternice, împărţite în grupări şi tabere, mânate de interese deseori ireconciliabile“. Mai departe citim că „noi publicăm pe toată lumea“, „România literară nu are o clientelă proprie“, „iubim şi noi polemica“, „Doar că noi o înţelegem ca pe un schimb de idei, de opinii, nu ca pe un atac la persoană“. Şi, în continuare, „Cronicarii noştri îşi spun părerea în deplină libertate“, nimeni din redacţie „nu îşi amestecă cerneala cu a lor“ şi, în fine, „Ceea ce contează pentru noi este valoarea cărţilor, nicidecum considerente extraliterare. Nu e mai puţin adevărat că valoarea se poate discuta“. Şi disputa – ar mai fi de adăugat. Mă îndoiesc că asemenea idei şi norme de conduită literară ar putea fi contestate ori puse în chip serios la îndoială de cineva: ele sunt o expresie ideală, de nu chiar idealistă sau idealizată, a unei gândiri critice şi obiective asupra valorilor literare autentice, indiferent din ce zonă a „vieţii literare“ provin şi de direcţia literară pe care o exprimă. Ceea ce poate însă pune un mic semn de întrebare în dreptul idealismului luminos şi al bunei credinţe sub semnul cărora editorialistul situează justele şi frumoasele sale idei este mica frază cu care el îşi încheie consideraţiile despre „politica noastră literară“: „Am simţit nevoia acestor, altminteri banale, precizări – avertizează reputatul critic – pentru că observ tot mai des cum reviste, altădată de prestigiu, îşi marchează teritoriul precum unele animale şi nu procedează obiectiv, ci în raport cu interesele bisericuţelor literare pe care le reprezintă“. Gluma din comparaţia cu „unele animale“ – cel puţin ireverenţioasă! – e nelalocul ei. Ca să nu mai spun că a compara comportamentul revistelor, cât ar fi de sectare şi subiective, cu obiceiul rasei canine de a-şi „marca“ într-un anumit fel teritoriul e a nedreptăţi grav respectiva „rasă“ în comportamentul(!) căreia „marcarea“ cu pricina semnifică dorinţa vie şi imperioasă de a-şi face bine simţită prezenţa, şi, eventual, nostalgia împerecherii. În fine, pe de altă parte, „obiectivitatea“ reclamată de critic nu-i, vorba altui mare critic, „în chestie“!, fiindcă lumea literară – ca orice altă lume la urma urmei – nu-i pur şi simplu un monolit invincibil, o gardă de fier invulnerabilă sau o cazemată prevăzută cu creneluri de neatins; din contră, această lume este fatalmente compusă dintr-o mulţime de „bisericuţe“, numite laic, „grupuri“ literare exceptate de la ceea ce înţelegem în mod obişnuit prin „obiectivitate“. Cum să fie obiectivă o „bisericuţă“?! Ca şi în alte zone ale vieţii spirituale, se impun şi aici un fel de ecumenism, arta compromisului, o toleranţă reciprocă sau, măcar, un armistiţiu. Altfel… Altminteri sumarul acestui număr (dublu) al României literare, de o varietate şi expresivitate remarcabile, satisface din plin aşteptările bunilor cititori ai revistei. Printre cele mai valoroase contribuţii e de citat (şi citit) în primul rând un interviu excepţional acordat de Radu Ciobanu Simonei Sora şi lui Claudiu Constantinescu. Prozatorul Radu Ciobanu (n. 1935, Timişoara) trăieşte acum în Germania şi a rămas în memoria cititorilor fideli graţie unor romane istorice precum Crepuscul (1971, Premiul Uniunii Scriitorilor), Treptele Diotimei (1973), Nemuritorul albastru (1976), Vămile nopţii (1980), Heralzii (1983), Călăreţul de fum (1984). După 1990 mai scrie un Mic dicţionar de cultură religioasă (1984), Dicţionarul rostirilor biblice (1996), Jurnal. 1980-1984, Scara interioară (1999). Personajele centrale ale romanelor sale istorice sunt un Petru Rareş, Horea sau Miron Costin, adică un „pescar“ de oameni, un „mason“ şi un intelectual cu mai multe feţe şi alte figuri poliedrice precum acestea – eroi mereu „actuali“ prin anumite trăsături ale lor şi ale contextului istoric în care evoluează. „Am început să le recitesc recent – scrie în introducere Simona Sora – şi am fost din nou uimită nu doar de actualitatea lor întreagă, cât de extraordinara prospeţime a scrisului. Noii prozatori de azi l-au citit fără îndoială, iar dacă nu, ar trebui s-o facă din pur egoism creator“. „De ce credeţi că în România, acum, nu se scrie roman istoric adevărat?“ Răspunsul e demn de toată atenţia cititorilor, inclusiv ori mai ales a noilor valuri de tineri scriitori: „Eu cred că romanul istoric se deosebeşte de cel contemporan sau actual doar prin exotismul temporal. În rest el poate fi subsumat întrutotul definiţiei pe care a dat-o Milan Kundera romanului: «Marea formă a prozei prin care autorul, prin intermediul unor euri experimentale (personaje) examinează până la capăt câteva teme ale existenţei». Romanul istoric este adevărat atunci când nu mizează pe anecdotic, pe senzaţional, pe violenţă, pe pitoresc, ci când, fără a refuza coabitarea cu mitul, meditează pe o temă pe care i-a impus-o explorarea existenţei dintr-un timp revolut şi căreia-i descoperă – cu uimire, cu bucurie sau cu oroare – corespondenţe în contemporaneitate (…) Nu se mai scrie azi roman istoric adevărat pentru că trăim într-o vreme a superficialităţii, cum bine aţi spus chiar dumneavoastră; seriozitatea şi temeinicia au fost excedate de cotidianul derizoriu, de pastişă şi ironie, de un soi de a folosi libertatea pentru a târî în băşcălie orice, de mizerabilism, de consumism, de entertainment… în fine, graba de a deveni «vizibil» cu orice preţ, prin orice concesie, orice compromis, orice reţetă de succes imediat. Unii numesc asta «noua sensibilitate». Or, un roman e o treabă serioasă care presupune cale lungă, de unul singur, documentare, construcţie, idei şi idealuri, credinţe şi convingeri, ce n-au nimic de-a face cu toate astea.“ E limpede: autorul Călăreţului de fum vorbeşte în alt „idiom“, din ce în ce mai necunoscut şi inaccesibil celor ce vin şi noilor cititori. Ceea ce nu înseamnă că romanul istoric a pierit de tot, chiar dacă i-a mai scăzut gloria de odinioară. I-aş fi oferit, chiar cu riscul de a nu-l convinge, câteva exemple de romane istorice de azi, scrise în zilele noastre şi în „limbajul“ înţeles de cititorul grăbit şi fără mult timp la dispoziţie. I-aş fi dat, bunăoară, Zilele regelui de unul din fraţii Florian, prozator remarcabil dintre „cei ce vin“ şi un roman fermecător în felul său „minimalist“, ca să fiu în ton cu moda.  Însă, în cazul dat, nu-i vorba de „modă“, ci de un experiment reuşit.

Mai sunt şi altele. Însă în general Radu Ciobanu are dreptate: romanul istoric „adevărat“, având adică un conţinut istoric în care clopotul actualităţii bate foarte tare nu s-a mai scris în acest sfert de secol şi nu se întrevăd speranţe să se mai scrie. Confesiunile romancierului sunt pilduitoare în raport cu „graba“, „derizoriul“, „mizerabilismul“ şi cu acel „soi de a folosi libertatea pentru a târî în băşcălie orice“ (citeşte: credinţe religioase, evenimente istorice, eroi naţionali, voievozi, luptători carismatici ca Horea, Avram Iancu etc.). Cum şi-a scris prozatorul „romanele istorice adevărate“? „Cu program, desigur, la fel de sever ca al unui slujbaş la un patron hapsân. Patronul e romanul însuşi, când devine obsesie şi intri sub stăpânirea lui. Iar eludarea documentării e de neconceput. Pentru Nemuritorul albastru documentarea a durat patru ani, iar scrisul efectiv, peste 400 de pagini, nouă luni.“ Radu Ciobanu are şi o teorie extrem de interesantă despre un „Principiu al Echilibrului în al cărui caracter imanent şi implacabil mă încăpăţânez să cred. Cum, fiind înzestrat cu raţiune, nu pot să renunţ la ideea unei causa causarum, în existenţa unei Entităţi Supreme pe care acolo (în romanul Steaua fiecăruia – n.n.) am numit-o Principiul Ordinii şi Echilibrului, care funcţionează ca un fel de feedback. Implozia spectaculoasă a comunismului ar fi una dintre manifestările sale, când dezechilibrul a atins masa critică. Cum va acţiona acum, când din nou ne apropiem de o masă critică, la scară globală… cine ar putea risca o predicţie? Oricum însă, mi se pare sigur că, într-un fel sau altul,  echilibrul va fi restabilit.“ Ce preţ îi va costa pe oameni – care, vorba lui Marin Preda, au o singură viaţă – acest „într-un fel sau altul“ (!) în care echilibrul va fi restabilit?

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper