Un roman eseistic

Un articol de Paul Mada

Liviu Ioan Stoiciu, Vrăjmaş, Editura Polirom, Iaşi, 512 p.

 

Afirmat prin şi premiat în special pentru operele sale lirice, Liviu Ioan Stoiciu „şi-a încercat norocul“ (formularea lui Manolescu) şi în proză, construindu-şi deja şi o carieră considerabilă de romancier. Scriitorul cu o receptare deloc unitară (considerat original în special cu volumul de debut, La Fanion, pentru ca mai apoi să manifeste o tendinţă de manierizare a procedeelor, şi chiar să fie considerat ilizibil ca romancier de către acelaşi Manolescu în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură) publică la Editura Polirom cel mai recent roman al său, cu titlul Vrăjmaş.

Naraţiunea ilustrează bucăţi din vieţile a trei personaje: Ivan (cunoscut şi ca Paul sau Fără Nume), Iordache Moraru şi Oana. Aceştia sunt prinşi într-un triunghi amoros şi mistico-religios care le defineşte existenţa. Iordache e un fost profesor de geografie, actual călugăr fugit de la mănăstirea de pe muntele Ceahlăul, în relaţie cu Oana şi vizitat telepatic de Ivan. Povestea lui Iordache e o succesiune de evenimente plasate la confluenţa dintre realitate şi misticism, de vreme ce trăieşte permanent cu gândurile (livrate telepatic!) altui personaj în minte.
Din punctul de vedere al celorlalte romane scrise de Stoiciu, Vrăjmaş nu pare să fie, cel puţin la nivelul imaginarului, o abatere semnificativă de la universul propus anterior. Dimpotrivă: avem de-a face cu aceleaşi obsesii de natură mistică: Diavolul coborât în cotidian (chiar întrupat în personalităţi din bloc); pactul inconştient (în vis, adică) cu el al diferitelor personaje; posibilitatea ca mintea să influenţeze realitatea în aşa măsură încât omul obişnuit poate căpăta valenţe de demiurg ş.a.m.d.. Toate aceste reluări ale imaginarului fac termenul „manierism“ să plutească iarăşi în jurul prozei lui Liviu Ioan Stoiciu.
E de remarcat totuşi că Stoiciu reuşeşte, folosind personaje-paravan (în ideea că ele sunt instrumentate pentru a întrupa idei), să creeze o oarecare tensiune narativă. Dacă simpla înlănţuire a acestor mituri urbane ar fi stârnit râsul, ataşarea lor unor personaje care îşi ghidează mare parte din viaţă conform acestor teorii anulează orice urmă de amuzament. Ilustrativ este episodul în care Ivan e îngrijorat în legătură cu faptele nefaste ce ar putea avea loc la contactul cu fiinţe de Dincolo. Scos din context, pasajul e hilar: „Nu, nici o asemenea posibilitate nu-i convine: chemând în vis o entitate să nu se trezească în pat cu o creatură demonică sau extraterestră ori cu o vrăjitoare ieşită din mormânt. Îşi face cruce. Mai bine lipsă. Pot veni violatori dintr-o altă dimensiune, dacă-i chemi să te ajute fără discernământ“; drapată însă în alte teorii la fel de plauzibile, afirmaţia că invocarea entităţilor din altă lume e periculoasă întrucât conduce la viol poate trece drept raţională…
Autopastişarea universului imaginar şi schematismul de compoziţie a personajelor (probabil necesar, ţinând cont că personajele au, în economia textului, rol de fantoşe pentru pleiada de legende urbane) fac ca, în ce priveşte dimensiunea lui epică, Vrăjmaş să ilustreze un eşec. El rezistă numai proptit de amestecul de idei aflate în eşafodajul narativ. Deşi lamentările lui Ivan nu reuşesc decât să zgârie după câteva sute de pagini urechile cititorului, în relieful lor se configurează o schelărie de idei demne de interes prin exotism şi culoare. Naratorul explorează, folosindu-se de Ivan (al cărui discurs ar putea fi redus la regretul că nu e ajutat să treacă în altă dimensiune, fără să vrea să-şi asume orice fel de risc pentru dorinţa sa), o lume întreagă de teorii ale conspiraţiei, cu ieşire la orice fenomen legat de lumea de Dincolo. Câteva exemple ilustrative: activarea lobului drept al creierului îl poate plasa pe om în contact cu divinitatea („avem fiecare în creier un punct al lui Dumnezeu (s.a), prin care ţinem direct legătura cu universul. E vorba de o zonă din lobul drept al creierului, care e conectată direct la Dumnezeu şi care ne pune în legătură cu un câmp energetic universal binefăcător, cu o «bancă de date nelimitat㻓); extratereştrii ne protejează de catastrofe („Mărturiile unor oameni a căror credibilitate nu poate fi pusă la îndoială vin să confirme interesul acordat de civilizaţiile extraterestre fenomenelor care au loc la Cernobîl. La ora actuală există certitudinea unei intervenţii extraterestre ce a fost realizată pentru a atenua în mare parte natura acestei catastrofe“), iar Noua Ordine Mondială se luptă cu extratereştrii („a fost semnalată şi prezenţa aparatelor ASTRA TR-3B şi a altor sisteme antigravitaţionale produse de forţele Noii Ordini Mondiale. Acestea au sosit pentru a încerca să oprească intervenţia civilizaţiei extraterestre ce urmărea să repare stricăciunile produse“). În pitorescul acestor idei, iar nu în substanţa sau în tehnica narativă stă, pentru cel care o caută, valoarea acestei cărţi.
Ca experiment (aflăm încă din prefaţă că una dintre principalele mize ale cărţii este aceea de a deveni un roman eseistic), Vrăjmaş este fără îndoială o carte notabilă – mai ales prin problematizarea substratului neştiinţific al societăţii de azi. Din acest punct de vedere, romanul eseistic al lui Stoiciu ar trebui mai degrabă să fie considerat un „tratat“ de ipoteze moderne marginale. Discursul prozastic are simplul rol de a crea acea tensiune necesară anulării ridicolului unora dintre teorii. Astfel, cartea este, de fapt, o modalitate de a scurtcircuita creierul şi de a-l forţa, prin „suspendarea voită a incredulităţii“, să accepte teorii pe care, în alt context, le-ar fi considerat amuzante. E regretabilă doar stângăcia cu care autorul a împachetat uneori aceste teorii într-un înveliş ficţional.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper