Scriptor, I, 2015

Un articol de C. STÃNESCU

1 decembrie 2014: data la care poetul Lucian Vasiliu semneazã în primul numãr din Scriptor un argument – actul de naştere al noii reviste ce apare în capitala culturalã a vechii Românii. Iatã precedente fondatoare ce-l îndrituiesc sã priveascã optimist viitorul noii reviste: „A fost mai întâi şcoala ieşeanã de presã: revista Dialog, coordonatã de criticul literar, universitarul Alexandru Cãlinescu. Erau anii ’70, cu Opinia studenţeascã, Echinox, Amfiteatru, Radio Europa Liberã (?!) ş.a. Rafinament, subtilitate, rezistenţã prin culturã… În 1990 am editat (sub auspiciile Uniunii Scriitorilor) noua serie a revistei de inspiraţie kogãlniceanã Dacia literarã (Iaşi, 1840), ca oglindã în principal a arhivelor, mai puţin cunoscute, ale muzeelor literare ieşene. Dacia literarã, pornitã la drum cu Val Condurache şi Daniel Dumitriu, şi-a dezvoltat proiectul pânã recent (timp 25 de ani). Din 1995 am pus umãrul la noua construcţie a Convorbirilor literare. Acum, sub auspiciile stimulativului proiect Iaşi – capitalã culturalã europeanã 2021 (în dialog cu ţinuturile vecine, Chişinãu, Cernãuţi etc.), lansãm o nouã publicaţie (de 15 ianuarie 2015 la Ipoteşti – monastirea Vorona), dedicatã Cuvântului, cãrţilor, dialogului cultural. Mai mult dialog, mai bune cãrţi, mai fideli cititori…“
1 decembrie – 15 ianuarie: date mari şi faste, evenimente memorabile, poate şi de ordinul miracolelor petrecute în scurta istorie a mereu tânãrului popor pregãtit de a o lua de la capãt. Cu gândul debutului repetat şi nesfârşit întâmpinã şi poeta Ana Blandiana apariţia noii reviste ieşene: „M-am întrebat ce aş putea sã urez mai convingãtor  unei reviste care debuteazã, decât oferindu-i prima poezie dintr-un volum care nu existã încã, dar care va fi pentru mine, ca fiecare carte nouã, un nou debut. Le doresc aşadar tuturor prietenilor de la viitorul Scriptor, succes curajului lor de a o lua de la capãt, şi acest poem, ca un gaj de noroc pentru anul şi anii care îi aşteaptã“. Poemul se intituleazã Heidelberg şi evocã un trecut în care cartea/ poemul se vãdesc mai puternice decât timpul şi vremurile ce curg cu pas greoi şi nepãsãtor. În numele Uniunii Scriitorilor, Gabriel Chifu, recentul laureat al Premiului „Mihai Eminescu“ de la Botoşani, îi transmite prietenului Lucian Vasiliu, fondatorul noului Scriptor, bucuria „cã şi-a pãstrat tinereţea, entuziasmul şi râvna pentru fapte culturale durabile“. „O urare pentru aceastã patrie a literelor care, din secol în secol, a fost şi a rãmas Junimea“, transmite Romulus Rusan: „La trecutu-ţi mare, Mare viitor!“ Se adaugã urãtorilor, cu un cuvânt de bun venit, Theodor Codreanu şi, „solidar cu valorile“, poetul Liviu Ioan Stoiciu de la revista Viaţa Româneascã, al cãrui mesaj salutã puterea poetului de a o lua mereu de la capãt în serviciul culturii şi literaturii române. Din Basarabia vine speranţa lui Arcadie Suceveanu, preşedintele US din Republica Moldova, cã Scriptor, noua revistã, „va potenţa dialogul dintre cele douã maluri ale Prutului“. Cu un cuvânt încurajator şi mult promiţãtor întâmpinã evenimentul Gheorghe Nichita, primarul Iaşiului, susţinãtorul material şi moral al Scriptor-ului, animat de speranţa obţinerii titlului de „Capitalã culturalã a Europei anului 2021“.
Primul numãr al noii publicaţii, iniţiativã editorialã a Editurii Junimea conduse de poetul Lucian Vasiliu, conţine tãlmãciri de Eugen Munteanu din marii nemţi Lessing (Cântec din spaniolã), Goethe (De bucurie plin şi de tristeţe), Brecht (De citit dimineaţa şi seara) şi, lângã aceştia, din lirica slovacã trei poeme de Balasz F. Attila (Linişte, Strãin, Surâde-n vis) traduse de Mihok Tamas. Mesaje lirice autohtone semneazã Nicolae Corlat, Vasile Dan, Pavel Gãtãianţu, Alexandra Negru, Nicolae Turtureanu, George Vulturescu. Bogat şi perfecţionabil, din sumarul primului numãr al Scriptor-ului semnalez în fugã continuarea interesantei anchete a lui Lucian Vasiliu începutã mai demult în Dacia literarã. Invitat sã rãspundã chestionarului cu „accente ludice“ este cronicarul teatral Ştefan Oprea. Geografiile „subiective“ ale lui Eugen Uricaru despre Botoşani, oraşul „marilor spirite înalte ale neamului“ (Iorga, Antipa, Enescu, Eminescu), „fraza epicã“ a lui Gellu Dorian din Cartea de la Uppsala, „scandalosul“ dialog la care Vasile Proca l-a provocat pe neuitatul poet Cezar Ivãnescu şi „confesiunile violente“ ale acestuia despre poetul Virgil Mazilescu, un articol (pe care parcã l-am mai citit undeva!) al lui Adrian Alui Gheorghe despre Fals tratat de manipulare al Anei Blandiana, notele lui Alexandru Zub despre Romulus Rusan „în ipostazã istoriograficã“, „eminesciana“ Elvirei Sorohan, despre Studii şi articole despre Eminescu de Vladimir Streinu (Târgovişte, 2014), volum îngrijit de Ileana Iordache-Streinu şi prefaţat de Barbu Cioculescu, Epistolarul cu scrisorile lui Aurel Dumitraşcu trimise lui Constantin Preda („Tevatura cu cartea m-a prãfuit din nou. Nu mi se mai fac reproşuri ideologice, în schimb s-au luat de stilul meu «pe muchie de cuţit», «tonul prea trist». În acest an – 1984 – trebuie sã fie numai veselie. Ce vinã or fi având textele mele de acum patru-cinci ani cã în 1984 e Congresul?… Scriam de mulţi ani cã nu putem crãpa decât de silã“; „tu-i vizitezi pe toţi scriitorii când treci prin Bucureşti. Eu – ştii ce fac?! Trec numai pe la câţiva pe care-i iubesc mult ca scriitori: D.R.-ul, Bãlãiţã, don Cezar…“) şi lui Nicolae Sava în 1979 („i-am scris lui Daniel… m-am vãzut cu el când am citit în cenaclul Hogaşului, dar m-a deranjat faptul cã mã gândea ca pe unul de care se va apropia gloria. Eu gândesc altfel poezia, nu ca pe o glorie… Vreau sã dau ce am mai bun oamenilor, ce sunt eu pe lângã acuta lipsã de linişte şi fericire din lume?! – deci trebuie sã ne «sacrificãm» pentru cã nu ne-am nãscut pentru a câştiga ceva. Câştigul e treaba negustorilor şi lichelelor, a proştilor şi hoţilor, a cartoforilor şi jucãtorilor la Pronosport. Nouã ne ajunge moartea!“; despre Nichita Stãnescu: „Nu gândesc fenomenul poetic românesc în funcţie de Eminescu, dar am sentimentul cã Nichita Stãnescu e cel mai genial poet român care a trãit pe pãmântul nostru de la Eminescu încoace. Îl gãsesc mai profund decât Blaga. Poate voi face rost şi de Operele imperfecte. Zilele din urmã am citit Apãrarea lui Galilei a lui Paler. Excelent! Excelent! Oh, aş fi fericit sã-mi trimiţi ultima carte a lui Dinescu!“); Prelegerile Junimea azi, cu Nicolae Breban, care se considerã „un scriitor de tip naţional“ şi Alexandru Zub, care vorbeşte auditoriului „despre relaţia mea cu Biblioteca Centralã ieşeanã“; sau un articol de Constantin Coroiu despre Un erou intelectual: Grigore T. Popa – toate acestea fac din Scriptor o carte de citit. Excepţionale sunt amintirile Danei Konya-Petrişor, din care revista publicã fragmentul Viaţã de nomad dintr-un volum în curs de apariţie la Editura Junimea: De pe mal de Prut pe malurile Senei. Viaţa de nomad începe devreme pentru aceastã urmaşã (strãnepoatã?) a familiei Negruzzi din Hermeziu, unde, în copilãrie, „mergeam vara de cum se lãsa cãldura“. Mergea într-o trãsurã cu „muscal“ pe caprã, taxiul epocii: „adulţii în spate şi eu lângã vizitiu“. Un episod din prima copilãrie poate fi de mare ajutor prezentului nostru înfierbântat în care spiritele s-au încins pe seama orei de religie, obligatorie sau opţionalã. Primele clase autoarea le face la Şcoala de Fete „Sfântul Iosif“, la „cinci minute de casa noastrã“. Iatã climatul în care se desfãşoarã educaţia şcolarã şi religioasã: „Atmosfera în şcoala aceea de facturã religioasã era departe de a fi fost una monasticã. Mãicuţele, fie ele tinere sau bãtrâne, erau de o veselie deosebitã. Niciodatã în viaţã  nu am mai aflat un mediu înconjurãtor încãrcat de atâta bucurie de viaţã. Femeile acelea îmbrãcate în negru, cu vãlurile lor cernite erau mai voioase decât noi, copiii, şi ne antrenau şi pe noi în aceastã atmosferã plinã de râsete şi cântece. În recreaţii se prindeau cu noi în horele noastre de copii, cu vãlurile fluturând în vânt şi râzând mai abitir ca ştrengãriţele în al cãror dans intrau“. Visez pentru cei de azi la o orã de religie în care educatorii ori educatoarele, profesorii ori profesoarele de religie sã „se prindã cu noi în horele noastre de copii, cu vãlurile fluturând în vânt“, capabili, toţi aceştia, sã „râdã mai abitir ca ştrengãriţele“ pe care le au în grijã în şcoalã, la ora de religie ca şi la oricare altã „orã“!
Ministerul de resort, inspectoratele şi direcţiunile şcolilor noastre trebuie sã facã, urgent, un masiv import de voioşie, veselie, ştrengãrie şi „vãluri fluturânde“ pentru ca faimoasa disputã din jurul „orei de religie“ sã se desfãşoare şi soldeze cu concordie şi reciprocã înţelegere între pãrţile implicate: fãrã acest „import“ – dacã resursele interne nu mai fac faţã! – ideea „orei de religie“ este iremediabil compromisã şi poate face mai mult rãu decât bine. Ce mai spune dna Dana Konya-Petrişor cu o „viaţã de nomad“ între Franţa şi România? „Sala de îmbarcare a aeroportului… care aeroport? Nici nu mai ştiu, Otopeni sau Roissy? Parcã m-aş trezi dimineaţa în pat… care pat? Cel de la Bucureşti sau cel din Fontenay? Viaţã de nomad… acum, când dorul de ţarã se rezolvã cu un drum la aeroport şi un zbor de douã-trei ore de «acasã» pânã «acasã», cel puţin pentru noi, cei care ne aflãm în Europa. Dna Dana, din familia lui Negruzzi de la Hermeziu, îşi mai aminteşte: „Profesoarele noastre de francezã, Mère Narcisse la început şi Mademoiselle Blanche mai târziu, ne învãţaserã sã dansãm Sur le pont d’Avignon sau sã cântãm Il était une bergère mimând ciobãniţa care-şi ceartã pisoiul hoţ de smântânã şi noi eram încântaţi. Fräulein Clara, profesoara de limbã germanã, ne învãţa şi ea o mulţime de cântecele şi tremurau pupitrele sub noi când cântam Hänschen klein şi terminam prin hopşaşa!, sãltându-ne poponeţele pe bancã. Desigur, pentru sãrbãtorile de Crãciun învãţam cele mai multe cântece, fie ele colinde româneşti, cu învãţãtoarea, doamna Bãlan, fie pe cele germane, germanii fiind un popor pentru care Crãciunul este o sãrbãtoare impresionantã“. Fireşte, evocând şi citând asemenea amintiri pe marginea subiectului pe care l-am adus în discuţie, cititorii serioşi, preocupaţi de mersul ţãrii şi al credinţei, pot considera pe drept cuvânt cã am dat în… mintea copiilor! Cã religia în şcoalã nu se face cu „vãluri fluturânde“ şi cu acea „bucurie de viaţã“ de la „Sfântul Iosif“. Nu se „predã“ ora de religie nici cu „une bergère“ mimând ciobãniţa care-şi ceartã pisoiul hoţ de smântânã ori cântând şi bâţâind pânã ce „tremurau pupitrele sub noi“! Dar pânã ce aceşti oameni supãraţi şi încruntaţi care dezbat ora de religie nu-şi vor aminti ce spunea Brâncuşi despre viaţa mai lungã sau mai scurtã a copilului din fiecare, pânã ce, cu alte cuvinte, nu vor „cãdea“ cu toţii în mintea copiilor, ora de religie e doar o poveste de… adormit copiii. Amintirile dnei Konya poate-i vor trezi din somnul raţiunii care naşte monştri; un monstru redutabil nãscut din somnul raţiunii şi lipsã de talent (literar şi pedagogic) este monstrul plictiselii: citiţi manualele ca sã vã convingeţi!
O contribuţie de prim ordin la redeschiderea (revizuirea!) dosarului de prozator şi eseist a lui Dimitrie Anghel îi aparţine dlui Liviu Papuc. „Cu o fire de hoinar şi de boem (Şerban Cioculescu), D. Anghel face în epocã“ – scrie Liviu Papuc – „o figurã fundamental neliniştitã cu diverse tribulaţii care au ţinut capul de afiş al presei contemporane lui“. Trece, fãrã sã se fixeze, pe la Contemporanul socialist, Viaţa româneascã poporanistã şi Sãmãnãtorul tradiţionalist. În Cumpãna, scoasã în 1909-1910 cu Sadoveanu, Ilarie Chendi şi Şt. O. Iosif, va constata cã nici „internaţionalismul mie nu mi-a fost prielnic“. În comparaţie cu „poetul florilor“, prozatorul D. Anghel a fost trecut pe nedrept în plan secund, deşi N. Iorga îl socotea „unul din cei mai mari maeştri ai prozei noastre“. Acelaşi prozator a rãmas în umbrã şi dupã 1944: ediţia de Scrieri din 1984 e drastic cenzuratã. Liviu Papuc apreciazã cã prozatorul poate fi şi trebuie redescoperit şi e pe cale de a pune la dispoziţia cititorilor „un cuprinzãtor volum de proze în care Iaşiul sã figureze în prim-plan“. Oferã, spre convingere, cititorului douã proze – eseuri excepţionale: Pe un tablou al Junimii şi Statuia lui Cuza Vodã, ambele pe tema, clasicã, a lui „Sic transit…“ Rãzboiul de supravieţuire al florilor atinse de iremediabila caducitate baudelairianã observatã şi de G. Cãlinescu, se „mutã“ din poezie în prozã în pagini de mare moralist întunecat, cu reflexe de un cinism pe cât de jovial, pe atât de „subversiv“ în sarcasmul lui devastator. Iatã Junimea: „Am sub ochi tabloul comemorativ al Junimii, o serie de capete care se etajeazã, o piramidã de efigii care se suprapun, o îngrozitoare hecatombã de decapitaţi pe care cine ştie ce erou sângeros şi plin de ironie şi-a pierdut vremea sã le clãdeascã craniile ca o pildã cã toate trec ca vremea (…) Şi eu, de la marginea neantului meu, privesc atâtea neanturi (…) Ca pe o hartã sculptatã, trec mâna mea peste tabloul acesta, ca un orb ce ar pipãi cu degetul relieful ce-l lasã un ascuţiş pe o suprafaţã lucie, ca pe întinsul unor ape ce le-a sorbit focul lacomului soare, lãsând sã li se vadã tãinuitele prãpãstii şi vulcane ce le ascundeau în fundul lor, cãlãtoresc şi mã mir cât de puţine înãlţimi au rãmas, pe care sã mã pot urca spre a privi mai de aproape cerul (…) Goale de pupile au rãmas multe irisuri, împrejmuite de neant au rãmas ovalele globuri întoarse, neîndurate s-au lãsat întunecate cortine ale dibaciului operator (fotograful Nestor Heck – n.n.) peste atâtea trufii, chipuri anonime reprezentate printr-un numãr sunt astãzi majoritatea acestei pleiade“ peste care „Serioasã însã, tristã aproape, tânãrã încã voluntarã totuşi, priveşte enigmatica figurã a marelui Caragiale din alveola acestui grup coralier“. Acest imn întunecat şi cinic derivat din strãvechiul „vanitas vanitatum“ se repetã în Statuia lui Cuza Vodã, scoasã din marmora tulburatã a Pirineilor şi adusã la Iaşi de un Raffaello Romanelli, cu 40 de statui în România, între care a lui Kogãlniceanu şi aceasta a lui Cuza Vodã, despre care scrie prozatorul, fostul poet al florilor defuncte, Dimitrie Anghel, cu mâna unui Ecleziast resemnat: „Şi ca mâni, cel ce a prins trup din nou de pe înaltul soclului va privi şi nu-şi va recunoaşte urbea lui va vedea figurile strãine ce mişunã tot mai vechi pe strãzile vechi, le va vedea tot aşa de bine din Piaţa Unirii sau din altã piaţã, şi cu braţele încrucişate va fi osândit sã asculte fãrã ca gura lui mutã sã poatã rãspunde elanului oratoric ce va urca spre el. Tumultul gloatelor şi vociferãrile oratorice vor amuţi şi ele, şi târziu, târziu, când voievodul nu va mai recunoaşte poate între cei ce-l înconjoarã pe nimeni dintre ai lui, îşi va aduce aminte cu pãrere de rãu de somnul sãu milenar ce l-a dormit în stânca de piatrã din Munţii Apeninilor (Pirinei! – n.n.) şi, râzând de câte zgomote şi dispute s-au iscat pentru locul ce avea sã i se dea, se va scoborî singur de pe soclu şi împreunã cu toţi colegii lui de bronz şi de marmurã va emigra aiure, lãsând postamentul lui şi al celorlalţi vacante pentru celebritãţile noi ce se vor ridica spre bucuria noroadelor“. Edificat, prinţul dezamãgirilor de la Elsinor vorbeşte aici cu vocea unui Dimitrie Anghel dintr-o „grãdinã“ a tuturor iluziilor pierdute şi deşarte. Cum de nu l-o fi auzit un Emil Cioran?

Un comentariu pentru “Scriptor, I, 2015”

  1. aprilie 7, 2015 la 4:20 pm

    Da, stimate Domnule C. Stănescu, este de salutat o asemenea nebunie. Câţi nu salută eroul căzut în luptă?!Şi câţi îl urmează? Dar asta nu înseamnă să tăcem. E bine să fie lăudat ceea ce este de lăudat.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper