„Am talent şi nu mă las…“

Un articol de Alexandra Gerea

Vintilă Mihăilescu, Petre Matei (coord.), Condiţia romă şi schimbarea discursului, Editura Polirom, Iaşi, 2014

„Am talent şi nu mă las… / Toţi mă ştiu bombă cu ceas, /Şi ceva nou dak scot, / Explodează, rupe TOT“. Cu siguranţă puteţi identifica genul muzical căruia îi aparţin aceste versuri. Urmează o grimasă care poate varia de la plăcere la dispreţ profund, dublat de o renegare absolută. Atitudinea secundă sună, parcă, mai verosimilă pentru toată lumea. De ce? Pentru că este vorba despre o temă mai mult decât controversată în spaţiul cultural, politic şi social românesc: problema romă. În faţa unui asemenea subiect mâinile se agită, vocile se ridică şi sprâncenele se încruntă; altfel spus, reacţii de suprasaturare, căci toţi cunoaştem tot ce se poate şti despre ţigani. Însă cum procedăm dacă discursul nostru asupra romilor este doar o construcţie ce ascunde semnificaţii mult mai adânci, care conduc la reconsiderarea propriei noastre identităţi? Astfel de probleme, departe de a fi facile sau comode, sunt dezbrăcate de prejudecăţi şi clişee în noul volum colectiv apărut în 2014 la Editura Polirom, sub atenta coordonare a lui Vintilă Mihăilescu şi Petre Matei, care se intitulează Condiţia romă şi schimbarea discursului. Intenţia acestui volum este anunţată de Vintilă Mihăilescu în primul articol, se prefigurează o serie de volume care să aducă în atenţia publicului specializat, dar şi a celui larg rezultatele celor trei ani de cercetare din cadrul proiectului cultural despre politicile rome, desfăşurat la SNSPA.
Titlul anunţă perspectivele abordate de cei şapte autori care contribuie la demontarea prejudecăţilor asupra comunităţilor rome. Volumul se deschide cu prezentarea celor şapte cercetători: Iulia Hasdeu, Petre Matei, Vintilă Mihăilescu, Imre Nogradi, Martin Olivera, Biljana Skimiæ şi Cătălina Tesăr. Cele opt capitole sunt fundamental diferite unele de celelalte, atât ca subiect, cât şi ca metodă de analiză sau instrumentar antropologic. În ciuda acestor variaţii, există o constantă care conferă sens şi unitate volumului, regăsindu-se la nivelul intenţional al celor şapte studii. Ele îşi propun demontarea clişeelor ce fundamentează discursul asupra romilor, cât şi reconsiderarea propriilor noţiuni identitare ale non-romilor, numiţi generic „gadje“. Demersul nu este unul original, acest lucru fiind vizibil prin bibliografia extrem de diversă menţionată la sfârşitul fiecărui capitol. Referinţele la acest subiect sunt legitimate de autori cu prestigiu internaţional, însă originalitatea volumului constă în conexiunea dintre discursul asupra romilor şi cel asupra propriei apartenenţe culturale, a structurilor unei societăţi ce necesită o permanentă raportare la Celălalt pentru a-şi putea defini frontierele etnice, culturale, sociale. Stereotipurile formate în jurul ţiganilor se bazează pe imagini construite ale ţiganului văzut ca nomad, izvor al spaimelor sau „le bon sauvage“, aşa cum subliniază Vintilă Mihăilescu în introducerea sa. Cele trei atribute constituie ocazii de legitimare a unor categorizări ce stigmatizează ţiganii, inferiorizându-i în jocul pentru putere. Aceste stigmatizări exercitate de către gadje reprezintă rezultatul politicilor de unificare, care nu lasă loc diversităţii sociale, culturale şi istorice, întrucât omogenizarea permite un control mai eficient. Reacţia romilor generează adevărate procese identitare, având consecinţe atât asupra discursului extern, cât şi a celui intern. Spre exemplu, costumul feminin rom reprezintă această dualitate a vieţii, fiind un marcaj, o frontieră interetnică, aşa cum remarcă Iulia Haşdeu. Compusă din două părţi, cea de sus,
considerată pură, şi cea de jos, impură, vestimentaţia sugerează „dialectica rom/ gadje“, opoziţia dintre două lumi fundamental diferite, dar care au nevoie una de cealaltă pentru a-şi stabili frontierele identitare.
Un alt aspect studiat în volum se referă la transmiterea şi medierea patrimoniului cultural. Imre Nogradi pune în discuţie problema omului-mediator care nu are o participare pasivă, rezumându-se la condiţia de simplu „vehicul mediatic“, ci „influenţează conţinutul mediatic“ prin subiectivitatea creatoare ce impune jocul inovaţie-tradiţie. Autorul ridică un semn de întrebare, polemizând în jurul legitimităţii sau ilegitimităţii unei mediologii umane în care omul nu este scop, ci mijloc.
Volumul devine un veritabil tratat de imagologie, îndeosebi în ultimele două capitole, aparţinând coordonatorilor. Petre Matei îşi întreabă cititorii „Cum a devenit ţiganul bau-bau?“, iar răspunsurile oferite conturează imaginea ţiganului ca hoţ de copii. Acest construct cultural a fost utilizat din trei perspective: istoria copilăriei, disciplinarea copilului şi alteritatea generatoare de spaime. Realitatea joacă un rol secund în aceste interpretări, întrucât imaginarul amplifică faptele din necesitatea stabilirii unei diferenţieri cât mai substanţiale între Noi şi Ei, între civilizaţi şi primitivi. Autorul surprinde şi evoluţia imaginii acestui bau-bau generic, imagine care se menţine până în prezent, în ciuda tendinţelor de devalorizare impregnate în mentalitate pe fondul unei raţiuni „politically correct“.
Vintilă Mihăilescu problematizează un subiect delicat al actualităţii: manelele. Cercetătorul numeşte cinci păcate ale acestui gen muzical: naţional, cultural, trupesc, economico-moral şi rasial. Manelele sunt abordate ca fenomen social şi eveniment ce presupune o performare, adică o scenă. Originalitatea teoriei lui Mihăilescu vine din lansarea ipotezei conform căreia manelele sunt produsul unui anumit „ceva“ al societăţii, acel „ceva“ pe care autorul îl numeşte „manelism“ . Este, de asemenea, abordată economia risipei identitare, înţeleasă în contextul în care banii sunt „o proprietate pozitivă a irosirii“, asigurând deci prestigiul social. Aşadar, se creează o ierarhie socială, diferenţierea între barosan, fraier şi duşman. Această diferenţiere se desfăşoară pe fondul unei lupte fictive pentru „recunoaştere socială spectaculară“, luptă ce trebuie înţeleasă ca argument al rebeliunii rome contra ordinii gadje, răsturnând ierarhiile acesteia.
Condiţia romă şi schimbarea discursului este o carte complexă, presupunând o abordare pluridisciplinară şi numeroase referinţe culturale. Accentul este pus pe alternarea cadrelor de studiu, acceptarea şi înţelegerea identităţii sociale diverse, precum şi pe rolul etnografiei, care are datoria, scrie Vintilă Mihăilescu, „să ofere o imagine a convergenţelor şi a diferenţierilor lumii rome <…> prin traducerea celor patru categorii de actori sociali care evoluează de regulă în reţele separate ale spaţiului social: statul, societatea civilă cu activiştii săi romi şi neromi, academia şi, mai presus de toate, comunităţile rome însele. „Poziţiile critice anti-rome reprezintă atât un discurs identitar extern, cât şi unul intern. Ca expresie absolută a alterităţii, romii reprezintă o ameninţare a ordinii sociale, iar prin respingerea lor ne confirmăm apartenenţa la cultura superioară. Identitatea noastră se construieşte în oglinda lor, căutându-şi confirmarea în funcţia scenică a carnavalescului rom. Vintilă Mihăilescu afirmă că ţiganul „ne expune propria noastră parte blestemată“, iar refuzul cunoaşterii lor simbolizează teama de a ne confrunta cu propria cunoaştere, cu analizarea propriului discurs identitar.
Condiţia romă şi schimbarea discursului este asemeni unei fuste colorate de ţigancă: are zeci de pliuri colorate ce maschează o realitate printr-o poveste, care se mişcă foşnitor la fiecare pas, atrăgând atât privirile curioase ale trecătorilor, cât şi huiduielile gadje ale celor situaţi undeva mai sus, sus de tot, acolo unde în difuzoare se mai aude doar un slab „Ooooooo, viaţa meaaaaaaaa…“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper