Un tezaur de lumină: biblioteca

Un articol de IONUŢ VULPESCU

Într-o prefaţă la una dintre traducerile sale, Coresi îşi justifică astfel demersul de a trece textele sacre în idiomul vernacular: „Mai bine cinci cuvinte înţelese în limba ta, decât întuneric de cuvinte în limbă străină.“  Fără să fie un adversar al limbilor străine (cunoştea el însuşi câteva şi traducea din ele), cărturarul sublinia că ştiinţa, cunoaşterea sunt puţin folositoare dacă nu sunt accesibile unui număr cât mai mare de oameni, rostul limbii naţionale fiind acela de a fi un vehicul al exprimării culturale celei mai înalte.
Este o metaforă involuntară – vocabula slavonă tjma însemnând atât „zece mii“, cât şi „întuneric“ –, dar cu atât mai sugestivă cu privire la forţa interioară a limbajului, care poate reuşi chiar şi acolo unde imaginaţia umană eşuează.
Se vorbeşte tare rău româneşte, astăzi. Pornind dinspre spaţiul politico-mediatic, tăvălugul stâlcirii limbii a coborât în societate şi a cuprins aproape toate straturile. Se vorbeşte oribil la mahala, se vorbeşte prost la ţară (unde, odată cu ţăranul autentic, a dispărut şi acel spirit al limbii, care-a ţinut-o trează în secolele în care n-au existat Academii şi gramatici). Cu excepţia publicaţiilor literare, presa românească e de necitit. Chiar şi – sau mai ales – publicaţiile autodeclarate glossy, adică lucioase, în care străluceşte doar pretenţia, în timp ce nivelul intelectual şi calitatea lingvistică a discursului sunt la pământ.
Întreaga aşa-zisă cultură aspiraţională alimentează, de fapt, dispreţul faţă de corectitudinea exprimării în limba română, căci postulează că oricine – dar absolut oricine, fără deosebire de pregătire, de efortul de însuşire de cunoştinţe – poate aspira la orice înălţime socială, pentru care e suficient doar să vrei şi să te „montezi“ psihic în acest sens. A devenit ridicolă, pentru mulţi, ideea că există, totuşi, dicţionare şi gramatici, că limba este un document al identităţii individuale şi naţionale, că performanţa lingvistică a fost, milenii întregi, echivalentă cu performanţa intelectuală (retorica, ştiinţa organizării şi împodobirii discursului, a fost secole de-a rândul, materia centrală în orice instituţie de învăţământ superior, occidentală sau orientală). În goana noastră de a pune mâna mai repede pe bunurile glossy, care atestă că am urcat pe scara socială, primul element de care ne-am dispensat a fost grija faţă de limba română.
Trebuie spus, cu o anumită durere în suflet, că şi şcoala lingvistică actuală a contribuit la această scădere a nivelului limbii vorbite în România de azi. Până nu demult, savanţi ca Alexandru Graur, Ion Coteanu sau Mioara Avram luau periodic şi sistematic poziţie în chestiuni de limbă, susţinând necesitatea corectitudinii exprimării. Astăzi, sub fascinaţia unor teorii poststructuraliste nu numai depăşite, ci de-a dreptul contrazise de evoluţiile din ultimii ani (care au atestat prăbuşirea marxismului şi a tuturor sistemelor bazate pe materialism şi dialectică), şcoala lingvistică românească a abandonat ideea de a impune o normă de corectitudine a exprimării, mulţumindu-se să „înregistreze“, pasivă ca un contabil, evoluţiile limbii. Chiar şi când acestea sunt involuţii sadea.
Astfel, ca să mă limitez la câteva exemple semnalate în presă de către însăşi comunitatea lingviştilor, noul DEX  include termeni ca „locaţie“, cu sensul de „loc“, ceea ce e o aberaţie, cât timp „locaţie“ exista de cel puţin un secol şi jumătate în limbă, cu sensul de „închiriere“ (vezi expresia comercială „locaţie de gestiune“). Sau „weekend“ pentru „sfârşit de săptămână“, „computer“ pentru „ordinator“, „management“ pentru „administrare“ etc.
Iar noua Gramatică a limbii române, apărută nu cu mulţi ani în urmă, sub egida Academiei Române, este redactată exclusiv pentru filologii profesionişti. Cadrele didactice din învăţământul preuniversitar, cele cărora ar fi trebuit să li se adreseze în primul rând această lucrare, au semnalat şi ele în mass-media faptul că, deşi Gramatica… este remarcabilă din punct de vedere ştiinţific, ea este inaccesibilă elevilor şi, deci, e inutilizabilă în învăţarea propriu-zisă a unei limbi române corecte. Iar unii savanţi au spus chiar că avem de-a face cu un tratat de gramatică, nu cu o gramatică, întrucât aceasta din urmă ar fi trebuit să aibă şi o funcţie normativă a limbii actuale.
Înlocuirea gramaticii cu un tratat de gramatică, inaccesibil elevilor şi profesorilor deopotrivă, a avut şi are consecinţe greu de estimat în şcoală, cu atât mai mult cu cât şi aceasta din urmă a renunţat, în mare măsură (cel puţin la examene), la materia numită limba română, înlocuind-o cu un galimatias numit comunicare. Între necesitatea întoarcerii la Gramatica Academiei din 1963, care are cel puţin meritul de a fi inteligibilă şi raţională în cea mai mare parte a ei, şi imperativul alinierii la… comunicare, şcoala şi-a pierdut atributul de a ocroti însuşirea corectă a limbii de către elevi şi tineri.
Rezultatul? Un spaţiu public dominat de exprimarea urâtă, de greşeli în exprimare care atestă o devastatoare lipsă de cultură generală şi, mai ales, de absenţa unei preocupări pentru afirmarea unei identităţi. Căci limba este un martor şi, în acelaşi timp, un constituent al identităţii oricărui om. Nu există gândire în afara limbajului, iar participarea la o comunitate de cultură tot prin limbă se face. Este o iluzie sinistră (cultivată intens în perioada comunistă, spre a scuza greşelile de limbă ale tovarăşilor de toate gradele) aceea că se poate să gândeşti bine, dacă vorbeşti prost. Dacă vorbeşti greşit, gândeşti ca atare. Dacă vorbeşti trivial, tot aşa şi gândeşti.
A dispărut şi plăcerea de a rosti şi de a asculta o vorbă de spirit. Nu am făcut o statistică, însă am impresia că şi numărul bancurilor lingvistice – a căror poantă se bazează pe jocurile de cuvinte – a scăzut, comparativ cu bancurile porno sau cele care au ca subiect minorităţile. Când lumina dinlăuntrul limbajului scade sau dispare cu totul, tenebrele fiinţei ies la iveală…
A spune, în acest context, că limba este unul dintre produsele culturale cele mai înalte ale unui popor, poate părea o sechelă de altădată. Nici măcar evidenţa că poporul evreu, de exemplu, a rezistat în timp numai prin limbă şi prin credinţă nu clatină convingerea unora că, departe de a fi o lumină a spiritului naţional, limba e un instrument de schimb simplu, menit doar să intermedieze drumul de la monedă la bunuri şi înapoi. A afirma, de asemenea, că diminuarea luminii interioare a culturii române, prin sărăcirea şi trivializarea limbii, este o eventualitate catastrofală, pe care ar trebui să o combatem prin toate mijloacele, echivalează cu o blasfemie pentru cei care cred că e indiferent ce limbă vorbim, cât timp avem acces la bunăstare. Lumina echivocă a obiectelor o înlocuieşte, se pare, pentru tot mai mulţi oameni, pe cea, mai durabilă, a spiritului.
Când mi-e sete de lumină – de particulara lumină lăuntrică a limbii române – am încă, din fericire, suficiente izvoare pentru a mi-o astâmpăra. Nu numai că există, deocamdată, destule cercuri în care se vorbeşte limba română la cel mai înalt nivel de expresivitate. Dar sunt atâţia şi-atâţia scriitori români, clasici şi contemporani, de dinainte de existenţa unei limbi literare sau de după, care îmi astâmpără setea. Când deschid, bunăoară, cronica anonimă din timpul lui Constantin Brâncoveanu şi citesc că un anume boier Constantin „era cam lung la unghii, de feliul Ştirbeştilor“, simt că, deşi nu este în fiecare zi o sărbătoare, limba română este o sărbătoare zilnică. Lumina triumfului asupra limitelor cuvintelor îmi scaldă mintea, căftănind-o.
„Oricât de mare o fi întunericul, e suficientă o lumânărică pentru a-l alunga“, spune un înţelept proverb evreiesc. Lumina limbii române, ascunsă sub obrocul ignoranţei contemporane – ca să reciclez o comparaţie care-i aparţine cronicarului Macarie, la rândul său inspirat de bizantinul Manasses –, străluceşte ori de câte ori deschidem, cum spuneam, o carte a unui scriitor român. Mari stilişti, scriitorii noştri nu au luat de-aici ca să ascundă afară (cum fac apostolii culturii aspiraţionale), ci au clădit un templu acasă. Sunt, poate, intraductibili – cel puţin unii dintre ei –, dar nouă, vorbitorilor de limbă română, ne-au oferit, vorba lui Brâncuşi, bucurie curată…
Biblioteca mi se pare, de aceea, un tezaur de lumină, deoarece e evident că proverbul evreiesc anterior citat nu se referă la lumânare ca la o sursă propriu-zisă de lumină fizică. Este vorba de lumina cunoaşterii, a bucuriei de a şti, a descoperirii unor orizonturi, până atunci, nebănuite. Biblioteca este casa tuturor acestor bucurii, este, cum ziceam, un tezaur de lumină şi o resursă de speranţă că actualul moment – urât, cenuşiu, din viaţa societăţii româneşti – va fi depăşit.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper