Un maestru al prozei scurte: Alexandru Vlad

Un articol de ION SIMUŢ

La jumătatea lunii martie 2015 a plecat fulgerător şi incredibil dintre noi prozatorul Alexandru Vlad, bunul şi uşor extravagantul meu prieten. Oriunde ar fi fost, el se remarca imediat, strălucea cu prudenţă, fără a deranja prea mult pe alţii. A fost şi rămâne unul dintre cei mai importanţi scriitori ai generaţiei optzeciste şi, implicit, ai literaturii române contemporane. L-am citit întotdeauna prompt, îndată ce îi apărea o carte, dar, în ultimii ani, nu am şi scris imediat. Am rămas restant cu o părere scrisă despre ultimele sale două romane: Curcubeul dublu (2008) şi Ploile amare (2011). Am discutat cu el despre ele la o cafea, dar am tot amânat să scriu. Voi scrie în curând. Aştept să apară şi romanul postum Omul de la fereastră, ultima sa miză.
Păcatul american mai onorabil decât păcatul franţuzesc: descrierea
Era uşor supărat pe mine pentru că la apariţia volumului de publicistică şi proze scurte Sticla de lampă (2002) am scris că mizează excesiv pe descriere, cum nu se mai întâmplă în proza modernă (am publicat articolul şi în volumul meu Reabilitarea ficţiunii şi nu aş mai relua argumentaţia de acolo). Am discutat pe această temă, îmi respecta destul de ofensat această părere de cititor versat, dar îmi riposta mereu cu nume din proza americană sau engleză, niciunul din ultimele generaţii. Îi spuneam că acelaşi defect frapant îl văd şi în proza lui Gheorghe Crăciun, dar îmi răspundea intrigat că nu am dreptate, lucrurile stau complet diferit. La Gheorghe Crăciun păcatul e franţuzesc, posibil a fi explicat prin influenţa Noului Roman, deşi prozatorul braşovean nega acest lucru. La Alexandru Vlad, descripţia are alt rol şi altă miză, ca la Faulkner, la Hemingway şi mai ales ca la Conrad şi la Melville, aceştia din urmă fiind prozatorii săi preferaţi şi argumentele sale cele mai tari în orice discuţii despre proză. Da, ziceam eu, un păcat american e oricând mai nobil şi mai onorabil decât un păcat franţuzesc, numai că mergem prea în urmă pentru justificări. Dar ce mai zic de Durrell, de Nabokov, de Anthony Burgess – ştiu eu ce artişti geniali ai descrierii sunt ei? Ştiam, îmi mai scădea elanul polemicii, pentru că vedeam că se supără, aşa putem să-i invocăm şi pe Sadoveanu, şi pe Agârbiceanu, şi pe Slavici. Nu – zicea el categoric, nici într-un caz nu s-ar apăra cu aceste argumente, decât cel mult sau în cel mai rău caz cu Pavel Dan. Diferenţele sunt de funcţionalităţi. Alexandru Vlad apăra descrierea tradiţională cu funcţie psihologică şi descrierea modernă care numai aparent sau înşelător abătea privirea de la scena principală sau temporiza naraţiunea: în fond, ea ar avea un rol simbolic, ca la Radu Petrescu (un bun exemplu de discutat), de a ascunde un mesaj ce nu poate fi decriptat adesea decât la a doua lectură. Descrierea ca o explicaţie mascată, alambicată, participativă la linia principală într-un mod criptic şi vizionar. Aşa da! Aici ne întâlneam şi ne împăcam. Descrierea fotografică, decorativă, temporizatoare, evazionistă, simplu exerciţiu de copiere a realităţii nu mai poate interesa cititorul modern. Alt fel de descriere îl interesa. Nu a renunţat la ea niciodată. Fibra sa narativă era ranforsată de fibra descriptivă. În romanul Curcubeul dublu lucrează cu ea din nou periculos de mult, dar încearcă să evite debuşeul evazionist al descrierii. Cel mai bine stă descrierea (redusă la minimum) în Ploile amare. Nu ştiu cum funcţionează în romanul rămas postum Omul de la fereastră.
E prea puţin să spunem că, prin descrierile sale, atât de bine gândite ca efect stilistic, Alexandru Vlad năzuia să fie un naturalist, un entomolog, un herbarizant, un meteorolog, un botanist, un colecţionar de detalii şi curiozităţi ale naturii. Ar însemna să nu-l înţelegem adecvat. Descripţia are la el aceeaşi miză cu naraţiunea şi cu angajarea personajelor în existenţa proprie.
Titlul – o poveste memorabilă
Una dintre ultimele noastre discuţii a fost despre romanul pe care îl pregătea pentru tipar. Avea ezitări în privinţa titlului, dacă nu cumva sună prea banal. Am zis că nu, Patrick Modiano, recentul premiant Nobel, nu dă titluri pretenţioase romanelor sale. De pildă, romanul Chien de printemps, pe care tocmai îl citisem, ar fi trebuit să se intituleze în româneşte
O primăvară câinoasă sau, pur şi simplu, O primăvară urâtă, nu Câinele-fantomă, cum a apărut. Nu-i plăceau exemplele franţuzeşti, se eschiva de la discuţia pe acest teren. Voia exemple americane. Avea câte voia. Titlul său se potrivea cu ele. Titlurile îl preocupau până la obsesie, neobişnuit de mult. Ştia prea bine că acestea sunt emblemele sau flamurile sub care circulă o carte. Toate cărţile sale au titluri foarte bune, iar titlurile evocă, prin ele însele, o poveste.
Aici Alexandru Vlad era imbatabil în cadrul generaţiei optzeciste: în arta de a spune poveşti, suficient de lungi (adică nu prea lungi) şi suficient de scurte (adică nu prea scurte). În aceasta constă, de fapt, secretul prozei scurte: să fie atât de lungă sau atât de scurtă exact cât trebuie. Pare o banalitate, dar nu e. Când lucrezi se vede. Când stabileşti miza. Pe această temă iarăşi Alexandru Vlad îţi vorbea cu foarte multă pasiune, întrerupându-se pentru a trage din pipă, pentru a sublinia o idee cu un fum scurt, pentru a scruta să vadă dacă te-a convins. Dacă aveai ezitări, se oprea din fumat, îşi curăţa pipa, punea alt tutun şi apoi lua problema de la capăt, dintr-un alt punct al discuţiei, la care nu te aşteptai. Nu teoretiza excesiv, dădea exemple. Nu-i plăceau mulţi ascultători, pentru că argumentele din prea multe părţi se încurcau, duceau în direcţii diferite.
O vânătoare virtuală
Publicistica postdecembristă l-a secat, l-a abătut de la literatură. Nu-i plăcea acest adevăr. Publicistica era pentru el un act de prezenţă febricitantă, o formă de protest, o gesticulaţie publică a ideilor şi a argumentelor politice. Trăia scrisul zilnic sau săptămânal ca pe o aventură. Ca pe o aventură în sensul propriu: o aventură la Polul Nord (visul lui cel mai tare). Publicistica i se potrivea pentru că era un exerciţiu excelent de proză scurtă pe teme date. Teme date de realităţile prezentului. Dacă cinci mii de semne sunt prea mult, nu-i nimic, va reduce la jumătate, dacă aşa se cere, va respecta regula. Era un om al regulilor, al principiilor respectate, al onestităţii pe deplin asumate. Publicistica îi pria prin starea ei de alertă permanentă, ca un surogat al aventurilor pe care şi le imagina.
Alexandru Vlad ieşea în arenă, în anii nouăzeci, ca la vânătoare de lei. Îşi pregătise echipamentul, coechipierii, arma, cartuşele, adăpostul, unghiul de privire. Nu trăgea, doar ochea. Dar se vedeau traiectoriile viziunilor sale politice, ca pe un ecran de virtualităţi. Cum ar fi tras era o poveste imaginară, nu o întâmplare reală. Publicistica i-a mâncat zece ani din viaţă. Prima dată s-a supărat când i-am spus acest lucru. A doua supărare a fost pe controversa în privinţa descrierii. Au fost supărări prieteneşti, suportabile, pasabile, dar nedorite.
Răzbunarea romancierului
A încercat să compenseze timpul pierdut cu publicistica prin cărţi-expediente, cum au fost Sticla de lampă (2002), Iarna, mai nepăsători ca vara (2005), Măsline aproape gratis (2010), recuperări iluzorii ale unui deceniu pustiu în fişa sa bibliografică (1990-2000). Volumul de povestiri Viaţa mea în slujba statului (2004) e singurul valabil, după 1990, până la seria de trei romane, care reprezintă răzbunarea sa pe revoluţie, postcomunism şi publicistică: Curcubeul dublu (2008), Ploile amare (2011) şi Omul de la fereastră (urmează să apară în 2015) – marea sa răzbunare, fixarea trainică în istoria literaturii române contemporane. Frigul verii (1985) era un miraculos câştig ante-decembrist, un roman despre subtextul dictaturii.
Ce e evident şi profund diferenţiator faţă de ceilalţi prozatori optzecişti e că Alexandru Vlad nu se joacă niciodată în prozele sale, mai lungi sau mai scurte, nuvele sau romane, nu e un ludic. Dar asta nu e totul. Nici Gheorghe Crăciun nu e ludic. Alexandru Vlad nu patinează niciodată periculos pe marginea lustruită a textualismului. Nu cade niciodată în păcatul narcisismului – una dintre cele mai importante calităţi. Romanele sale, indecis psihologizante, fără excese introspective, dezvoltă cu abilitate probleme morale, cum rar fac optzeciştii, preocupaţi când de spectacolul socialităţii anonimizatoare, când de spectacolul cotidianului. Personajele lui Alexandru Vlad ies deasupra anonimatului, deasupra cotidianului şi a banalităţii, asumându-şi problemele vieţii individuale, riscurile singurătăţii, implicarea în traumele colectivităţii. Existenţa este, pentru cele mai izbutite dintre personajele lui Alexandru Vlad, o aventură morală, aşa cum se întâmplă în cel mai bun dintre romanele sale de până acum, Ploile amare. Romancierul Alexandru Vlad a găsit calea spre marea literatură, ca revoltă a vieţii faţă de ea însăşi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper