Vremuri grele pentru „peştelebanană“

Un articol de Emanuel Modoc

Marius Chivu, Sfârşit de sezon, Editura Polirom, 2014, 248 p.

Proza scurtă românească reprezintă un dosar de patologie pentru discuţia de acum doi ani din The Guardian: cu cât scrierea creatoare devine mai standardizată, iar editurile mari mai conservatoare, cu atât mai mult proza cade în manieră şi e axată mai mult pe consumism. Principal promotor al prozei scurte româneşti, care şi-a consolidat poziţia teoretică după o binevenită antologie de proză scurtă (Best of: proza scurtă a anilor 2000) şi cu o activitate susţinută în revirimentul (care reviriment, de fapt?) acestui gen literar, Marius Chivu iese la iveală în câmpul prozei scurte printr-o serie de exerciţii manieriste, care dovedesc, în continuare, că relaţia dintre lector avizat (şi specialist al genului) şi propria creaţie duce la un regres valoric al produsului final.

Proza indie
Şi aici apar contradicţiile, la urma urmei. Dacă atelierele de scriere creatoare sunt moartea scriiturii, Sfârşit de sezon poate părea parfum în comparaţie cu producţiile literare ce ies de acolo. Doar că nu e. Aşa cum a remarcat Ştefan Baghiu într-o cronică de anul trecut, autorii de proză scurtă dau bine atunci când calupul lor de texte nu depăşeşte două-trei într-o antologie ce ar aduna o serie de peste douăzeci de autori, precum antologia din 2013. Luaţi separat, având fiecare culegerea lui de proză scurtă, putem numaidecât să inventariem rapid dosarul de receptare a câtorva dintre autorii care au fost antologaţi şi să vedem că treaba… scârţâie. Deloc un motiv de descurajare, însă. S-ar părea că, în lungul travaliu al prozei scurte contemporane, scriitorii acestui gen nu trebuie decât să prindă curaj.
Curaj a prins şi Marius Chivu, odată cu publicarea culegerii Sfârşit de sezon, în care autorul preferă poziţia confortabilă a literaturii de salon (a se citi de consum) unei scriituri ce ar putea să scuture puţin receptarea critică în mare parte perplexă faţă de manifestările actuale ale acestui gen literar. Un angajament facil, din moment ce doza de relatedness a scriiturii are un target bine stabilit şi care se reflectă în selecţia de protagonişti: aproape toţi se află în preajma unui aşa-numit „quarter-life crisis“, undeva între ultima barbă lăsată să crească (dar numai atât cât să atragi noul val feminin de lumbersexuals) şi primele angajamente serioase în relaţie (pe care le momeşti cu barba anterior menţionată, ca mai apoi să marchezi, prin îndepărtarea ei, decizia angajamentului conjugal final). Se abordează teme comune: dispariţia satului (dar posibilitatea de a-l regăsi, chiar dacă în forma sa ultimă, prin Google Earth), trecerea implacabilă a timpului, iubirea-agonie, iubirea-scăpare, iubirea-ce-bine-că-am-dat-de-una-mişto-chiar-dacă-are-copil, corporaţia, Vama Veche sau examenul urologic obligatoriu. Între clişeu şi manieră facilă, Marius Chivu le alege, bineînţeles, pe amândouă. Replici precum cele ale tatălui din textul În familie, unde îl îmbie pe fiu la o băutură „cu spumă“, sunt demne de reclamele televizate la berile ieftine. La fel, răbufnirea nervoasă a aceluiaşi tată asupra părinţilor săi bolnavi e pur şi simplu prost regizată, se alege varianta comodă a spargerii tensiunii printr-un moment de realizare a propriei slăbiciuni ( „– Oricum, urli degeaba la ei. Ce naiba, tată, nu te-am văzut niciodată aşa./ – Nu ştiu, câteodată îmi pierd cumpătul, îi răspunse tatăl vizibil calmat, ca şi cum şi-ar fi cerut scuze“). Nici slaba stăpânire a câmpului lexical aparţinând mediului rural nu îl ajută (prezenţa, în acelaşi text, a unor regionalisme ardeleneşti şi moldoveneşti într-un cadru ce înfăţişează un sat oltenesc e cel puţin supărătoare, iar argumentul Rebreanu nu se poate aplica). Alte neajunsuri notabile: dimensiunea psihologică sărăcăcioasă a personajelor, lipsa unei redări adecvate, în câmp narativ, a dinamicii dintre personaje, dialogurile lapidare (cu puţine excepţii, precum Wyoming sau Întoarcerea). Iar aceste neajunsuri au loc la nivelul prozelor heterodiegetice. Chivu pare să controleze mai bine proza intimistă, totuşi. Cea de-a doua proză ruralistă, Întoarcerea, e unul dintre puţinele texte decente, chiar dacă, pe la finalul acestuia, naratorul rezolvă miza textului într-un mod transparent… cam pe la mijlocul acestuia! „Se făcea că mă aflam într-un luminiş şi, în jurul meu, păştea o familie de zimbri. Era multă lumină şi atâta linişte în jur, încât auzeam sunetul înfundat al ierbii retezate de dinţii animalelor şi clipocitul unui izvor pe care la început nu-l văzusem, dar de care am dat sub un dâmb din apropiere. Zimbrii erau masivi, prea grei ca să poată coborî sub mal să se adape, şi am început să le car apă în pumni. Se pare că i-am săturat, căci următorul lucru pe care l-am făcut a fost să-i ţesăl cu un briceag vechi cu plăsele sparte, asemănător cu cel al bunicului Dumitru. Ultima scenă din vis, apăsătoare prin senzaţia de linişte şi de apropiere şi cu care am rămas mult timp şi după trezire, era cu mine culcat în iarbă şi zimbrii păscând nestingheriţi la urechea mea“. Nici soluţionarea evenimenţialului din final nu e, de fapt, o soluţionare. După ce află, în timpul unei convorbiri telefonice, de nea Marin că moare sfârtecat de mistreţi, protagonistul sfârşeşte prin a întreba de numele căţelei („neagră-n cerul gurii“) pe care victima o avea atunci când acesta era copil.
First World Problems in a Second World Country
Cine caută ironie (sau auto-ironie) în proza scurtă a lui Marius Chivu va rămâne, iarăşi, dezamăgit. Chiar şi atunci când protagonistul din La vulturul de mare cu peştele în gheare se plimbă prin carnavalescul oriental-balcanic al plajei din Vama Veche, totul e superb („toată fauna postmilenaristă“ e mai degrabă o remarcă efervescent-vitalistă decât una ironică), deoarece, printre tarabele cu îngheţată turcească şi şaormerii bubuie Rammstein sau OCS, ceea ce e mişto, ne arată autorul. Marius Chivu poate că va fi descoperit, într-o bună zi, ca principalul promotor responsabil pentru revirimentul imaginii Vămii Vechi, acum că Tudor Chirilă s-a luat în serios şi a publicat o carte. Însă de la exaltarea generată de şocul glandei adrenale a naratorului (după ce ia o mamă zdravănă de bătaie şi e jefuit) din La vulturul de mare cu peştele în gheare, o proză ce se apropie cel mai mult de proiectul autenticist de la care ar părea că se revendică principalii autori de proză scurtă românească, se alunecă uşor într-un paseism supărător în proza-pastişă holbaniană Obiecte pierdute, un text inflamat, în care singura descoperire pe care o poate face un cititor dezinteresat e că a ales numele personajului feminin (Talia) numai pentru a face la un moment dat o glumiţă pentru care ar trebui să pună un leu în borcanul de glume proaste al oricărei corporaţii respectabile („Ce e în capul ăla al tău, Talia, tagliatelle?“).
Cum începutul noului deceniu a cunoscut o adevărată hemoragie de corporaţii venind să uzeze de competenţele (deloc neglijabile ale) populaţiei române, am putea spune că nu e nimic şocant în a citi în proza scurtă a lui Marius Chivu conversaţii despre „organisme modificate genetic“ şi despre „monopolul marilor producători de seminţe“. La urma urmei, sunt şi acestea probleme pentru un grup ce-ar îngloba, la rigoare, aproximativ 16% din populaţia României. Personajele din proza scurtă a lui Marius Chivu mai bine îşi plâng, vorba aia, anii pierduţi în Mercedes decât sărăcia pe bicicletă.
Sigur, amatorii genului vor putea urmări liniştiţi/ încântaţi eventuale ecranizări (tot în regim short) ale câtorva dintre proze (Cel mai departe, Wyoming sau La vulturul de mare cu peştele în gheare), cu atât mai mult cu cât o ecranizare glam a acestor texte le-ar face mai multă dreptate decât textele în sine. Cea mai derutantă remarcă mi s-a părut, oricum, cea a lui Alex Ciorogar, care, într-o cronică semnată în revista Apostrof, spunea următoarele: „Să ne imaginăm că peste o sută de ani cineva ar vrea să-şi facă o idee despre omul de azi. Acela n-ar trebui decât să deschidă volumul şi s-arunce o privire peste întâmplările relatate în acest Sfârşit de sezon“. Sau să dea telepatic pe History Channel, mi s-ar părea mai cinstit.
Dacă e să luăm programul minimalist al prozei scurte româneşti (mă refer aici la autori precum Lavinia Branişte, Mihai Mateiu sau Ionuţ Chiva), putem accepta convenţia pe care ei o stabilesc la nivel creator: evitarea formulelor forţate, a finalurilor decisive, a maniheismelor şi a pateticului. Însă ceea ce ar rămâne dintr-o proză ce se vrea a fi light şi care să nu solicite prea mult atenţia cititorului ar fi, în mod evident, construcţiile savuroase (ceea ce ar reprezenta, în sintagma aleasă de Bogdan-Alexandru Stănescu, „funcţia de entertainment“) fixate pe o osatură care mizează pe ceva. De-a lungul anilor, descoperim în schimb că formula minimalistă pur şi simplu nu e de-ajuns. Acelaşi cântec prost, însă cu altă spoială. Presupun că, at the end of the day, să fii citit de Laura Cosoi sau de Monica Bârlădeanu (chiar recitat pe YouTube, no less) e, în sine, un pariu câştigat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper