Vestita Sapho, frumoasa Bilitis

Un articol de ION BRAD

Pierre Louÿs, Cartea cu frumoasa Bilitis, prietena vestitei Sapho. Poezii de purificare, tălmăciri din franceză de Radu Cârneci, Editura Bibliotheca, 2014)

 

O adevărată bijuterie grafică şi editorială ne-a oferit excelentul poet şi tălmăcitor, colegul şi prietenul nostru Radu Cârneci. Considerându-se singur „poet al iubirii“, în vasta sa operă figurează şi capitolul „Traduceri“. Multe şi importante, aproape 20 de volume şi antologii, care merg de la Charles Baudelaire la Leopold Sédar Senghor, şi din Liban în Uruguay.
Cartea cu frumoasa Bilitis parcă le întrece pe toate. Motivaţia traducerii o găsim în acest scurt „Cuvânt înainte“: „Oferindu-vă aceste pagini lirice, tălmăcitorul are bucuria de a vă purta închipuirea într-un timp străvechi, când totul se întâmpla firesc, iar iubirea dintre două fiinţe de acelaşi sex nu era condamnată, fiind, iată, inspiratoarea unor poeme de aleasă frumuseţe. Se dovedeşte astfel, pentru a multa oară, strădania noastră în a dărui cititorilor scrieri care îmbogăţesc cugetul, creionând o societate de înflorire culturală de mult apusă. Dăruită celor de azi prin harul şi devoţiunea poetului Pierre Louÿs către sfârşitul secolului XIX, cartea de faţă a stârnit interes şi chiar vâlvă literară în cercurile pariziene, mai ales pentru că Bilitis venea din vremea vestitei Sapho, cu care chiar fusese prietenă. Preţuită nu numai în Franţa, tradusă fiind şi în alte limbi europene (germană, cehă, suedeză etc.), Cartea cu frumoasa Bilitis a cunoscut şi o primă ediţie românească datorată lui Theodor Solacolu (cunoscut traducător din lirica universală), sub inspiratul titlu Bilitis cântă, Editura I. Brănişteanu. Versiunea de faţă s-a imprimat la Editura Bibliotheca, având sprijinul colegial din partea directorului ei, scriitorul Mihai Stan. Cartea cu frumoasa Bilitis se deschide cu povestea vieţii acestei mari poete, semnată de Pierre Louÿs prereluată de noi din volumul Les chansons de Bilitis (Editura Fayard et C., Paris, 1894).“
Ediţia franceză se bucură de admirabilele xilogravuri ale lui Jean Lébédeff, reproduse şi în ediţia română.
Fiind aproape necunoscută, aflăm de la Pierre Louÿs câteva date importante despre viaţa poetei Bilitis: „Bilitis s-a născut la începutul veacului al V-lea înainte de era noastră, într-un orăşel de munte situat pe ţărmurile Melasei spre răsărit de Pamphylia. ţinutul acesta e grav şi trist, întunecat de păduri nestrăbătute şi stăpânit de uriaşul munte Taurus; izvoare întăritoare ţâşnesc din stâncă; lacuri mari şi sărate se întind pe podişuri întinse, iar văile sunt pline de tăcere. Ea era fiica unui grec şi-a unei feniciene. Pe tatăl ei pare că nu l-a cunoscut, căci nicăieri nu vorbeşte de dânsul în amintirile copilăriei. Se poate să fi murit înainte de naşterea ei. Altfel nici nu s-ar explica de ce poartă un nume fenician, cu care numai mama ei ar fi putut s-o boteze <…> Sfârşitul vieţii ei păstoreşti a fost întunecat de o dragoste asupra căreia prea multe nu ştim, cu toate că dânsa ne vorbeşte adesea în această privinţă. Şi în cântecele ei nu mai pomeneşte nimic din clipa în care s-a simţit nefericită. Devenind mamă, îşi părăseşte copilul şi pleacă din Pamphylia pentru motive tainice. De atunci nu şi-a mai revăzut niciodată locul naşterii. Mai târziu o regăsim la Mytilene unde ajunsese călătorind pe mare de-a lungul frumoaselor ţărmuri ale Asiei. Pe atunci avea abia şaisprezece ani, cum reiese din cercetările lui G. Heim, care a stabilit cu oarecare exactitate câteva date din viaţa Bilitisei, pornind de la un vers care face aluzie la moartea lui Pittakos. Pe vremea aceea Lesbos era centrul lumii. Aşezat între frumoasa Atică şi fastuoasa Lydie, capitala, Mytilene, mai cultivată decât Atena şi mai destrăbălată ca Sarda, era clădită pe un deal în faţa coastelor Asiei. Marea albastră împrejmuia oraşul. Din înălţimea templelor se distingea în zare linia albă a Atarneei, care era portul Pergamului <…> Într-o societate în care bărbaţii sunt ocupaţi în timpul nopţii cu vinul şi cu dansatoarele, era fatal ca femeile să se apropie unele de altele şi să găsească între ele mângâierea singurătăţii lor. De aici se născură acele iubiri delicate cărora însăşi antichitatea le dăduse un nume, şi care, orice ar spune bărbaţii, au în ele mai multă pasiune adevărată decât plăcere vicioasă. Sapho era încă frumoasă în vremea aceea. Bilitis a cunoscut-o şi ne vorbeşte de dânsa sub numele de Psappha, pe care faimoasa curtezană îl purta în Lesbos. Fără îndoială, ea a învăţat-o pe mica pamphyiliană arta cântecului în fraze ritmate, ca să păstreze astfel viitorimei amintirea fiinţelor ce-i fuseseră scumpe. Din păcate, Bilitis ne dă prea puţine amănunte asupra acestei femei atât de puţin cunoscute astăzi, şi e păcat, fiindcă cel mai neînsemnat cuvânt asupra «marei inspiratoare» ar fi preţuit nespus de mult <…> Că a fost curtezană nu încape nici o îndoială; chiar unele cântece ne arată că, dacă a ştiut să păzească virtuţile vocaţiei sale, a avut în acelaşi timp şi slăbiciunile cele mai mari. Nu vreau să cunosc însă decât virtuţile ei. Era pioasă şi devotată. A rămas credincioasă templului cât timp Aphrodita s-a îngrijit de tinereţea celei mai neprihănite din adoratoarele ei. Dar, din ziua în care simţi că nu mai poate fi iubită, n-a mai scris un rând, ea singură ne-o spune. Totuşi e greu să admitem că toate cântecele din Pamphylia să fi fost scrise la epoca în care le-a trăit. Cum ar fi ştiut să scandeze versurile în ritmurile grele ale tradiţiei eoliane o mică păstoriţă de la munte? Credem mai degrabă că, îmbătrânind, Bilitis a ţinut să cânte pentru ea însăşi amintirile îndepărtatei sale tinereţi. Nu ştim nici vârsta la care a murit. Mormântul ei a fost descoperit de G. Heim la Palaeo Limisso, pe marginea unui drum vechi, nu departe de ruinele Amathontei. Aceste ruine aproape au dispărut, iar pietrele casei în care poate că a trăit Bilitis pardosesc astăzi cheiul din Port Saïd. Mormântul era subteran, după obiceiul fenicienilor, aşa că a scăpat chiar jefuitorilor de comori. <…> Când i-au deschis sicriul, ea apăru aşa cum o aşezase odinioară o mână pioasă, cu douăzeci şi cinci de veacuri înainte. Sticluţele cu parfum atârnau de jur împrejurul gleznelor ei, iar una din ele, cu toate că trecuse atâta timp, îşi mai păstra încă o umbră de parfum. Oglinda de argint în care se privise Bilitis, precum şi creionul albastru cu care îşi farda pleoapele au fost găsite tot acolo. O mică Astartee, relicvă pururea preţioasă, veghea încă la căpătâiul acelui schelet împodobit cu giuvaeruri de aur, alb ca o ramură de zăpadă şi atât de fin, atât de fragil, încât în clipa când fu atins se prefăcu tot în pulbere.“
Am reprodus pe larg aceste amănunte pentru a înţelege, fără rezerve şi sfială, specificul lumii care a inspirat poeziile lesbienelor, cu frumuseţile lor încântătoare.
Poetul şi traducătorul a numeroase volume, Radu Cârneci şi-a încoronat munca cu tălmăcirea Frumoasei Bilitis din a cărei creaţie am tradus şi eu în volumul meu Al doilea suflet (Editura „Albatros“, 2000), încercând să le dau şi unele replici. De aceea am selectat aici textele traduse de Radu Cârneci, într-o limbă română mlădioasă şi expresivă, precum şi fragmentele mele, cu unele diferenţe de traduceri.
Să începem cu această O noapte la han: „Hangiule, cu toate suntem patru./ Dă-ne o cameră cu două paturi./ E prea târziu acum spre a ne întoarce în oraş,/ iar ploaia a stricat drumul.// Pune să ne aducă în cameră două vase cu apă,/ o lampă aprinsă; să scuturi plapuma şi pernele/ şi vezi ca paturile să fie alintoase,/ iar duşumelele să fie tăcute./ Hangiule! Dă-ne o noapte lungă…“.
Şi-acum, traducerea mea fragmentară: „Hotelier, noi suntem patru./ Dă-ne o cameră şi două paturi./ Dar paturile să fie din lemn de arţar/ şi scândurile mute să fie./ Mâine dimineaţă să nu ne trezeşti.“
Şi replica: „şi-acum vă văd dormind, dar nu în patul/ cu farmece şi cu uitări de sine./ Adânc, la patru coţi pe sub pământ,/ oasele fosforizează,/ luându-se la-ntrecere cu luna…“.
Din Singurătatea: „Cum aş putea să mai dorm?/ Cum aş putea să mă culc?/ Astă seară, mâna mea alintând patul/ n-a mai găsit mâna ei caldă.// Nu îndrăznesc să mai reintru la mine/ în camera îngrozitor de goală./ Nu-ndrăznesc să mai deschid uşa./ Nici să mai redeschid ochii nu îndrăznesc.“
Traducerea mea: „Cum aş putea să dorm?/ Cum aş putea să mă culc? În seara asta/ mâna mea n-a găsit în pat mâna sa caldă./ Nu îndrăznesc să mă întorc la mine,/ în camera înspăimântător de goală./ Nu îndrăznesc nici să deschid uşa./ Nu îndrăznesc nici ochii să-i deschid.“
Şi replica: „De-atâtea spaime reci mă prăbuşesc/ în golul blestemat al îndoielii./ Sunt eu? Eşti tu? Cine-i absent şi cine/ ne caută prin camerele goale?“
Am mai făcut şi alte asemenea confruntări şi replici la poeziile Parfumurile, Invocaţii la zeiţa Astarte, Imn nopţii, Bilitis despre sine, După ploaia din zori, Cântec funebru, şi la multe, multe altele. Am ţinut să-mi confrunt stările de spirit actuale cu lumea fascinantă şi în devălmăşie a poemelor lui Bilitis.
Admirabilele traduceri ale colegului Radu Cârneci n-au făcut decât să-mi aducă din nou în faţă lumea străveche a insulelor greceşti (vizitate cândva) şi a Ciprului, insula Afroditei, ocrotitoarea şi inspiratoarea unor genii ca Sapho şi Bilitis.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper