Aşteptând la stopul cel mai lung din Ardeal

Un articol de DORIN-LIVIU BÎTFOI

Adina Kenereş, Cozonac. Transilvania. O călătorie, Editura Compania, 2015

 

Treizeci de ani i-au trebuit excepţionalului editor Adina Kenereş, de un talent, competenţă şi probitate în meserie ieşite din comun, pentru a-i face loc, în fine, celei ce ni se va fi arătat dintâi, în anii ’80 – prozatoarei revelate în romanul Îngereasa cu pălărie verde (debutul său în volum, din 1983, premiat de Uniunea Scriitorilor) şi în volumul de nuvele Rochia de crin (1985). Accidente biografice – în fapt, coliziunea frontală dintre un timp şi un autor – întrerupeau o traiectorie ce se vestea strălucită. În 1987 Adina Kenereş supravieţuia şi lua calea exilului, mai precis pe cea a Parisului, nu fără rigori, complicaţii şi supradoza de suspans a vremii.
Astăzi planeta scriitoarei luceşte iar vederii noastre, odată cu Cozonac. Transilvania. O călătorie. Aşternând rândurile de mai sus, m-am întrebat de unde această compulsie la a înrăma biografic, precum, de altfel, au cam operat şi ante-cronicarii – nu întotdeauna şi nu pentru toţi autorii resimţită, nici esenţială. Pentru că avem un comeback, fără doar şi poate, după o îndelungată aşteptare şi un hiatus cât între două ere. Şi pentru că stă la mijloc o viaţă remarcabil trăită, bineînţeles. Dar mai ales pentru că biograficul se revarsă din (prea)plin în această rentrée littéraire (de primăvară) a Adinei Kenereş, căci avem sub ochi un epos în care se întâlnesc viaţa de dinainte de 1989, perioada în emigraţie, ca şi tranşa amară de exil interior de după întoarcerea în România, în 1997.
Romanul Cozonac. Transilvania ţese o plasă extrem de fină, care ţine, nu se ştie cum, teme grele, foarte grele, chiar teme-limită. Indignează, deconspirată la tot rândul, filoxera postdecembristă a unei monstruoase corupţii, proteică şi activă, care penetrează şi compromite tot şi totul, până în profunzime şi la toate nivelurile, mergând de la „macroeconomie” (cu un cuvânt-măciucă drag tranziţiei) până în ADN-ul relaţiei umane. Avem, ca într-o bine strunită desfăşurare de roman poliţist şi de spionaj, „servicii” şi „dosare” (publice, bănuite, imaginate sau arhetipale), mai captivante şi în mod cert mai adevărate decât interminabilele, fumigenele breaking news ale „televiziunilor de informaţii şi ştiri”. Definitiva amprentare cu experienţa emigrării a personajului principal (feminin şi, cu o alegere grea de semnificaţii, nenumit), dar şi a altora, mai adaugă cărţii un etaj – alte dureri, confuzii, filtre de înţelegere. Taine nespuse, transmise iniţiatic sau pe neştiute, vin ca în capsule ale timpului din crunţii ani ’50, din zilele denunţurilor, exproprierilor şi puşcăriei politice. O ţară imobilizată în ghipsul unui nevindecabil scepticism, defilând hipnotic din mersul automobilului, ca pentru a fi explicată unei franţuzoaice pornite pe urmele iubitului ei român, cu o carteziană logică şi infatigabilă candoare printre bagaje; explicaţiile ad hoc, interpretările ingenioase şi neputinţele prudente, epuizând înţelegerea la timp pentru a evita poncifuri şi capcane, îi sunt oferite de ghida ei româncă prin sinuosul mental autohton;  mai întrezărim şi complexele noastre naţionale plimbate pe dinaintea străinilor occidentali, ca şi juvenila occidentalizare de acasă. În fine, la capătul drumului, al „călătoriei” din subtitlu, întâlnim o Românie profundă, care se pare că mai există, din ţinutul Orăştiei, neatinsă parcă în fibră, paradoxală, primitivă, magică, nobilă, mitică, sacrală.
Acei care îl cunosc pe omul care scrie despre toate acestea ştiu bine că sunt teme care îl preocupă foarte îndeaproape, nu de ieri şi nu teoretic steril, ci la modul foarte aplicat-implicat-explicat, în trena trecutului şi a geografiei împărtăşite cu personajele cărţii, cât şi în ilogica miraculoaselor întâmplări din politicul, economicul, socialul şi cotidianul de tranziţie. Aceia vor avea, poate, citind Cozonac. Transilvania, senzaţia clară că aud vocea autoarei înălţându-se din carte.
Doar că de această dată Adina Kenereş nu explică, nu analizează, nu amendează, nu prescrie – ci scrie. Nu o expunere aplicată, cu atât mai puţin o demonstraţie, ci un roman. Rezultatul este o proză extrem de netă, a autenticului dens, un concentrat de realitate la microscop – şi se poate vedea în orice moment, nedisimulat, că aceasta este şi miza autoarei. Pentru care are în dotare un verb uimitor de energic, ce muşcă nepotolit din zăbală, în stare să transporte personajele de la o scenă la alta, o paletă de expresii de o extraordinară plasticitate, întrupând cu mijloace minime, din două cuvinte ori într-o propoziţie simplă, ample tablouri vivante, un ochi extrem de ager în observarea tipurilor umane şi a detaliului convingător şi o artă aproape cinematografică a cadrului, a decupajului şi a dozării efectelor narative, care injectează acţiune şi suspans. Totul e alcătuit fără rest: nu vom culege floricele stilistice de la o scriitoare cu un stil propriu şi inconfundabil, aspru şi nervos, tentat de laconism, dar altfel de o erudiţie abia reprimată şi cu multe resurse perfect cântărite şi stăpânite.
Contrastant peste toate este însă tonul profund pesimist din Cozonac. Transilvania. Ne întâmpină încă din deschiderea cărţii un maestru oficiant al dezvrăjirilor, care nu oferă certitudini sau garanţii (Ce să facă românii ca să fie bine?, fu întrebarea obsedantă a tranziţiei), care nu evadează şi nu taie ieşiri de urgenţă, nu raţionalizează asigurator şi nu vede mai nimic şi pe nimeni „pentru liniştea noastră”. Aşteptarea, pe şoseaua naţională, la „stopul cel mai lung” din Ardeal, în drum spre taina facerii cozonacului, pare imaginea emblematică pentru cum merg lucrurile în postcomunismul local şi în această scriere. O aşteptare la stopul cel mai lung din Ardeal, din România, din Estul Europei.
Şi, cu toate acestea, cât aşteaptă, personajul principal priveşte „cerul spuzit de stele”: „Cerul e aici mai sus decât la Bucureşti, aerul e mai curat”. Cu haina mondenităţii pe umeri (trebuie să documenteze pentru o revistă quality franţuzească arta străveche, ritualică a fabricării cozonacilor transilvani), se întoarce la origini. Aici încă se mai poate cel puţin spera, aici ceva a mai rămas nealterat. Îndrăznim şi noi să sperăm, de pe la pagina 51, la ceva neclar, dar puternic, venind din interior, din măruntaie, şi avem pentru această redeşteptare permisiunea discretă a autorului şi anafura fastuoasă a cozonacilor de Paşti.
Adina Kenereş scrie o literatură care lasă o impresie foarte puternică, absolut memorabilă (finalul romanului este, de asemenea, spre durabilă reamintire). E o literatură a traumei, în fapt a unor traume multiple, procedând, în multe ape, la o reamintire-repetare, spre reparaţie şi vindecare. Lucrurile trebuie verbalizate, spuse, scrise, descrise, detaliate, oricât de greu este să rosteşti încă nerostitul şi să concepi de neconceputul. Traumele individuale ori cele colective, intergeneraţional transmise, trebuie identificate, recunoscute, confesate. Fantomele transgeneraţionale şi criptele psihice – pentru a împrumuta din instrumentarul psihogenealogiei – trebuie scoase la lumină: ceea ce nu a fost gândit sau spus niciodată, inavuabilul, „lacunele lăsate în noi de secretele altora”, după clasica definiţie dată de Nicolas Abraham şi Maria Török. Adina Kenereş ne face acest serviciu comunitar, cu Cozonac. Transilvania. Nu prea mai cunosc la noi alţi scriitori cu acelaşi program, eficacitate şi condei – deopotrivă.
Avem sub ochi un document original al vremurilor noastre. Editorul s-a retras, da, dinaintea scriitorului, dar nu mai înainte de a-şi pune amprenta. Încadrat în colecţia „Contemporani” a Editurii Compania, romanul mi-a reamintit şi de o altă colecţie, de care Adina Kenereş s-a ocupat cu pasiune, „Document.ro” – „anchete pe teme de interes public şi experienţe personale exemplare”: o Românie contemporană e văzută aici prin ochii străinilor (britanici, îndeosebi). Am putut citi în „Document.ro”, cu destule tresăriri şi frisoane, relatările, de o francheţe cu care nu prea suntem obişnuiţi, ale unui Mike Ormsby ori Ian Tilling (printre alţii), despre deprimarea şi violenţa unei lumi care – surpriză! – se întâmplă să fie chiar lumea noastră, lumea în care am trăit şi trăim de la începutul anilor ’90, cu idealismul de atunci şi dezamăgirile de acum. Aceşti „călători străini prin Ţările Române”, aflaţi în misiuni umanitare sau jurnalistice, ne aşază dinainte o oglindă deloc măgulitoare în câteva privinţe importante. Este ceea ce face şi Adina Kenereş, dintr-o postură inedită, cu un debordant talent şi autenticitate de facsimil.
Şi Mihai? Michel? Promiscuul, dubiosul, amărâtul logodnic român al franţuzoaicei Geneviève, cauza primă a călătoriei?
Mărturisesc că sunt în total dezacord cu tratamentul consecvent pe care i-l aplică scriitoarea, care îl numeşte, de la un capăt la al cărţii, neiluzionată şi desolidarizată de „cauza românească” a lui Geneviève, niciodatã altfel decât „Michel al ei”. Mişel al ei, dar şi al nostru, al tuturor, nu-i aşa?

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper