Tăvălugul comunist şi risipirea Casei lui David

Un articol de ALEXANDRU MIHALCEA

Amintindu-şi, după mulţi ani, de impresia pe care i-o lăsase O viaţă de om aşa cum a fost, cartea lui Nicolae Iorga pe care o citise pe când era elev la Şcoala Normală, Marin Preda nu şovăise să-şi arate dezamăgirea: „…căutasem elementul senzaţional, cum promitea titlul şi nu găsisem nimic deosebit. Îmi dădeam seama că nu trebuie să fie un roman, dar, oricum, câte nu se întâmplă într-o viaţă de om aşa cum a fost“. În schimb, Rousseau îl entuziasmează. Emile, expunere a doctrinei pedagogice, intra oricum în bibliografia recomandată viitorilor învăţători; în Confessions tânărul găseşte „elementul senzaţional“ absent în evocarea marelui istoric. Senzaţionalul rezultat nu neapărat din fapte ieşite din comun, deşi aventura nu lipseşte din biografia ilustrului genevez, ci datorat unei modalităţi de a înfăţişa propria viaţă  – cel puţin în vremea când era Preda elev – în literatura română: adevărul despre sine, despre acţiunile, gândurile şi trăirile sale. Fără menajamente faţă de sine, fără ezitare – en toute vérité, cum spune chiar Preda, căruia sinceritatea totală a confesiunii îi sporeşte „nemăsurat ochiul mirării“. Pur şi simplu, normalistul însetat de lectură nu mai întâlnise un asemenea caz în literatura autohtonă. „Mai târziu – continuă, caustic, Marin Preda – aveam să aflu că autorul român se teme să fie sincer până la capăt; dacă se va zice: i-auzi, a furat, a înşelat, a fost viclean, a făcut şcoala de jandarmi, a primit ouă, găini… avem altă fire, ne place să râdem de natura umană, e marea noastră distracţie. Atât ar trebui, să încerce cineva să-şi exploreze sufletul sub ochii tuturor, am avea de ce să râdem“ (Viaţa ca o pradă).
Marele prozator are, până la un punct, dreptate. În ansamblul literaturii române, specia confesiunilor este, cantitativ, restrânsă în comparaţie cu literatura franceză. Nu însă inexistentă, dovadă însăşi Viaţa ca o pradă. Acestei categorii de opere se subsumează şi Casa lui David, excepţionala carte a lui Dumitru Nicodim.
L-am cunoscut pe autor în fierbintea vară a anului 2013, cu prilejul turnării filmului Poarta Albă, în asprul peisaj al râpelor de la Sitorman. Mă invitase maestrul Nicolae Mărgineanu; timp de câteva zile am asistat la filmări, copleşit de amintiri: figuranţii erau deţinuţi autentici, de la secţia din Valu lui Traian a imensei puşcării Poarta Albă, îmbrăcaţi cu zeghi aidoma celor purtate de noi la Salcia cu peste 50 de ani în urmă. (A fost un adevărat tur de forţă din partea recuziterilor să găsească, uitate într-un fund de depozit, acele haine penale scoase după 1989 din uz). Mi-a dăruit atunci două cărţi de poezie: Rubâiyat – catrene scrise întru cinstirea marelui poet Omar Khayyam, excelent traduse în italiană de Geo Vasile, şi Romaiate, prefaţată de Alex Ştefănescu. Două bijuterii cizelate cu migala şi harul orfevrului. Poezie cu formă fixă, se ştie câtă strădanie cere realizarea ei.
Apărat de o pălărie imensă, omul şi-a văzut toată ziua de treburile lui de scenograf; abia spre seară am putut sta de vorbă – despre pasiunea lui pentru Khayyam şi celălalt mare poet persan, Firdussi. Poet, scenograf, formaţie umanistă, mi-am zis… Nici vorbă! Literatul e inginer, doctor în hidroenergetică, inventator în domeniu, constructor de hidrocentrale. Scenografia filmelor Binecuvântată fii, închisoare şi Poarta Albă e, aşadar, un hobby? La fel şi poezia? Da, dacă hobby se poate numi o pasiune care te mistuie! Nici biografia acestui intelectual atipic nu este obişnuită. Născut în 1951 la Jurilovca, aşadar dobrogean sadea, este fiul unui colonist transilvan, Trif Nicodin, gospodar a cărui ireductibilă împotrivire la înscrierea în colectivă îi aduce nu numai bătăi crunte, aruncarea în puşcăria de la Peninsula, ci şi – nu găsesc alt cuvânt – chiar confiscarea copiilor de către stat! Aşa se face că Dumitru a crescut la casele de copii din Năvodari şi Tulcea. („Casele de copii au fost locul comunizării depline. Erau în comun toate: tacâmuri, farfurii, periuţe de dinţi, prosoape, wc-urile, dormitoarele, încălţămintea, îmbrăcămintea. Te foloseai de ele şi atât. Dacă aveai nevoie, luai. Dacă erai «mai tare», luai. Un pumn şi o palmă şi se făcea linişte“).
În 1934 Trif Nicodin, plecat „în lungul drum al dezrădăcinării“, s-a aşezat în Dobrogea. Avea să primească, de la Oficiul de colonizare, 10 hectare de pământ, după înlesniri în vederea întemeierii unei gospodării închegate. Au venit evenimente grave, cedarea Cadrilaterului, schimbul de populaţie, războiul. Sunt evenimente care frâng mersul firesc al lucrurilor; lovitura care a distrus „Casa lui David“ a venit după toate acestea: înverşunarea cu care comuniştii au purces la colectivizare l-a izbit în plin pe Trif Nicodin. „Într-o dimineaţă din primăvara lui ’51, a intrat în curte o echipă de vreo doisprezece oameni. Pe unii îi cunoştea, erau colectorii (de grâne – n.n.), dar mulţi erau necunoscuţi. Îmbrăcaţi în costume negre, cu balonzaide lungi pe ei, cu pălării negre şi mâinile în buzunare, pe pistoale.“ N-au găsit nimic, dar gospodarul nu i-a lăsat să scotocească în pod. „L-au bătut ca pe un câine până n-a mai mişcat“. Crunta bătaie a fost precedată şi, poate, prevestită în viziune biblică – de cinci „plăgi“: spurcarea fântânii ajunse inutilizabilă în urma căderii unui cal, tăiat şi scos în bucăţi din apă, moartea soţiei, moartea a doi copii ucişi de tifos, impozitele fără limită, seceta („în iarna ’46-’47 se murea de foame… Oamenii făceau turte şi din tărâţele de orz şi din talaş de lemn“).
După bătaie, Nicodin pune în căruţă cât poate să ducă, îşi lasă primul-născut să aibă grijă de casă, îşi ia nevasta de-a doua şi pe ceilalţi copii şi pleacă în Ardealul de unde venise cu 18 ani în urmă. Acolo aderă la „Martorii lui Iehova“. La scurt timp, va veni şi acolo colectivizarea. „Dar nu s-a înscris. Va rezista cu orice preţ. A distrus buletinele de identitate şi certificatele de naştere ale lui şi ale membrilor familiei. În ţara care îi refuza identitatea adevărată, lui nu-i trebuie acte formale, cu stemă pe ele, cere să-i spună doar cum îl cheamă. Va lupta cu ei fără nume. Noua lui «credinţă» asta îi şi cerea. Şi cuvintele biblice îi vor fi arma pentru luptă“. Astfel raporturile lui Trif cu statul se schimbă în adversitate reciprocă. Nu va mai fi cetăţean, ci rebel, tratat ca atare. (De fapt, în comunism e rebel şi tratat ca atare oricine face şi gândeşte altfel decât ordonă statul). Se va lepăda de el chiar şi Ion, primul-născut, înscris în colectivă. Revenit în satul dobrogean, Trif va fi spionat, pândit zi şi noapte. În luptă inegală cu ei, omul face ce-i porunceşte Cartea Sfântă, ştiută din scoarţă-n scoarţă. „Vrei război, facem război. Voi cu legea voastră comunistă, eu cu legea mea Iehovistă. Eu singur, voi toţi. Eu David, voi Goliat. Să vedem cine învinge. Şi acum ieşiţi afară din casa mea! Asta e Casa lui David şi Casa lui David nu mai plăteşte dare“.
Puseseră într-o căruţă, să i le ia, păsările şi porcul. Scoseseră şi vaca din curte. Când au vrut să-i ia şi râşniţa pentru grâu şi porumb, a pus mâna pe par şi i-a lovit cu sete. Au sărit toţi pe el, l-au însângerat, l-au încătuşat. A ajuns la Peninsula. În noiembrie ’55 a fost eliberat. „Nu mai rămăsese mare lucru din el. Îi lipseau aproape toţi dinţii, pulpele de la picioare îi lipseau, avea pete negre pe corp şi vasele de sânge i se vedeau ca nişte arbori uscaţi pe mâini şi picioare“. I-a povestit noaptea femeii ce i-au făcut: „Carcera cu apă la picioare, celula cu picătură, turnul fără ferestre în care l-au lăsat 24 de ore dezbrăcat complet şi fără mâncare în iarna lui ’54, cum îi puneau la plug să are grădina închisorii, despre morţi şi despre cât poate să îndure un om de foame, de frig, de sete, de bătaie, de ură, fără să-şi piardă sufletul şi speranţa“. Cei care îl trimiseseră la puşcărie l-au pândit şi l-au bătut iar. A pierdut atunci şi ultimii patru dinţi care îi rămăseseră după detenţie. Familia a ajuns să trăiască într-un bordei. Curând avea să fie arestat iar, pentru „furt din avutul obştesc“. „Ce furt din avutul obştesc vă găseşte, domnule judecător, furt din Pământul Meu? – Da, dar l-a semănat colectivul… – Colectivul trebuie condamnat, că a semănat Pământul Meu. Io nu ştiam să semăn?“
Trif Nicodin a mai fost închis. „În închisoare mi se spunea David sau Iehova… pe mine m-au închis pentru pământ şi pentru credinţa în Dumnezeu. M-au închis să mă corecteze, că de aia era închisoare corecţională. Apoi, cred că pentru pământ lumea se va război cât o fi ea… Nu puteau ei să mă lecuiască de Pământul Meu. Dacă ar fi vrut să mă lecuiască de credinţa în Dumnezeu, nici asta nu se putea face acolo. Nu era aia metoda. Bătaia, schingiuirea. Nu. Că în atâta suferinţă, în atâta moarte în jurul tău, ce-ţi mai rămâne decât să crezi în Dumnezeu?“ (Riguros exact. Am văzut, în martie ’60, la Salcia, ce s-a ales de decizia de a-i scoate forţat sâmbăta la lucru pe adventiştii de Ziua a şaptea, „sâmbătarii“; au refuzat. Li s-a ordonat să se dezbrace în pielea goală, să iasă, mânaţi de caralii cu câini, pe un câmp plin de scaieţi şi colţii-babei, spini cumpliţi care sfâşie carnea. Au fost puşi să se târască. După câteva ore corpul lor era tot o rană sângerândă. Au răbdat totul fără o vorbă, fără un geamăt. Noi, ortodocşii, ne-am lăsat mânaţi ca oile, duminică de duminică, la dig…)
Cu Trif Nicodin s-a întâmplat ce se întâmplă îndeobşte cu acei oameni simpli pentru care fiecare cuvânt din Biblie înseamnă Adevăr întrupat, Cuvântul lui Dumnezeu, revelat. Pe de altă parte, iehovistul – pentru care Statul, cu instituţiile lui, e Răul – refuză tot ce vine de la Stat, nu numai serviciul militar şi actul de identitate, ci chiar şi asistenţa medicală oficială. Fiul Emanoil se îmbolnăveşte grav. „Tata nu voia să fie tratat. Dacă Dumnezeu îl salvează, bine. Dacă nu, cum vrea El“. Percepţia ad litteram a Bibliei duce la grozăvii: ajuns aproape de vârsta senectuţii, Trif repetă povestea lui Lot cu două dintre fete…
Intrând în conflict cu Statul comunist, personajul le îngrădeşte copiilor accesul la şcoală: „Şi Biblia e carte şi de 2000 de ani sunt consideraţi cărturari cei ce o cunosc“. Patima ireductibilă pentru pământ şi ciocnirea cu autoritatea comunistă, care nu ezită să-şi distrugă oponenţii indiferent cum, duc la risipirea Casei lui David. Rămas singur, Trif a fost torturat, să scoată banii, apoi ucis. Oficial „s-a înecat cu o bucată de carne“. Mai mult de autopsia obligatorie, Statul n-a făcut.
Casa lui David este istoria unui om extraordinar de tare, mânat de patima pentru Pământul Lui şi de mândria de a rămâne proprietar, indiferent de riscuri.
Schimbând ce e de schimbat – un soi de hybris care face din el un personaj profund tragic, forţând un pic analogia, am putea gândi că Trif Nicodin este un Ion al Glanetaşului ori un Ilie Moromete, proiectaţi într-un timp al distrugerii familiei „sub şenilele de oţel“ – expresia îi aparţine lui Alex Ştefănescu – ale comunismului. Cartea e şi istoria creşterii şi formării autorului, scriitor viguros, nepăsător faţă de tabuuri, spunând pe şleau, despre ai săi şi despre sine, lucruri pe care cei mai mulţi le-ar considera inavuabile, imposibil de pus printre „autorii români“ despre care vorbea Marin Preda.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper