Ascensiunea „autoficţiunii“

Un articol de Alex Goldiş

Florina Pîrjol, Carte de identităţi. Mutaţii ale autobiograficului în proza românească de după 1989, Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 272 p.

 

Discutarea accepţiunilor autoficţiunii în mediul francez s-a mai aflat, în ultima vreme, în atenţia constantă a lui Alexandru Matei. Înainte de Cartea de identităţi a Florinei Pîrjol, Ultimele zile din viaţa literaturii (2008) realiza o primă inventariere a ficţiunilor eului şi a dezbaterilor franceze pe fondul scepticismului generalizat faţă de literatură. Concluziile suprapuse ale celor două volume dau măsura deosebirilor dintre fenomenul autoficţiunii în contextul francez şi în cel românesc. Mai mult: o discuţie despre autoficţiune devine simptomatică pentru instituţia literarului însuşi în cele două culturi.
Concluzia cea mai la îndemână, pe care însă niciunul dintre autori n-o formulează deschis, e că, în timp ce la francezi ascensiunea autoficţiunii echivalează cu un soi de cântec de lebădă al literaturii în întregul ei, în mediul românesc ea reprezintă doar o modalitate de detabuizare şi de degonflare a unui discurs literar rămas defazat. Cărţile unor Michel Houellebecq, Amélie Nothomb, Christine Angot sunt, toate, meditaţii indirecte cu privire la moartea literaturii într-o societate consumeristă gata să asimileze orice formă de discurs. În schimb, literatura confesivă reprezintă la noi, după 1990, o modalitate disociativă faţă de autonomia esteticului, devenită blazon şi armură pentru scriitorul român în toată perioada totalitaristă. Alături de memorialistica propriu-zisă, inflaţia literaturii eului poate fi pusă pe seama polemicii la adresa „jumătăţilor de adevăr” rostite de cele mai îndrăzneţe opere ale culturii autonomiei esteticului. Pe scurt: în Franţa (în Occident, în general) ascensiunea autoficţiunii indică scepticismul faţă de literatură, în timp ce în context românesc ea semnalează doar scepticismul faţă de ficţiunea însăşi, cu potenţialul ei mistificator.
De aici, diferenţele – surprinse foarte bine de studiul Florinei Pîrjol – în ce priveşte evoluţia formelor autoficţiunii sau gradul lor de contondenţă. Tocmai pentru că la noi genul ficţional n-a însemnat o reticenţă faţă de literatură în general, formele narative mai tradiţionale vor renaşte odată ce primele rafale polemice ale „egoprozatorilor” s-au stins. De unde la începutul anilor 2000 cam toată proza fusese confiscată într-un fel sau altul de simptomele autoficţiunii (Adrian Schiop, Ionuţ Chiva, Dragoş Bucurenci Sorin Stoica, Ioana Bradea), la jumătatea lor critica a putut vorbi deja despre „reabilitarea ficţiunii” sau de „întoarcerea la story”. Cu toate inflamările de discurs de la începutul deceniului în cauză, fenomenul românesc n-a avut nici amploarea, nici vehemenţa celui francez. Ceea ce o face pe Florina Pîrjol să nu postuleze o mutaţie radicală a literarului sub presiunea autoficţiunii, ci mai degrabă să vorbească, foarte expresiv, despre „cura de dezintoxicare” la care a fost supusă literatura română: o dezintoxicare de temele înalte ale şaizeciştilor, de retorica preţios-jucăuşă a optzeciştilor sau, general vorbind, de „misia” cu care învestiseră scriitorii literatura într-o societate permanent ameninţată de ideologic. Chiar şi autori care nu pot fi plasaţi direct sub umbrela autoficţiunii (precum Sorin Stoica, Dan Lungu, Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici, Florina Ilis) au mizat pe limbajul ei direct şi pe deconstrucţia ecuaţiilor complicate ale scriiturii.
Lipsa de radicalism a fenomenului în context românesc a făcut ca volumul autoarei să identifice continuităţi şi contiguităţi chiar şi acolo unde nu era cazul. Interesantă (şi poate obligatorie, din raţiuni academice) e încercarea de a identifica un precursorat al autoficţiunii înainte de 1990. Referirile la perioadă nu puteau lipsi mai cu seamă pentru că, dintre toate genurile, probabil că scriiturile personale au avut cel mai mult de suferit. Discutabil e doar faptul că volumele Şcolii de la Târgovişte ar întruni caracteristicile autoficţiunii de după ’90 sau s-ar înscrie măcar în zona unei retorici a autenticităţii sau a sincerităţii. Frapantă e, în cărţi precum Părul Berenicei sau Ocheanul întors, tocmai absenţa gesturilor cotidiene şi a istoriilor personale în favoarea unor foarte complicate strategii de filtrare livrescă. Mai degrabă decât scriituri personale, de plasat în relaţie cu autoficţiunea, ele ilustrează ciudăţenia aplicării autonomiei esteticului la propria existenţă. Mircea Horia Simionescu, căruia autoarea îi dedică de asemenea un capitol consistent, mizează şi mai puţin pe o poetică a autenticităţii în favoarea jocului de-a intertextualitatea. De neexplicat, apoi, altfel decât printr-un fetiş personal, invocarea lui Livius Ciocârlie, în cărţile căruia trebuie să sapi prin maldăre de citate pentru a identifica vreo aserţiune cu iz biografist. E drept, pe de altă parte, că nici autoarea nu e prea convinsă de aceste precursorate, din moment ce poate afirma că „Radu Petrescu pare să fi fost complet impermeabil la realitatea exterioară textului” sau că la Mircea Horia Simionescu „spiritul ludic anulează sinceritatea, demascând-o ca o simplă şi ineficientă strategie retorică”.
Mai îndepărtată istoric, stabilirea unei genealogii interbelice mi s-ar fi părut totuşi mai profitabilă pentru studiul Florinei Pîrjol. Dacă nu de-a dreptul Camil Petrescu (la care mecanismele de ficţionalizare sunt mai evidente), măcar Anton Holban, Max Blecher,
C. Fântâneru sau, de ce nu, Mircea Eliade din Şantierul, ar fi putut reprezenta puncte de referinţă mai apropiate de scriitura tinerei generaţii decât notaţiile intelectualizate ale Şcolii de la Târgovişte.
Deschis dezbaterii rămâne şi tabloul autoficţiunii postdecembriste, privită în toată amplitudinea şi varietatea ei stilistică. Când e să treacă la analizele propriu-zise, autoarea nu operează cu o definiţie strâmtă a conceptului, încercând să înglobeze cât mai multe poetici individuale. De aici, disponibilitatea egală pentru tabăra „autoficţionarilor suprarealişti sau introvertiţi” (Simona Popescu, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun sau Ruxandra Cesereanu) şi a „autoficţionarilor biografişti sau extrovertiţi” precum Ioana Baetica, Ioana Bradea, Dragoş Bucurenci, Cecilia Ştefănescu, Claudia Golea, Ionuţ Chiva, Adrian Schiop sau Alexandru Vakulovski. Cu menţiunea că flerul critic al autoarei, corect mai întotdeauna şi materializat în şicane savuroase, îi suspectează permanent pe ultimii de lipsă de maturitate stilistică.
Suspiciunea că o „autoficţiune suprarealistă” reprezintă o contradicţie în termeni e spulberată de autoare printr-o serie de analize subtile ale romanelor lui Mircea Cărtărescu sau Simona Popescu. Cu toată încărcătura livrescă a scriiturii lor, incompatibilă cu directeţea „egoficţionarilor” douămiişti, cei doi pot fi plasaţi într-adevăr în familia lărgită a autoficţiunii. Pe Simona Popescu o califică, în acest sens, „spontaneitatea cărţii, curgerea ei cu sonorit psihanalitic, scrierea asociativă şi, în acelaşi timp, pulsatile, vie”, în timp ce romanele lui Mircea Cărtărescu reiau, toate, trauma – cu substrat biografic – „de a nu putea atinge totul”. E drept că, deşi cei doi sunt plasaţi sub eticheta de autoficţionari, în analizele propriu-zise autoarea preferă să relativizeze termenul, vorbind mai degrabă de „ficţiuni auctoriale” sau de „jocul de-a autobiografia”.
Adevăraţii autoficţionari, în consonanţă cu sensibilitatea scriitorilor contemporani din mediul francez, sunt doar „autoficţionarii biografişti”, taxaţi de critica românescă adeseori drept mizerabilişti: adică cei dedicaţi unei scriituri violente, reprezentative pentru „epoca suspiciunii” – şi care pactizează cu voyeurismul publicului contemporan. Lucru de mirare, de aceea, cum tocmai autoarea poate să afirme că „Lipseşte aproape complet (altfel spus, lipseşte ca proiect coerent) de pe scena autohtonă tipul de autoficţiune «pur», profesat de de Doubrovsky sau de Angot: acea scriitură-de-sine intempestivă, sinceră, brutală, amintind de discursul psihanalitic”. Departe de a lipsi, direcţia cea mai „pură” a autoficţiunii e reprezentată cu brio chiar de numele puse pe masă de volumul Florinei Pîrjol, care, printr-un rar act de masochism intelectual, îşi neagă originalitatea şi consistenţa obiectului de studiu. Inegală valoric – autoarea are perfectă dreptate să taxeze derapajele valorice ale unor Claudia Golea, Ioana Baetica, Dragoş Bucurenci sau Alexandru Vakulovski, lăudând în schimb scriitura lui Adrian Schiop, Ionuţ Chiva sau Ioana Bradea –, „autoficţiunea biografistă” are deja nu doar buletin, ci şi carte de vizită în literatura română recentă.
Reticenţa Florinei Pîrjol de a acorda adevărata „carte de identitate” autoficţională tocmai grupării de scriitori care s-ar fi pretat cel mai bine profilului derivă, în fond, din suspiciunea (justificată!) cu privire la valoarea ei. Cei mai potriviţi tipologiei autoficţiunii sunt şi cei mai friabili din punct de vedere estetic – iată paradoxul şi tensiunea nevăzută a cărţii Florinei Pîrjol. Altfel, toate semnele unei poetici asumate şi a unui proiect coerent sunt bine-mersi – şi identificate ca atare, în formulări care se reţin: Băgău al Ioanei Bradea „spune povestea unui underground virtual, un spaţiu ascuns, tabuizat, dublat de pereţii prea strâmţi ai unei interiorităţi inflamate”. Când nu e un remake mizerabilist al Crailor de Curtea Veche, 69 aminteşte de „Trainspotting, dar şi de Portocala mecanică, peste care Ionuţ Chiva adaugă o poezie a străzii cât se poate de locală”. Despre pe bune/pe invers a lui Adrian Schiop: „Obscen, underground, necenzurat, frust sau, din contra, supralicitat şi artificial, dens şi plin de aluzii culturale, limbajul este cel care salvează de la colaps un roman care povesteşte, în realitate, nişte lucruri de o teribilă banalitate”.
Probabil că tensiunea dintre tipologic şi valoric n-ar fi fost atât de evidentă în tabloul autoficţionarilor postdecembrişti dacă autoarea n-ar fi omis două dintre cele mai reprezentative romane ale genului: Luminiţa, mon amour, amintită doar în treacăt, a provocat în spaţiul românesc o mică dezbatere cu privire la etica noului gen, soră cu dezbaterile provocate de polemica „interficţională” şi nu prea dintre Philippe Vilain şi Annie Ernaux. Cât despre Soldaţii lui Adrian Schiop, el a întrunit consensul critic într-o asemenea măsură, încât s-a vorbit despre maturizarea genului autoficţional ca atare.
Cu toate nuanţele evocate mai sus, Florina Pîrjol a reuşit să scrie o carte provocatoare, una dintre cele mai provocatoare cărţi de critică literară din ultimii ani, în măsură să ridice miza teoretică a discuţiilor despre literatura actuală. Sper doar că acel „To be continued…” care încheie volumul să nu fie o simplă formulă retorică, ci o promisiune reală.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper