Un articol de Ion Brad

Ştefan Manciulea, Graniţa de Vest, text îngrijit de Ion Buzaşi şi Ion Moldovan, Editura Buna Vestire, Blaj, 2014

Dintre multele cărţi publicate de acest strălucit cărturar al Blajului – poate ultimul continuator al corifeilor Şcolii Ardelene –, cartea de faţă, apărută în 1936, poate fi socotită ca temă esenţială a întregii sale activităţi. Precum acei înaintaşi, Ştefan Manciulea (de la naşterea căruia s-au împlinit 120 de ani) s-a concentrat asupra studiului existenţei istorice a neamului românesc din Transilvania. Devotat Blajului şi Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică, fiind şi preot cu firea aspră de călugăr, el s-a dedicat ideilor sale până la sacrificiu, toată viaţa, înfruntând eroic – după 1948 – batjocuri şi nedreptăţi, chinurile şi întunericul închisorilor staliniste ale veacului trecut.
Ca o culme a batjocurii aplicată Blajului a fost trecerea sa administrativă la Regiunea Autonomă Maghiară, unde, la Târgu Mureş, era anchetat prima oară Ştefan Manciulea, la 18 decembrie 1951. Fiind întrebat cu ce s-a ocupat între anii 1940-1944, el a răspuns prin câteva date biografice – inspector şcolar la Alba şi conferenţiar universitar la Cluj până în 1947 –, enumerând apoi titlurile acestor studii şi lucrări: Episcopia Greco-Catolică maghiară de Haydudorog şi românii; Aşezările româneşti din Transilvania şi Ungaria în veacurile XII-XV; Activitatea politică a lui Timotei Cipariu; Timotei Cipariu şi ASTRA; Timotei Cipariu gazetar; A. Bunea: Istoria regimentelor grănicereşti; Câmpia Transilvaniei; T. Cipariu şi Academia Română; Transilvania şi cărţile româneşti apărute până la 1848; Contribuţii noi la viaţa şi activitatea lui T. Cipariu; Reuniunea femeilor române din Blaj; Elemente etnice străine aşezate în Banat între 1000 şi 1800; Titu Maiorescu bursier al Blajului; Legăturile Blajului cu Franţa între anii 1870-1880; T. Maiorescu şi raporturile lui cu T. Cipariu; şi o lucrare cu date istorice şi statistice despre românii din Secuime.
După această enumerare – cred, incompletă –, el ţinea să se explice: „Problemele tratate în aceste studii şi lucrări, unele sunt legate de trecutul istoric şi aspectul etnic al Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, iar altele, de viaţa culturală şi cărturărească dezvoltată de scriitorii blăjeni timp de aproape 200 de ani. Subiectele tratate în lucrările de categoria I-a le-am ales de îndată ce mi-am luat licenţa în geografie şi istorie la Bucureşti, în anul 1921, şi de când mi-am ales teza de doctorat cu titlul Câmpia Tisei. şÎndrumat de dascălii săi: Simion Mehedinţi, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga şi Dimitrie Onciul.ţ În legătură cu această regiune, apoi cu studiul fizic al podişului ardelean, fatal am întâlnit o seamă de probleme istorice şi etnice. Ani de-a rândul am strâns apoi material din ce în ce mai bogat şi când am crezut că o problemă este bine documentată, atunci am căutat s-o pun la punct şi să o tipăresc“.
Într-o altă declaraţie, printre acuzaţii şi ameninţări, el afirmă: „Unele din aceste lucrări au un caracter naţionalist, dar ele nu au fost scrise ca să aţâţe ura între naţionalităţi, ci aşa am văzut şi crezut că este, potrivit cu documentele, adevărul istoric“.
În numele acestui adevăr a elaborat şi publicat Ştefan Manciulea (pe care eu l-am transformat în personajul principal al romanului Proces în recurs, apărut în 1988) lucrarea sa Graniţa de Vest, ca o contribuţie la campania Ligii culturale condusă de Nicolae Iorga împotriva iredentismului maghiar. Retipărirea sa acum, când şovinismul şi iredentismul de tip horthyst au reizbucnit, uneori virulent, este încă un semn că Blajul şi cărturarii săi rămân credincioşi unei îndelungate tradiţii de veghe şi apărare a intereselor noastre naţionale.
Şi, ca să nu rezum aici unele idei importante până la nuanţe, prefer să reproduc chiar cuvintele lui Ştefan Manciulea cu care se deschide primul capitol al Graniţei de Vest: „Propaganda ungurească pentru revizuirea frontierelor a luat fiinţă în vara anului 1920, îndată după semnarea tratatului de la Trianon. Ţara vecină nu se putea împăca cu noua stare de lucruri, de aceea a început a tipări o serie de publicaţii, broşuri, reviste şi ziare în diferite limbi europene, alăturându-le hărţi istorice etnografice şi, îndeosebi, diagrame statistice, pentru a arăta «lumii civilizate nedreptatea strigătoare la cer» ce s-a făcut statului Sf. Ştefan, de a se dezmembra din teritoriul lui atâtea provincii. An de an, tot mai mulţi din «oamenii de stat» europeni, ba chiar şi o mare parte din opinia publică a unor state, au fost ispitiţi să creadă tot ce s-a scris şi se publica în legătură cu această problemă.
Istoriografia ungurească – şi alături de ea, oamenii politici –, pentru a putea susţine teza «revizionismului», a încercat cu un mare aparat ştiinţific să arate că noi, Românii, n-am avea nici un drept istoric-etnic asupra Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, ca am fi venit în Transilvania târzie vreme, abia pe la sfârşitul secolului XII şi începutul celui următor, pripăşiţi în grupări mărunte, strecurate pe furiş, ca nişte bieţi păstori din ţările Peninsulei Balcanice, fără urme de cultură şi civilizaţie. Din Carpaţi şi Podişul Ardelean mai târziu am fi trecut sub forma de ciobani nomazi peste Munţii Apuseni ori şesul Tisei, de unde prin veacurile XV-XVI ne-am fi resfirat în lungul Carpaţilor Păduroşi.
Atunci când documentele medievale vorbeau limpede despre o populaţie numeroasă de «valachi, polachi, vlachi», despre vechea ei organizaţie în cnezate şi voevodate, despre străvechile ei îndeletniciri cu păstoritul şi agricultura, despre judecăţile şi sentinţele aduse pe baza vechiului «jus valachicum», învăţaţii unguri căutau pătimaş să răstălmăcească adevărul mărturiilor istorice, încercând cu tot felul de argumente, documentare, filologice, etnografice, geografice, toponimice etc., să identifice pe aceşti «valachi» cu simpli păstori rătăcitori, iar când era vorba de naţionalitatea lor, să-i treacă sub numele generic de «slavi».
În rândurile de mai jos vom căuta – fără patimă, observând întru toate adevărul istoric, folosindu-ne în cea mai mare măsură de izvoare, diplome, acte, documente şi date statistice ungureşti – să dovedim că stăpânim, cu tot dreptul, regiunea de azi din Câmpia Tisei, cuprinsă între hotarele apusene ale statului românesc, că ea a fost locuită de noi înainte de venirea Ungurilor, ba am trăit, ca neam, cu viaţă proprie politică şi economică mult mai departe peste graniţele actuale, răsfirându-ne în veacurile XV-XVI peste Tisa în tot lungul Carpaţilor nordici, înaintând până în judeţele de sub picioarele masivului Tatra, iar înspre Apus şi nord-vest până în Moravia şi Silezia şi spre nord până în Polonia actuală.“
Toate cele nouă capitole ale cărţii se bazează pe argumente, extrase din cărţi de specialitate, din documente de arhivă în mai multe limbi, preponderent în cea maghiară, cu statistici şi hărţi numeroase, despre care se spune că au fost folosite şi de negociatorii români în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, în 1947, pentru redobândirea integrală a teritoriului cedat în 1940, prin Diktatul de la Viena.
Foarte interesante ne apar infiltrările de populaţii străine în Banat, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin colonişti sârbi, dar şi germani, unguri, francezi, italieni, spanioli şi bulgari, ceea ce explică unele reminiscenţe ale lor până în ziua de azi, în populaţia majoritar românească din Banat.
La fel, infiltrările din Crişana şi Maramureş prin colonişti slovaci, germani, unguri şi ruteni.
De o importanţă aparte este capitolul IX despre deznaţionalizarea elementului românesc în judeţele de la Apusul ţării în secolul XIX, realizată tot prin colonizări, dar folosind intens şi şcoala, şi biserica. În mod special, datele statistice ale recensămintelor încoronau acest sistem perfid.
„Maghiaromania – scrie autorul – sau tendinţa de a deznaţionaliza cu orice preţ şi de a da Ungariei un caracter de stat omogen sub raport etnic a produs cunoscutele procedee de falsificare ale datelor statistice. Recensămintele făcute de către Curtea din Viena până la 1869 – în ce priveşte naţionalităţile – dau în o mare măsură cifra lor exactă. După această dată, recensămintele pentru Ungaria fiind făcute de către guvernele ungureşti, organele executive au căutat să treacă sub denumirea de «Unguri» pe toţi cetăţenii care declarau că vorbesc limba ungurească, indiferent de naţionalitatea lor“.
Din statisticile publicate reiese că în intervalul de la 1850 până la 1869, când recensămintele erau făcute de Viena, elementul unguresc abia sporise cu 52.000, iar între 1890-1900, când conscrierea populaţiei era făcută de statul maghiar, elementul unguresc a sporit cu 437.000 suflete.
Chiar dacă cere un efort special, parcurgerea acestor statistici vorbeşte convingător de la sine.
Scriindu-şi cu migală de benedictin toate paginile, Ştefan Manciulea conchide: „În faţa acestor constatări va trebui să înţeleagă oricine că adevărurile istoric-etnice în viaţa popoarelor nu pot fi puse la tocmeală, ele sunt şi rămân veşnice, oricâte furtuni s-ar abate asupra lor şi ar încerca să le distrugă. De aceea, ca locuitori băştinaşi, peste tot şesul de la Apusul ţării, vom răspunde tuturor care încearcă denaturarea adevărului istoric, cu înţelepciunea plină de sfinţenie şi dreptate a bătrânului cronicar: «Stă dar numele cel vechiu ca un temeiu neclintit… iar cel ce este rădăcină nu se mut㻓.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper