Trei zile

Un articol de George Neagoe

Petre Barbu, Marea petrecere,  Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 264 p.

 
Leonid Damian, redactor la filiala din România a revistei „Advertising Age“, primeşte, prin telefon, vestea că sora lui, Olga, domiciliată în Galaţi, a decedat. Îl sunase Vera, asistenta medicală zdrahoancă, de 87 de ani, sosită în ţară odată cu frontul sovietic, în august 1944. Vestea nu-l tulbură. O aşteptase de câţiva ani şi poate, contrar aşteptărilor, amânarea dispariţiei îl neliniştea. Cunoştea deznodământul, acceptat şi de Olga, bolnavă de cancer, care îi expediase, la un moment dat, un e-mail, cu un ataş intitulat „Deces“. Aflat în metrou, bărbatul îşi ia la revedere de la amantă, Manuela, coboară la prima staţie (Universitate), ia un taxi spre Gara de Nord.
Pentru Leonid, indiferenţa jucată este o trăsătură recurentă. O experimentase în perioada cât mama lui fusese hărţuită tot de cancer. Pentru a doua oară, gazetarul de la „Advertising Age“ nu stă la capătâiul muribunzilor din familia lui. Soseşte din nou prea târziu, neglijându-şi priorităţile afective, aparent fără a regreta ceva. Se urcă în tren, discută încă puţin cu îngrijitoarea Olgăi, dar bateria telefonului se descarcă. Aruncă aparatul în toaletă. Aşa se rup, pentru trei zile, pe durata pregătirilor de înmormântare, legăturile cu soţia, Simona, şi cu fiica lor, Miruna. Sesizăm imediat că izolarea de căminul bucureştean are o pată ostentativă, semănând cu o intervenţie de tip deus ex machina.
Poveste de familie
Acest trucaj deschide pistele narative şi psihologice ale cărţii. Or, sacrificând credibilitatea, Petre Barbu câştigă alte lucruri. În primul rând, ar fi faptul că în Marea petrecere se dezbate problematica bărbatului matur, în dubla ipostază, schizoidă aproape, de copil şi de cap (aşa-zis responsabil) de familie. El continuă ignoranţa inertă a tătălui, absent de la evenimente esenţiale pentru buna creştere a copiilor. Istoria Damienilor se desfăşoară astfel sub semnul patologiei, al coincidenţelor nefaste şi al abuzului. Fiul rătăcitor devine fiul irosit, care dialoghează imaginar cu mama, sora şi tatăl, sub forma unor epistole, de unde transpare fatalismul exagerat. În al doilea rând, asistăm la procesele de conştiinţă întocmite sieşi de Leonid Damian, de parcă dintotdeauna se antrenase, în pofida poveţelor, să încalce regulile. La el întâlnim o înclinaţie masochistă către perpetuarea comportamentelor antisociale moştenite de la tată, a cărui unică religie fusese cultul muncii şi al disciplinei agresive. Rezultă de aici un sentiment acutizat de vinovăţie, caracterizat printr-o percepţie aberantă a realităţii.
Marea petrecere transmite, în punctul său cel mai valoros şi mai traumatizant, senzaţia că Leonid Damian ar vrea să salveze planeta, crezându-se Căpitanul America, deşi se dovedeşte incapabil să se ajute pe sine. Orice picătură umple şi varsă paharul. Mai mult, devine pretextul unei reacţii catastrofice. În al treilea rând, curiozitatea cititorului este stârnită de conţinutul documentului „Word“, expediat de Olga. Desigur că, în mare măsură, este cunoscută rânduiala îngropării. Numai că, fiind vorba despre literatură, reţetarul funerar îndeplineşte funcţia manuscrisului găsit/recuperat. Indicaţiile despre tipic alcătuiesc o altă povestire, care, până să fie imprimată şi citită pe sărite de către frate, lasă loc de speculaţii. Iarăşi, Petre Barbu izbuteşte să identifice o soluţie care contrazice proverbul că „sunt pline cimitirele de oameni de neînlocuit“. Într-adevăr, lumea din Marea petrecere s-a deplasat din făgaşul obişnuit: „Locul disponibil în cimitir este ocupat de tata. Va fi deshumat şi în acelaşi timp eu voi fi îngropată“ (p. 260). Legea compensaţiei afectează şi cadavrele. În romanul lui Petre Barbu, ritualurile, indiferent de natură, ajung prilej de chef sau de profanare.
Leonid Damian se vede pus în faţa unei alegeri inechitabile, imposibile, bine articulată în roman. Personajul trebuie să decidă ce numeşte casă. Nici în Bucureşti, nici la malul Dunării nu descoperă tihna, deoarece stă de veghe din obligaţie, nu din dragoste gratuită. Când cineva de aproape îi caută sprijinul, se retrage  –  fuge ca un apucat – scuzându-se că este nevoie de el în altă parte. Nevasta îl acuză şi, totodată, pare că ea însăşi îşi descoperă astfel fibra narcisiacă: „Du-te! Dacă e aşa de urgent, du-te!// Mama are metastază pe coloană! – i-am spus cu sufletul clocotind de revoltă.// şi eu sunt bolnavă şi nimeni nu mă crede! <…> Puţin îţi pasă de Miruna! Puţin îţi pasă de mine! Numai asta ai în cap, suferinţa altora!“ (p. 152). Numai că Simona vorbise drept. Leonid nu are priorităţi, fiindcă se fereşte de probleme. Bifează soluţiile comode.
Casa în care se născuse s-a destrămat odată cu moartea Olgăi. Înainte să plece din apartamentul gol din Galaţi, Leonid nu a aruncat gunoiul, lăsând sarcina pe umerii Verei, despre care nu ştim dacă va mai trece vreodată pe acolo. Reîntorcându-se în Capitală, publicistul de la „Advertising Age“ îşi lasă în paragină spaţiul natal. Ca atare, îşi duce până la capăt planul subconştient de a renunţa la orice relaţii cu persoanele dragi, de teamă că acestea îl vor fi abandonat cândva. După ce-şi îngroapă ultima rudă de sânge, bărbatul îşi doreşte să revină, ca un copil, în sânul familiei întemeiate prin căsătorie. Până la urmă, Leonid se raportează la familie numai pentru că are mari dificultăţi să-şi controleze personalitatea. Speră să se integreze undeva. Din păcate, nu ştie cine e el. Şi, ca un făt chircit în placentă, strânge pe durata călătoriei spre şi în Galaţi, un ursuleţ. Pe Pufy.
Tren de plăcere
Deşi mesajul final – de reconciliere măcar cu Miruna – sugerează o tentă optimistă, ar fi mai precaut să ne gândim la probabilitatea ca Leonid să rămână în continuare un străin în căutarea victimelor cărora să le transfere senzaţia atroce de culpă, de ruşine, de neputinţă şi de panică: „M-am uitat la Simona care dormea. M-am ridicat şi m-am dus în camera Mirunei. Îngerul meu îmbrăţişa perna. Mi-am aprins o ţigară în bucătărie şi mi-am amintit de Olga, care împlinise 41 de ani. şi atunci mi-am dat seama că această listă nu este completă. Mai exista cineva de adăugat, care dăduse buzna în somnul meu şi mă trezise. Un intrus revenise în familia mea. Şi m-am gândit din nou la Olga, care ajunsese o femeie singură la 41 de ani. Dar nu mai era singură, avea un însoţitor: cancerul. În sfârşit se afla cineva lângă ea, după atâţia ani de singurătate“ (p. 25-26). Leonid nu este pregătit să aline suferinţe. El este durerea însăşi. Emoţiile care îl încearcă sunt localizate la nivelul ţesutului muscular. În ciuda răcelii tructate, personajul simte enorm şi vede monstruos, ca şi cum ar trăi cu arsuri de gradul patru. Sinceritatea lui îi condamnă pe cei de la care îşi cere iertare: „Atunci mi-am dat seama, cum răscoleam, printre boarfe, că habar n-aveam ce culoare îţi place. Şi că niciodată nu am reţinut sau nu ţi-am admirat vreo rochie. Nu ştiam nici florile tale preferate! Până la urmă am găsit o pijama de culoare roşie spre vişiniu. Ce mult ţi-a plăcut!// Te pricepi, Leonid! m-ai lăudat, iar eu am dat din cap, s-o porţi sănătoasă, Olga!“ (p. 53).
Mereu, Leonid soseşte prea târziu şi află ultimul veşti de interes familial. Nu-şi poate priveghea sora, pentru că alege să piardă timpul de vorbă. În scara blocului Olgăi, fratele redescoperă un personaj cu o manie dubioasă, pe domnul Poşicariu, o cunoştinţă veche. Memoria lui fabuloasă, îngrozitoare, păstrează date pe care doar Constantin Pierdutul Întâiul (Ştefan Bănulescu, Cartea de la Metopolis) le-ar mai fi îngrijit. Colecţionar de automate de cafea şi de monedele introduse în aparat, vecinul aminteşte de vizionarismul apocaliptic folosit de Mircea Daneliuc în pelicula Senatorul melcilor. Terminând conversaţia, Leonid iese pe străzi, întârziind să respecte doliul. Hălăduind, îl întâlneşte pe Iulian Bolozan, mahărul citadelei.
Portul danubian se prăbuşeşte, printr-o serie de cutremure şi de incidente provocate de acesta. Fost activist UTC, interlopul dezvoltă pasiuni filantropice, supunând oraşul, pe care tot el îl înfometase, cu daruri de primă necesitate. În plus, se arată adevărata familie a Olgăi, pe care o iubise dezinteresat, întreţinând-o, fiindu-i alături în clipe când Leonid ezitase. Iubitor de cumetrii, conducătorul informal al Galaţilor organizează o excursie cu un tren de plăcere, până în satul unde se născuse. Episodul este contrapunctul care desăvârşeşte Marea petrecere, unde oamenii nu sunt împărţiţi în buni şi în răi. Ticălosul politruc de altădată, mafiot postdecembrist, nu şi-a dezonorat niciodată strămoşii. Drumul până la Fârţăneşti are trăsăturile unui pelerinaj. Însă Bolozan nu moare în patul său, fiind asasinat în toaleta trenului. Sau nu, de vreme ce fusese găsit mort şi agresorul.
Marea petrecere nu are înţelesul unei distracţii, ci al unei călăuziri în lumea de dincolo. Titlul e o referire la o culegere de Lucian Blaga. Roman parabolic, politic, psihologic şi metafizic, Marea petrecere  poate fi citit şi la nivelul terestru, ceea ce, din punctul meu de vedere, îi acordă un bonus binemeritat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper