Virtualitate şi moştenire Câteva gânduri despre iubire

Un articol de Raluca Bujor

În primele decenii ale secolului al XIII-lea, un filosof şi mistic arab scria următoarele rânduri: „Afirmăm că iubirea este una dintre afectările caracteristice ale voinţei. Iubirea nu se ataşează decât de un lucru în potenţialitate de a fi sau virtual, neactualizat sau încă neexistent într-o fiinţă, în momentul acestei afectări a voinţei. Îndrăgostitul voieşte realizarea concretă, cu alte cuvinte, actualizarea sau venirea la fiinţă a lucrului iubit.“ (Ibn’Arabî, Traité de l’amour). Îndrăgostirea (cel puţin în aspectul său spiritual) presupune aşadar o dorinţă: aceea de a-l face pe cel iubit să devină con-form cu ceea ce este deja în virtualitate. Această voinţă este făcută posibilă de faptul că îndrăgostitul vede în celălalt potenţialul său cel mai pur, deci ştie unde trebuie acesta să ajungă. Organul acestei vederi era pentru Ibn’Arabî ceea ce Henry Corbin va traduce prin imaginaţie creativă.
Cu alte cuvinte, îndrăgostindu-ne de cineva, nu ne îndrăgostim de ceea ce el sau ea este efectiv, ci de ceea ce el sau ea ar putea fi. Această virtualitate este mai importantă în raport cu fiinţa sa decât starea sa actuală. Accentul pe potenţialitate este fundamental. Practic, toată aşa-zisa „demascare“ a iubirii ca proiecţie se vede transformată. Da, îndrăgostitul pro-iectează, vede cumva mai departe, dar nu falsifică, nu-l dez-figurează pe celălalt, dimpotrivă, îl supra-figurează – îi aşază înainte imaginea celui mai bun sine al său(1). Dată fiind natura sa, chipul ascuns nu poate fi găsit pas cu pas sau construit. Nu te poţi îndrăgosti de cineva cu ţârâita, azi un pic, mâine un pic. În bună tradiţie platonică, clipa îndrăgostirii este, riguros vorbind, o teofanie (să nu ne ferim de cuvintele „mari“). Totul se întâmplă brusc şi sub forma unei rupturi – coup de foudre.  Ca în orice fulger, se arată ceva ce va dispărea imediat după aceea: o dezvăluire anormală urmată de o revenire la normal. Ce e mai real, sau mai adevărat: ceea ce s-a arătat în lumina acum dispărută a fulgerului sau întunericul în care am rămas?
Între sacru şi profan, pentru îndrăgostiţi primează sacrul. Iar profanul, cotidianul celuilalt, nu face decât să se transfigureze după regulile celui dintâi: fiecare detaliu devine enorm, fiecare „defect“ o perfecţiune, orice buton de cămaşă, oricât de mic, o comoară. Nu avem voie, logic vorbind, să judecăm acest proces după regulile empirismului. La lucru se află o anumită imaginaţie (cea denumită cândva imaginatio vera sau, altcândva, imaginaţie activă) respectiv, credinţa.
Se cuvine, mai degrabă, să vedem ce putem face cu acest potenţator interior, căci miza era una practică: îndrăgostitul vrea să aducă la existenţă sâmburele (prin natură ascuns) întrezărit în celălalt. În chip esenţial, dacă luăm iubirea în serios, serile plăcute, aventurile prin oraş, uitarea lumii în doi nu pot fi niciodată de-ajuns.
Dar până acolo, se ridică întrebarea: cum poate cineva anume să vadă ceea ce eu pot fi, dar alţii nu? Ce este prezent între noi doi, dar (cvasi)absent în celelalte cazuri? Răspunsul dat (de la Platon încoace, inclusiv de Ibn’Arabî) este, într-o formă sau alta, unul simplu: ceea ce leagă într-o pereche doi îndrăgostiţi este o moştenire comună.  Felul în care diverşi filosofi şi teologi au explicat această moştenire diferă, dar ideea persistă.
Pentru a putea vorbi cu sens despre un astfel de „bagaj“ ontologic este nevoie de divinitate, sau, pentru a jena mai puţin spiritul epocii, de idealitate – realitatea trebuie să fie ceva mai mult decât ceea ce putem vedea şi atinge. Pentru Platon, acel ceva pe care doi îndrăgostiţi îl au în comun este chipul zeului lăuntric, pentru Ibn’Arabî este unul dintre Numele lui Allah, iar în cazul iubirii creştine, în fundal se află chipul lui Dumnezeu. De fiecare dată, există un a priori identitar. Perechea, doi-ul sunt făcute posibile de un al treilea, dar care este prin natura sa retras. Sau, după inspirata formulă a unui gânditor francez, Jean-Pierre Vernant, în materie de eros, 1+1=3.
Moştenirea despre care vorbesc este al treilea unu din această ecuaţie „greşită“, cel invizibil. Tot el este şi obiectul îndrăgostirii – acea virtualitate pe care-o sesizezi în celălalt şi care se vrea adusă la existenţă. Spre deosebire de moştenirile despre care suntem obişnuiţi să vorbim (genetică, culturală, în bunuri), cea din iubire este întodeauna intimă, virtuală şi aproape antisocială.
Faptul că iubirea implică o moştenire comună are însă o consecinţă cât se poate de importantă şi aici doream să ajung în fond: ca în orice moştenire, există o responsabilitate a îndrăgostiţilor faţă de nou-recunoscuta lor antecedenţă. În cuvintele lui Vladimir Soloviov „Primul pas pentru îndeplinirea reuşită a oricărei sarcini este afirmarea ei cu conştienţă şi credinţă; dar sarcina iubirii nu a fost niciodată afirmată conştient şi astfel nici rezolvată aşa cum ar fi trebuit. Oamenii s-au uitat şi se uită încă asupra iubirii ca la un dat, o stare a lucrurilor (normală la unii, nesănătoasă la alţii) care e experimentată de un om, dar care nu impune nici o datorie asupra lui. (…) Bineînţeles că iubirea este, înainte de toate, un fapt de natură (sau un dar al lui Dumnezeu), un proces natural care răsare independent de noi; dar nu reiese din asta că nu am putea şi nu ar trebui să relaţionăm conştient cu ea şi să direcţionăm independent acest proces natural către finalităţi mai înalte. (…) Puterea iubirii, trecând în lume, transformând şi spiritualizând forma fenomenelor exterioare, ne revelează forţa sa obiectivă, iar după aceea, depinde de noi“ (The meaning of love).
În definitiv, iubirea deschide o cale, arată un posibil drum prin viaţă. Platon o considera ca vizând binele şi virtutea. Ideea era să devenim împreună mai buni imitatori ai unei faţete a divinului, mai aproape de zeul lăuntric (psihanaliza îi va spune sine). Pe urmele oricărui gânditor am merge în această tradiţie a iubirii, normal ar fi să nu rămânem cum suntem şi, eventual, să ne mulţumim cu avantajele sociale oferite cuplurilor căsătorite…
Sper să nu sune prea cinic. Dar am senzaţia că vrem prea puţin de la dragoste. O luăm de-a gata, o cântăm de câteva milenii, o idealizăm sau o vulgarizăm, dar prea rar vorbim despre rolul ei în vieţile noastre. Ne-am îndrăgostit… şi? Să dăm crezare cinismului şi dezvrăjirii sau să alegem calea în-crederii şi sarcina iubirii? Să abandonăm sau să asumăm moştenirea? Depinde de noi, ca întotdeauna.    n

PS: Câteva secole mai târziu (şase, mai precis), probabil fără să o ştie, Stendhal îi răspundea lui Ibn’Arabî şi inversa perspectivã asupra naturii „vizionare“ a îndrăgostirii: „Ne place să împodobim cu mii de haruri o femeie de a cărei dragoste suntem siguri, ne place nespus de mult să ne descriem amănunţit toată fericirea. Aceasta înseamnă a exagera un bun superb, picat acum din cer, pe care nu-l cunoaştem şi de a cărui posesie suntem siguri. Lăsaţi să lucreze mintea unui amant timp de douăzeci şi patru de ore şi iată ce veţi găsi: la minele de sare din Salzburg se aruncă în adâncurile părăsite ale minei o creangă de copac desfrunzită de iarnă, după două sau trei luni creanga e scoasă, acoperită în întregime de cristale strălucitoare: cele mai mici crenguţe, cele subţiri cît laba unui piţigoi, sînt împodobite cu nenumărate diamante mobile şi orbitoare; şi nu mai poţi recunoaşte creanga primitivă.“ (Stendhal, Despre dragoste). Deşi îndrăgostirea presupunea şi pentru el un prim moment de admiraţie, urmarea era acest curios proces interior, săvârşit în atelierele îndepărtate ale imaginaţiei pe care-l numeşte cristalizare – un fel de autoamăgire. În orice caz, producerea unei imagini foarte îndepărtate de original.
Ceea ce pentru Ibn’Arabî era descoperirea în cel iubit a unui potenţial esenţial acestuia şi dorinţa de a aduce această virtualitate la existenţă, pentru Stendhal este acoperirea adevăratei sale identităţi cu orbitoarele cristale ale…. imaginaţiei, şi dorinţa de a-l lăsa pe celălalt neschimbat (doar e perfect deja).
Sigur că îndrăgostitul pe care-l are în minte misticul medieval nu este acelaşi cu naivul pe care-l demasca modernul Stendhal. Iar în secolele scurse între ei, imaginaţia (organul iubirii) s-a împuţinat şi ea în virtuţi, ajungând irelevantă în cunoaşterea unei lumi între timp aplatizate. Astăzi cu atât mai mult, phantasía este o palidă amintire a ceea ce a putut fi denumit de Henry Corbin, cu referire la o lungă tradiţie a trecutului, imaginatio vera, o imaginaţie care conduce la un adevăr, nu simplă închipuire. Moştenim un sens aproape peiorativ al imaginaţiei, pentru noi, ea este ficţiune, fantezie, irealitate. De aceea, poate, proiecţia pare întotdeauna o acoperire, nu o descoperire, iar îndrăgostirea întotdeauna o iluzie, nu o adeverire.

 

(1) În orice caz, legãtura dintre mecanismul proiecţiei şi faptul îndrãgostirii meritã o atenţie şi o dezvoltare mult mai precise decât cele la care doresc eu sã ajung acum.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper