Trei cărţi, aceeaşi temă: ororile din „mormântul burgheziei“

Un articol de ALEXANDRU MIHALCEA

La sfârşitul lui august ’59 ni s-a poruncit să ieşim cu „bagajul“ pe coridor. Ordinul l-a urlat însuşi locotenentul Ştefan, faimoasa bestie de care le era frică până şi caraliilor Jilavei, o namilă cu gât de taur, faţă porcină şi pumni cât maiul. Zăcusem vreo două săptămâni pe Reduit, în inima fostului fort, vreo 250 de inşi într-un spaţiu în care, în condiţii cât de cât normale, ar fi încăput vreo şaizeci. Era o vară excesiv de călduroasă, fierbinte, chiar şi pentru Câmpia Burnazului. Ziua, obloanele de scânduri de la ferestrele zăbrelite lăsau cu zgârcenie să treacă vipia de afară; sudoarea prelinsă de pe trupuri se amesteca cu mâzga de pe cimentul pe care straturile de murdărie crescuseră de cine ştie când… Făcusem buboaie, vintrele unora erau răni infectate, alţii aveau furunculoză. Nici măcar felcerul puşcăriei nu s-a uitat la ei!
Aşa că, la răcnetul lui Ştefan – „Ia-ţi bagajul şi ieşi!“ – ne-am bulucit pe coridorul întunecos, surprinzător de rece şi, de acolo, zoriţi de pumnii şi cizmele gardienilor, am ieşit într-o curte unde ne-au luat în primire elevii şcolii de caralii: în majoritate ţigani, brute în devenire, şcolari sârguincioşi care nu s-au zgârcit la împărţeala loviturilor. Ne-au scotocit până şi-n fund şi ne-au mânat către un şir de dube de culoarea şobolanului. Seara, în triajul Gării de Nord, înconjuraţi de soldaţi din trupele de Securitate şi câini-lupi, am aşteptat câteva ceasuri trenul-dubă. Să ne ducă unde? Atunci s-a înfiripat bănuiala care ne-a înfipt un cuţit în inimă: ăştia ne duc la Canal! Se redeschide Canalul, acolo ne duc! Cei care trecuseră pe acolo erau îngroziţi. La fel şi cei care nu fuseseră…
Nu ne-au dus la Canal, ci la Salcia, lagăr blestemat unde celor şase sute veniţi de la Jilava li s-au adăugat tot pe atâţia, aduşi de la Periprava. Cei care au trudit începând din septembrie 1959 până la sfârşitul lui martie 1960 la ridicarea marelui dig din Balta Brăilei nu au cum să uite frigul, înfometarea cronică, bătăile pentru neîndeplinirea unor norme imposibil de făcut, barăcile fără foc – pe scurt, regimul de exterminare la care au fost supuşi. Nici regimul înfiorător de la recoltarea stufului la Periprava, sub ciomagul bestiilor dirijate de vestitul Ficior. A fost mai rău decât la Canalul deschis – şi închis – sub Gheorghiu-Dej? E greu de spus; chiar cei care, ca Ion Omescu ori Robert Cahuleanu, cunoscuseră ororile Salciei după grozăviile Canalului ezitau să dea un răspuns ferm întrebării. (În schimb, unul dintre cei mai respectaţi colegi ai noştri, ofiţerul şef de promoţie Aurelian Gulan, care făcuse 12 ani de prizonierat şi puşcărie în Uniunea Sovietică, afirma că la Salcia a fost mai greu chiar decât la Vorkuta!). Sunt cu totul de acord cu Florin Pavlovici, autorul memorabilei cărţi Tortura pe înţelesul tuturor: e greu să compari două întruchipări ale Răului! Dacă există, totuşi, o latură să zicem pozitivă – nu găsesc alt termen – a existenţei noastre în Baltă şi în Deltă, aceasta stă în faptul că n-am fost băgaţi de-a valma cu dreptul comun, cum s-a întâmplat în „coloniile“ de pe Canal. Cunoscătorii ştiu ce înseamnă să ai ca brigadieri cu puteri de viaţă şi de moarte asupra politicilor asasini ca faimosul Stănciugel, tâlhari, violatori.
Despre Salcia s-a scris relativ puţin, lucrarea incontestabil cea mai valoroasă fiind amintitul volum memorialistic al lui Pavlovici. (Cartea mea Salcia, un lagăr al morţii, apărută la editura constănţeană „Ex ponto“ în 2009, are caracter documentar, fiind, de fapt, istoria acelui loc al supliciului înfiinţat în 1952, în acelaşi timp cu Periprava.) În schimb, referinţele memorialistice la regimul aplicat deţinuţilor în „colonii“ – cum, cu falsă pudoare, denumea Direcţia Penitenciarelor din MAI acele ţarcuri de sârmă ghimpată împrejmuind barăci imunde ori saivane în care erau înghesuiţi sclavii de pe şantierul întins de la Cernavodă până la Capul Midia – se numără cu zecile. Cărţi, însă, având ca subiect faraonica întreprindere sortită dintru început eşecului sub raport economic, sunt relativ puţine. Dintre ele am apreciat îndeosebi Salvat din Infern de Constantin Cesianu, scrisă după ce autorul a reuşit, după mulţi ani de închisoare, să plece în Franţa, şi publicată la Paris sub titlul Sauvé de l’Enfer şi tradusă de Maria Alexe (traducere apărută la Humanitas în 1992), şi Vărul Alexandru şi alte poveşti de Adrian Oprescu (Humanitas, 2008). Cartea lui Cesianu, autor cu care am stat aproape un an în aceeaşi cameră la Gherla, este scrisă cu vizibilă grijă pentru reconstituirea cât mai exactă a existenţei deţinuţilor, vieţuitori în regim de robi, evitându-se pe cât posibil implicarea emoţională a martorului; ai zice că e opera unui cronicar silit să trăiască în miezul faptelor descrise, atent la tot, dar decis să se limiteze la esenţă, la ce rămâne semnificativ. Emoţia este apanajul cititorului, produsă tocmai de detaşarea autorului, de exactitatea descrierii vieţii şi morţii în lagărele pe unde a trecut. Diplomat de carieră, Cesianu transferă rigorile profesiei în modalitatea de a restitui cumplitele încercări prin care au trecut deţinuţii.
Tot fructul experienţei directe este volumul semnat de Adrian Oprescu, realizat însă în alt registru stilistic şi afectiv. Scriiturii înrudite cu exactitatea procesului-verbal i-a fost preferată naraţiunea evocatoare, pe firul căreia se înşiră episoade autonome, precum uciderea unui fost ofiţer de către acelaşi criminal prim-brigadier Stănciugel, cadavrul (după unii supravieţuitori, deţinutul ar fi fost încă în viaţă) fiind aruncat într-un cuptor de ars cărămizi – oroare absolută.
Acestor cărţi le adaug un volum pe care l-am descoperit târziu, după ce l-am cunoscut pe autor: Dumitru Nicodim – asistent-scenograf la filmul Poarta Albă, la care reputatul regizor Nicolae Mărgineanu mi-a făcut onoarea de a mă invita să colaborez în calitate de consultant istoric –, lucrare apărută la Humanitas, în 2003, în colecţia „Procesul comunismului“, din păcate singurul „proces“ intentat regimului criminal care a stăpânit, discreţionar şi distructiv, timp de o jumătate de secol, România.
Dumitru Nicodim nu a cunoscut Canalul, nici nu avea cum – s-a născut în 1951, în comuna dobrogeană Jurilovca. L-a cunoscut, în schimb, tatăl său, Trif Nicodin, apărător, cu îndârjire greu de imaginat, al pământului familiei când agenţii partidului şi statului comunist au venit să i-l ia la colectivă. A suferit la Poarta Albă grozăvia unui lagăr în care indiferenţa faţă de viaţa robilor era lege. La fel şi enigmaticul, dar realul personaj „Gheorghe al rumâncii“, ale cărui relatări, înregistrate pe zeci de casete, formează tema cărţii. Sunt istorisiri cutremurătoare, greu de acceptat de cititorul obişnuit, perfect credibile pentru cei care au trecut prin Gulag. Ce să alegi din acele episoade care compun o viziune dantescă? Iată un tablou culme a macabrului: „Domnule, am văzut atunci o imagine de care n-am mai putut să scap niciodată: de jos, de pe ciment, şi până sus, la plafon, erau numai cadavre. Numai cadavre, unul peste altul, aşa. Toţi goi. Cam un metru şi jumătate păreau în dezordine, că erau şi cu faţa şi cu dosul şi numai mâini sau picioare. Dar deasupra lor, încă un metru şi ceva (clădirea avea cam trei metri) păreau stivuiţi ca zidăria. Am văzut la cei care erau cu picioarele spre mine că aveau atârnate, legate de degetul mare de la picior cu sfoară sau cu sârmă, plăcuţe de lemn cu numărul de marcă.(…) Atâta omenire moartă te face gâză, te striveşte…“ (p. 132). Altă viziune halucinantă: „Când vedeam că sunt vagoane frigorifice garate pe linia de descărcare, ştiam ce ne aşteaptă. Noaptea sau ziua, iarnă sau vară, desculţ, dezbrăcat, bolnav, bătrân cum erai, treceai prin faţa uşii vagonului şi primeai pe umăr un cap belit de vită, apoi brigada se refăcea şi se continua drumul spre colonie (…) sute de oameni cu asemenea încărcătură îngheţată pe umăr, nepreocupaţi de drum, fiecare căutând să taie o bucăţică de limbă, de carne, de buză, de ceva acolo, cu cuţitaşul din cui turtit (toţi aveau şi dacă erau prinşi, ziceau că e pentru curăţat lopata). Era foarte greu să reuşeşti să tai, iar ca să muşti din limba îngheţată atârnând în afara gurii mamutului, nu reuşeai decât să-ţi congelezi gura. Când capetele erau aduse necongelate, în vagoane închise, obişnuite, cuţitaşul trebuia să taie foarte bine ca să reuşeşti să iei o bucăţică. Pentru că nu aveau posibilităţi de păstrare la rece, în situaţiile astea, aruncam capetele direct în cazan (…) Un spectacol teribil, grotesc, oameni cu capul mascat de capul vitei, care abia se duceau pe sine după o zi de muncă şi ani de privaţiuni…“ (p. 68). Şi, mai jos: „…O situaţie mai specială era aceea când ciorba era de ciolane inferioare. Se aruncau oasele lungi, dar copitele cine să le scoată din cazan? Aşa că te pomeneai cu o copită cu bălegar între unghii care îţi umplea gamela şi parcă erai mulţumit că aveai ce roade“. (Cortegiul osândiţilor cărând copite de vită jupuite a trecut din carte în film, într-o secvenţă halucinantă.)
O ultimă remarcă: firul naraţiunii lui Gheorghe, martor ocular, bun observator, dar cu instrucţie relativ modestă, este întretăiat de pasaje în care relatarea primară este îmbrăcată în haina stilistică a lui Dumitru Nicodim. Este mâna unui meşter al scrisului.
Trei cărţi, un singur subiect: Canalul anilor ’49-’53. Diferite sub raportul modalităţii de abordare, exacte însă, fiindcă toate sunt rezultatul experienţei, al trăirii nemijlocite, sunt un act de acuzare la adresa celor care au conceput acel gigantic şantier al morţii, liderii comunişti. Un act pentru memoria posterităţii, în cel mai bun caz, căci pe asasini nu i-a adus nimeni la dreaptă judecată.

Un comentariu pentru “Trei cărţi, aceeaşi temă: ororile din „mormântul burgheziei“”

  1. aprilie 7, 2015 la 9:28 am

    Niste propuneri foarte interesante, mai ales ca nu este un subiect foarte dezbatut.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper