Absenţa supraeului naţional

Un articol de Ramona Ardelean

Departe de a oculta adevărul, poveştile au, dimpotrivă, marea calitate de a-l dezvălui în forma lui cea mai nudă, mai esenţială şi mai intuitivă. Un astfel de adevăr, evident prin el însuşi, este dezvăluit şi în povestea Regele, scrisă de poetul-filosof Kahlil Gibran.

Aici se vorbeşte despre un rege şi despre poporul care se revoltă într-o bună zi împotriva lui. Fiinţă înţeleaptă, regele coboară de pe tron, renunţă la coroană şi la sceptru, potolind astfel mulţimea înfierbântată. Poporul nu a dus-o însă mai bine fără rege, norul nemulţumirii umbrind până la întunecare regatul. Aşa se face că oamenii l-au căutat din nou pe rege, i-au dat înapoi coroana şi sceptrul şi, urcându-l pe tron, l-au rugat într-un glas să-i conducă „cu putere şi dreptate“. Aceasta era, iată, voinţa poporului…
Regele s-a supus acestei voinţe, astfel că zi de zi primea la el oameni care-i relatau poverile şi nedreptăţile îndurate, actele de abuz, de agresiune şi violenţă, de asuprire şi umilire, de corupţie, înşelăciune şi furt, la auzul cărora regele izgonea, tot zi de zi, câte un nelegiuit din împărãţie. Treptat, inimile oamenilor s-au umplut de atâta bucurie şi speranţă încât, în semn de recunoştinţă, s-au strâns în jurul regelui lor mulţumindu-i pentru că a alungat „viperele“ şi a curăţat pământul de „lepre“. Iar regele, în marea sa înţelepciune, a rostit aceste cuvinte memorabile: „Nu eu, ci voi sunteţi regele. Când m-aţi crezut slab şi prost cârmuitor, voi înşivă eraţi aşa. Iar acum împărăţia este bine condusă pentru că este voinţa voastră“ (Kahlil Gibran, Aripi frânte, Editura Herald, Bucureşti, 2006,  p. 113).
Nu conştientizăm, din păcate, suficient de clar faptul că importantă rămâne întotdeauna voinţa noastră, voinţa poporului, cârmuitorul sau conducătorul nefiind decât expresia, simbolul, prelungirea sau extensia voinţei poporului.
Consider că această poveste exprimă, magistral, una dintre lecţiile cele mai importante ale democraţiei, aceea că voinţa poporului, voinţa colectivă, asumată în deplinătatea ei, trebuie să dicteze şi să determine voinţa conducătorului – şi nu invers. Dacă această voinţă nu este suficient de puternică, de matură sau de determinată, atunci noi vom fi tentaţi să arătăm cu degetul spre cârmuitor, făcând din el ţapul ispăşitor al voinţei noastre politice slabe. Dimpotrivă, dacă voinţa poporului este suficient de puternică, de matură sau de determinată, atunci noi, decizând în unanimitate să fim conduşi „cu dreptate“, vom presa suficient de mult şi din toate părţile pentru a determina voinţa cârmuitorului să acţioneze  în sensul voinţei noastre politice.
Este ceea ce caracterizează democraţiile popoarelor civilizate şi ceea ce lipseşte într-o covârşitoare măsură democraţiei poporului român – această voinţă colectivă, naţională. Ba chiar aş merge şi mai departe afirmând, într-un sens mai radical, că însăşi absenţa acestei voinţe naţionale a dus şi la absenţa supraeului naţional şi a idealului la români. Consider, de altfel, că aceasta este şi principala disfuncţionalitate, principala patologie de care suferim, fiind vorba mai exact de o  patologie la nivelul voinţei naţionale ale cărei slăbiciune, diluare şi anemiere nu au permis structurarea şi coagularea supraeului naţional şi al idealului.
Oare nu tocmai această lipsă şi inapetenţă a românilor pentru ideal, pentru o idee-vector care pune în mişcare întreaga viaţă şi care stă, în fond, la baza oricărei mari culturi şi civilizaţii i-au exasperat pe toţi marii noştri gânditori, inclusiv pe Ştefan Zeletin care ne-a etichetat în acest sens drept o „ţară a măgarilor“? Adică o ţară lipsită de ideal, de orizont, de propensiunea libertăţii şi a verticalităţii, o ţară a delăsării care nu doar că nu crede şi nu ia nimic în serios, ci, mai mult, ajunge să ia în derâdere totul, inclusiv pe ea însăşi.
Această lipsă a idealului la români este, în opinia mea, intrinsec legată de absenţa unei alte verigi importante din coloana vertebrală a poporului român, cea a supraeului naţional rămas, din păcate, într-un stadiu infantil, nedezvoltat şi nefinalizat.
Ştim cu toţii cât de importantă este, nu doar la nivel individual, ci şi la nivel naţional, constituirea acelei instanţe a supraeului echivalentă cenzurii şi conştiinţei morale. Supraeul se formează prin interiorizarea unei interdicţii fundamentale pe baza căreia se vor interioriza ulterior toate normele, regulile, conduitele, valorile şi principiile morale, având astfel loc îmblânzirea instinctului şi transformarea sau sublimarea lui în ceva superior şi valoros din punctul de vedere al societăţii, culturii şi civilizaţiei. Supraeul se dovedeşte a avea, deci, nu doar o funcţie interdictivă, ci şi o funcţie creativă, el fiind cel mai mare creator de valori, de idealuri, de cultură şi de civilizaţie.
Dacă în cazul unui supraeu naţional puternic se poate vorbi de asimilarea şi interiorizarea unor modele de autoritate existente, pe baza cărora devine posibilă respectarea tuturor regulilor, normelor, principiilor, valorilor şi idealurilor sociale, atunci, în cazul unui supraeu naţional slab, infantil şi insuficient dezvoltat, cum este cel al românilor, se poate vorbi de absenţa unor modele de autoritate, adică de absenţa interiorizării unor constrângeri, limite sau interdicţii morale, toate acestea ducând la o relativizare crescută, respectiv la dezordine şi la nerespectarea regulilor, principiilor, conduitelor, valorilor şi idealurilor sociale care ajung să fie profanate şi luate în derâdere.
În această ipostază infantilă, supraeul nostru naţional îşi pierde orice funcţionalitate, deoarece el nu-şi mai poate îndeplini nici funcţia interdictivă, de reper moral sau de busolă, care, indicându-ne valorile cardinale, ne împiedică să ne rătăcim, nici funcţia creatoare de idealuri, de valori, de libertate, de verticalitate, rezultând un supraeu naţional fragil, neconstrângător, lax şi fără autoritate, care nu reuşeşte să convertească într-un plan superior şi creativ energiile, elanurile şi eforturile noastre colective.
Iată cum infantila dezvoltare a supraeului nostru naţional este direct responsabilă de toată anemierea şi anestezierea volitivă a fiinţei noastre ca întreg, amorţire care explică în bună măsură şi lipsa de autoritate, de modele, de elite, de idealuri, de valori şi de respect, la toate nivelurile societăţii, precum şi comportamentul corupt, delăsător şi necivilizat datorat neinteriorizării şi neasumării interdicţiei, a legii.
Dacă dorim să contribuim, prin urmare, la refacerea coloanei vertebrale a ţării, respectiv la refacerea verigilor intim corelate ale voinţei, supraeului şi idealului, este suficient pentru început să medităm atent la semnificaţia cuvântului autoritate, care provine din latinescul auctoritas şi înseamnă forţă de convingere. Un om cu autoritate este, deci, un om cu o forţă de convingere, această forţă neputând izvorî decât din congruenţa sau unitatea dintre gând, cuvânt şi faptă, ceea ce-i dă acelui om şi unitatea caracterului. Analog, o ţară cu autoritate, reprezentată de cât mai mulţi oameni cu autoritate, s-ar caracteriza, la o scară mai mare, prin aceeaşi congruenţă sau coerenţă a gândului, cuvântului şi faptei, ceea ce ar da şi unitatea coloanei vertebrale sau a caracterului unei naţiuni, unitate exprimată simplu prin voinţa de adevăr (istoric) din care este posibil apoi să se înalţe un supraeu şi un ideal pe măsură.
Poate doar atunci, revenind la povestea iniţială, vom putea înţelege cu adevărat semnificaţia marelui ideal de a fi conduşi „cu putere şi dreptate“, alegând în consecinţă oameni cu autoritate, capabili să transfere şi să transpună în fapt voinţa noastră politică, materializând astfel acest ideal de dreptate.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper