Theodor Codreanu şi „Taina antitezelor“

Un articol de Adrian Dinu Rachieru

Din tihna Huşilor, bucurându-se de „zăbava cetitului“ şi făcând, aparent, figură de marginal, vine Theodor Codreanu, critic doctrinar, erudit şi polemic, durând o operă de o mare varietate problematică, sigilată, definitiv, de eminescianism. Privind îndărăt, putem spune că Eminescu – Dialectica stilului (1984) a constituit temelia viitoarelor exegeze, impunând o critică ontologică, nutrită
de arheitatea eminesciană, absorbind – ca metodologie totalizantă – desfăşurările sale scriptice, numeroase şi voluminoase, de impresionantă densitate ideatico-referenţială.

Cum „gândirea în antiteze este veche de când lumea“, constată criticul, invocând legitimitatea ontologică, cărţile sale dezvoltă o viziune organicistă, pornind de la un precept eminescian: „antitezele sunt viaţa“. Evident, Eminescu, ca „semănător de arhei“, a fost gratificat de adversari cu numeroase etichete „prăpăstioase“, discreditante, poetul însuşi denunţând realitatea unor antiteze monstruoase şi pledând, pe urmele lui Ion Heliade Rădulescu, pentru împăcarea lor. Or, dacă un Cioran, în dezacord cu sine, a căutat „primejdia extremelor“ (autenticitatea sa fiind contradicţie), ethosul transmodern cultivă o gândire paradoxală. Transmodernismul, pentru care, de ani buni, pledează criticul, se fundează pe antitetică. Astfel, Theodor Codreanu se luptă cu logica maniheistă, blamând corectitudinea politică, în vogă şi la noi, fluturată ca „nouă sperietoare ideologică“. Face, totuşi, o concesie „corecţilor politici“ şi, în Eminescu incorect politic (Editura Scara Print, 2014), adunând „texte risipite“, demonstrează riguros de ce „fostul poet naţional“ (cf. Horia-Roman Patapievici) ar fi incorect politic, „inactual“, „primejdios“, cum susţin demitizatorii şi „dilematicii“, lansând „atacuri mirobolante“, propunând antiteze monstruoase, în aversiunea lor declarată pentru naţional. Dilematicii, observă sec Theodor Codreanu, refuză tocmai „a gândi dilematic“; îmbrăţişând ghilotina ideologică, împinsă în epopeea dosariadei, impun noi polarizări şi liste, căzând în revizionism. Cultivând, adică, „degringolada antitezelor monstruoase“.
Nici V. Nemoianu, cu a sa Teorie a secundarului, constată întristat Theodor Codreanu, deşi respingea progresul linear, văzând, pe linie eminesciană, gesturile creatoare ca „factori de reacţiune“, nu descurcă „iţele“; adică taina antitezelor. „Pariind“ pe secundar, devenit „armă de luptă împotriva naţionalului“, renumitul hermeneut cade în ideologic, recunoscând ca iluzorie tentativa de a descifra un „angrenaj relaţional inextricabil“, înnămolit într-un speculativism erudit.
Ca insaţiabil cititor, profesorul huşean, mereu atent la „provocarea valorilor“, a stăruit asupra proiectului transmodernist, oferindu-ne o carte „din viitor“ (Transmodernismul, Editura Junimea, 2005). Altminteri, n-am putea explica dezinteresul pentru acest, cu adevărat provocator, titlu. Ştim că Theodor Codreanu nu e pe placul elitiştilor dâmboviţeni. Cărţile sale, masive, riguros articulate, merg în altă direcţie exegetică. Dar criticul (care e şi prozator; să amintim, în treacăt, că debuta, în 1981, la Junimea, cu romanul Marele zid, deşi Varvarienii, publicat în 1998, fusese scris anterior) îşi vede de treabă. Cuprins de frenezie editorială, acest maratonist al lecturilor, trăitor la o margine de ţară, se află într-o bună relaţie cu timpul. El transformă dezavantajul de a fi „provincial“, departe de culisele şi jocurile găşcarilor literari, într-o mare şansă, pe care a şi fructificat-o. Iată, redutabilul eminescolog, tipăreşte într-un ritm impresionant, colaborează la numeroase reviste (de la noi şi din Basarabia), plin de bunăvoinţă nu respinge nici asaltul unor condeieri (mai mult sau mai puţin agresivi), doritori de a-i smulge „binecuvântarea“. Textele sale, de certă subtilitate interpretativă, propun conexiuni spectaculoase şi ingenioase.
Să ne întoarcem, însă, la proiectul transdisciplinar, anunţând intrarea în evul transmodern. Ceea ce ar însemna, suntem preveniţi, un nou mod de a înţelege lumea. Solomon Marcus observa undeva că „prima expunere complet articulată a acestei mişcări“ ar putea fi de aflat într-o carte a lui Basarab Nicolescu (Eds. du Rocher, Monaco, 1996), tradusă şi la noi (Polirom, 1999), sub titlul Transdisciplinaritatea (Manifest). Mentor al transdisciplinarităţii este Şt. Lupaşcu, cu a sa filosofie neoraţionalistă, ne previne Theodor Codreanu. Convins că realismul clasic este depăşit şi că modernitatea este mortiferă, Basarab Nicolescu atrăgea atenţia asupra nivelurilor diferite de realitate. Revoluţia cuantică ne-a aşezat la o răscruce a Istoriei; ideologia scientistă, acaparând „obiectivitatea“ şi ignorând orice altă cunoaştere, zeificând tehnoştiinţa, pare a uita că „totul e pus la punct pentru propria noastră autodistrugere“. Încât, o transformare urgentă a atitudinii noastre, respingând involuţia şi chiar pericolul dispariţiei speciei, devine posibilă prin viziunea transdisciplinară. Intrăm, astfel, într-un ,,nou eon“, urcând o altă treaptă gnoseologică, raportându-ne, deopotrivă, la scara cuantică şi la cea cosmologică. Transdisciplinaritatea înseamnă o cunoaştere a terţului şi este o cale de reîncântare a lumii; Iar cunoaşterea terţului îngăduie – pe fundalul unităţii cunoaşterii – o revoluţie a inteligenţei, asigurând „învierea“ subiectului şi „trezirea colectivă“.
Am propus acest ocol pentru a descifra tâlcurile proiectului transdisciplinar. Fiindcă, e limpede, pe acest suport „creşte“ şi ofensiva transmodernismului. Noul curent (ca nou mod de a privi Universul) pledează pentru o inteligenţă „lărgită“, deschisă complexităţii lumii şi plinătăţii fiinţei. Transdisciplinaritatea se vrea o metodologie a dialogului, nu o ideologie; în consecinţă, conştientizând „fărâmiţarea fiinţei“, propune legături (fapte, oameni, culturi, religii, discipline), corectând percepţia fragmentaristă prin vizitarea formelor de intersecţie, activând transculturalul „între“. Imaginarul, ne reamintea Basarab Nicolescu, ar fi „motorul ascuns al marilor descoperiri“. Penetrând nivelurile de realitate, ajungând la „un dincolo“, transdisciplinaritatea vrea să traducă inexplicabilul, actul misterios al scrisului, să locuiască „tăcerea plină“, spaţiul între cuvinte (cazul transpoeziei lui M. Camus). Evident că materia primă rămâne limbajul. Dar încă W. Heisenberg, în 1942, vorbea de cele trei regiuni ale realităţii (fizica clasică, fizica cuantică şi fenomenele bio-psihice, respectiv experienţele religioase, filosofice şi artistice). Iar Paul H. Ray invoca, în istoria culturală, trei tipuri de percepţie a lumii (tradiţional, modern şi transmodern, coexistând acum). În noul principiu al relativităţii, Basarab Nicolescu postula că niciun nivel de realitate nu are un loc privilegiat pentru a înţelege toate celelalte niveluri. Dacă transdisciplinaritatea îşi leagă începuturile (în orizontul anilor ’70) de numele lui Jean Piaget, Edgar Morin şi Erich Jantsch, cam tot pe atunci descoperă Theodor Codreanu „germenii transmodernismului“. S-ar părea că asistăm la „înfiriparea noii paradigme“, exegetul fiind convins că transmodernismul va fi „marca secolului XXI“, chiar dacă acest concept are o paternitate incertă, e privit cu suspiciune şi îşi face loc cu dificultate pe scenă. Noul ethos al transdisciplinarităţii, aşa cum a fost prefigurat în Carta din 1994, este terenul propice de decolare, invitând la un dialog generalizat. Marea rivalitate priveşte „sofistica în jurul postmodernităţii“ şi, desigur, fulminanta carieră a conceptului. Theodor Codreanu se războieşte, cheltuind muniţie (argumente) din belşug, cu suporterii acestui „termen sofistic“, refuzând net „dieta compusă din postmodernismul cinic“ (cf. Camille Paglia). Dar „trece“ doct prin Deleuze, Rorty, Foucault, prin ceea ce numeşte „postmodernismul înalt“ (în frunte cu Vattimo, Lyotard, cel care cerea „rescrierea modernităţii“), pentru a nota că problema-cheie este transcendenţa. Nu ignoră nici semnalele autohtone, fişând conştiincios revoluţia poetică optzecistă, noul antropocentrism, paradoxurile postmodernităţii româneşti. Conceptul cu pricina, atingând clasicizarea (epuizarea, de fapt), suportând presiunea altor modernisme (hiper-, para- etc.), a deschis calea transmodernităţii, declara ferm criticul. Şi observa că, în 1988, Radu Enescu contrapunea (e drept, fără consecinţe) cei doi termeni.
În hăţişul noului ev cultural, în plin haosmos, într-o lume opacă, cucerită de spiritul schizoid, Theodor Codreanu invocă salvator antropologia creştină. Teoria post-istoriei i se pare „un gând luciferic“; civilizaţia minorităţilor, stilul de viaţă gay, hedonismul consumist, cultura feelings (Finkielkraut), în fine, utopia Jeunesse (modelul „poporului jeune“) ne aruncă într-o lume care şi-a pierdut transparenţa. Conspectându-l pe părintele Stăniloaie, el vrea o lume ca „mediu transparent“ (lumen) şi deplânge decreştinarea Europei. Îşi leagă, aşadar, toate speranţele de noua paradigmă culturală.
Cercetând un copleşitor evantai problematic, cartea lui Theodor Codreanu propunea ipoteze îndrăzneţe şi conexiuni îmbietoare. Suspectat (de voci cârcotaşe) că patinează, enunţiativ, la suprafaţa problemelor, că dezvoltă luxuriant un enciclopedism vagant, criticul este, înainte de orice, un om foarte informat. O carte grea, aşadar, fără ecou, ocolită de zarva mediatică şi care, suntem convinşi, va fi redescoperită cândva. Fiindcă trend-ul epocii repudiază modelul unui singur nivel de realitate şi anunţă ieşirea din disciplinaritatea îngustă (cu reacţiile ştiute ale modernităţii: multi- şi interdisciplinaritate). Or, finalitatea transdisciplinarităţii constă în înţelegerea lumii actuale, ne asigură Basarab Nicolescu. Iar pasul decisiv spre transmodernism (dar fără a-l numi ca atare) l-a făcut Primul Congres Mondial al Transdisciplinarităţii (Convento de Arrbida, Portugalia, 1994), prilej cu care a fost elaborată Carta Transdisciplinarităţii (redactată de Lima de Freitas, Edgar Morin şi, fireşte, de Basarab Nicolescu). Mulţi oameni de ştiinţă pledează azi pentru transgresarea frontierelor şi dialogism, încercând o conciliere a literaturii cu ştiinţa (vezi, de pildă, Solomon Marcus, Întâlnirea extremelor, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005). Implicit, pentru lărgirea conceptului de cultură, restrâns – nejustificat – la oferta umanioarelor, prin ruptura, încă suverană, dintre estetic şi cognitiv. Dar orice mare scriitor, reamintim, desfăşoară o viziune totală asupra lumii, îmbrăţişând, pe deasupra severelor decupaje disciplinare, câmpul epistemologic în expansiune. Şi dorind a pune umărul, chiar şi fără suportul unei formaţii ştiinţifice riguroase, prin intuiţie şi metaforizare, la o mai bună înţelegere a lumii. Fiindcă orice operă (majoră, bineînţeles) rămâne o „metaforă epistemologică“ (cf. Umberto Eco).
Dacă admitem că modernismul a adus supremaţia majorităţilor, afirmă recapitulativ Theodor Codreanu, iar postmodernismul pe cea a minorităţilor, „depăşirea ambelor forme de oprimare nu poate fi decât transmodernistă“. În pragul celor şapte decenii, criticul de la Huşi (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, j. Vaslui), un strălucit cărturar, „bolnav“, însă, de modestie, construindu-şi opera pe teza arhaităţii/metoda arhetipală, conectat şi receptiv la mişcarea ideilor (metabolizate ori, dimpotrivă, respinse net), întrevede în transmodernism „filosofia viitorului“. Deşi Theodor Codreanu părea convins că „toate merg încet când e vorba de mine“, cel care, în 1969, debuta în România literară, se bucură acum de o largă recunoaştere (înceată, e drept), dovedind, în pofida adversităţilor (silenţioase, îndeosebi), o dârzenie răzeşească, cum, inspirat şi exact, observa cineva.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper