Satul care moare

Un articol de A. GH. OLTEANU

Marin Iancu,  Alunişu. Cea mai frumoasă poveste, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2014,  320 p. + 50 pagini foto.

 

Citeam cu ceva vreme în urmă cartea lui Petru Ursache Antropologia, o ştiinţă neocolonială (Editura Eikon, Cluj- Napoca, 2014), în care, la un moment dat, autorul se referă la monografia Pădurenii Hunedoarei de Rusalin Işfănoni (Editura Fundaţiei Mirabilis, Bucureşti, 2004). În context, Petru Ursache observă că autorul are „şi avantajul că provine din zona
studiată, Pădurenii Hunedoarei, de pe platoul muntos Poiana Ruscăi“ (p. 32). Constat că într-o situaţie similară, dar într-un registru mai acut, se dovedeşte a fi şi Marin Iancu faţă de monografia consacrată satului său natal: Alunişu. Cea mai frumoasă poveste.

Impresia puternică pe care o lasă la lectură cartea lui Marin Iancu vine din două direcţii: una sentimentală şi alta ştiinţifică. Într-adevăr, turul de forţă pe care-l săvârşeşte autorul constă în împrejurarea că, după ce, în prefaţă (În căutarea copilăriei, pp. 5-8), se lasă copleşit de sentimentul timpului scurs, fiind adică subiectiv, reuşeşte, apoi, să se detaşeze şi să devină cercetătorul de certă tradiţie gustiană, care discerne realitatea sociologic-antropologică, deopotrivă, cu metodă şi obiectivitate ştiinţifică. Abia dacă ici-colo îi mai scapă câte un diminutiv. Pare să fie chiar un paradox: participarea afectivă, atâta câtă mai poate rămâne în subtext, îl fereşte pe autor de mimetism metodologic, tentant într-o vreme când antropologia, sociologia, etnologia – şi sfera ştiinţelor umaniste ar putea fi lărgită – sunt, nu rareori, viciate de finalităţi politice. La aceasta, se adaugă Bibliografia selectivă, demnă de toată încrederea, mai ales dacă avem în vedere că în frunte se află, cum spuneam, Dimitrie Gusti, coordonator al Enciclopediei României (1938). Sunt, pe urmă, alte lucrări care îi asigură lui Marin Iancu o documentare de primă mână în vehicularea informaţiei istorice (arheologice), geografice, etnografice etc.
În capitolul prefaţator, citim pasaje ca acestea: „Relaţia mea cu satul Alunişu e una de iubire. Dintre toate locurile pe unde am umblat, cu adevărat acasă mă simt doar aici, în acest loc, unde… m-am bucurat de întâile miresme ale unei primăveri atât de aşteptate prin livezile răsfăţate de lumina soarelui. Aici m-am născut… Alunişu este satul copilăriei şi adolescenţei mele, este locul unde, de atâta frumuseţe, în orice moment al anului, ochii îţi dau în lacrimi. Aici, în Alunişu, pasărea şi codrul, ploaia şi ceaţa, tunetul şi fulgerul, dorul şi cerul înstelat, steaua şi lacrima primelor înmuguriri, imaginea mieluţilor cu ciucuri roşii la grumaz, dar şi a primilor fulgi din decembrie, toate la un loc, ca într-o sfântă armonie, alcătuiesc întreaga geografie sentimentală, aureolată de mereu frageda culoare a melancoliei“ (p. 5). Sau: „De-abia mai târziu, când mulţi nori au rămas să alunece grăbiţi mai departe spre zări necunoscute, începea să ne încolţească în suflet teama de a nu-i mai regăsi pe la locurile lor pe cei abandonaţi în prag, la masă sau prin grădini, la coasă şi lângă fâneţe. Din ramele de sub ştergare, bunicii, cu chipurile lor brăzdate de vreme, rămân acum să ne privească, ca într-o tandră îmbrăţişare, cu sentimentul unei demne statornicii, iar livezile, cu bogăţia frunzelor şi a ciorchinilor de flori albe, parfumate, vor înflori ciclic, rodind din însăşi iubirea de rădăcinile noastre“ (p. 7). Aceasta e tonalitatea nostalgic-evocatoare a primelor patru pagini. La ea se va mai reveni abia în ultimul capitol, Satul care moare, dar într-un registru grav de această dată: „Casele îngropate într-o asemenea adâncă tăcere se tânguiesc de durere. Bătături şi curţi triste, năpădite de tăceri, cu iarba înaltă şi troscot până la brâu, par de-acum dureros de stranii şi parcă te aştepţi ca într-o zi locul acesta, tot mai împuţinat, să plângă de durere (p. 317). Între ele, celelalte capitole urmăresc cu sagacitate ştiinţifică realitatea istorică, geografică, etnografică, demografică, uzând de toate instrumentele de convingere adecvate: asertiv, demonstrativ-argumentativ, descriptiv şi, nu în ultimă instanţă, ci, dimpotrivă, mai ales, vizual: hărţi, grafice, tabele, documente de arhivă şi un noian de fotografii (în sepia, dar mai cu seamă color), fără exagerare, cel puţin 2.000. Mai ales că monografia Alunişu. Cea mai frumoasă poveste se încheie cu un fel de addenda de peste 50 de pagini: Cronica satului Alunişu în imagini şi documente.
Ar fi suficient să enumerăm conţinutul capitolelor II–XVIII, exceptându-le adică pe primul şi pe ultimul, despre care vorbeam mai sus, ca să ne dăm seama de fondul monografiei, din care fond autorului nu-i scapă nimic: cadrul istoric şi geografic, obiectivele turistice, dezvoltarea socio-economică, familii şi neamuri, toponimia, despre suflet şi minte, limbă şi grai, mitologia locală, credinţe şi superstiţii, onomastica, portul, stilul şi arhitectura, ocupaţiile şi îndeletnicirile, tradiţiile şi obiceiurile, sărbătorile populare determinate sau nu calendaristic, momentele majore din viaţa omului, etapele depopulării satului. Şi toate acestea pentru un sat care niciodată nu a putut număra – nici măcar în vârful curbei lui Gauss privind evoluţia demografică între anii 1850 şi 2011, în 1941 adică, atunci când vieţuiau în Alunişu 762 de locuitori – mai mult de 200 de gospodării. În acest caz, ne punem întrebarea legitimă dacă monografia lui Marin Iancu nu devine semnificativă pentru o zonă geografică mult mai largă, cel puţin pentru aceea a Huedinului? Şi ne exprimăm chiar mirarea că autorul n-a extrapolat rezultatele cercetării sale atât de aplicate satului Alunişu unei asemenea zone, măcar într-un singur capitol al monografiei. O face, nici vorbă, dar indirect: satul se proiectează, oricum, în linii mari, pe arealul în care i-a fost dat să apară, să fiinţeze, să evolueze; şi, după cum o să vedem, se proiectează chiar la nivel naţional. Dar dacă n-o face în mod expres e semn că autorul a ţinut la a se concentra asupra „celei mai frumoase poveşti“ din viaţa sa, cum precizează în subtitlu.
Ce constatăm dacă luăm în seamă, mai atent, măcar un singur aspect al monografiei, mai mult sau mai puţin la întâmplare: Ocupaţii şi îndeletniciri (cap. XIV)? Mai întâi, care sunt acestea: agricultura, creşterea animalelor şi pomicultura ca ocupaţii de bază. Apoi: prelucrarea cânepii şi a inului; meşteşuguri: tâmplari, cizmari, croitori, morari, fierari, cazangii de pălincă, căprari şi porcari; alte însărcinări: paznicii satului, dobaşii dătători de veşti, socăciţe (meştere în ale bucătăriei la ospeţe), starostele (maestrul de ceremonii la nunţi), pompierii voluntari, dascălii (învăţătorii). Preotul apare la capitolul următor, Tradiţii şi obiceiuri. De reţinut că toate aceste ocupaţii şi îndeletniciri comportă procese de muncă, unelte, rezultate ale muncii. Uneltele, procesele şi rezultatele muncii beneficiază de amănunţite, răbdătoare şi convingătoare descrieri etnografice. De pildă: „ Cu timpul, s-a trecut la o îmbinare echilibrată, în forme profund stilizate, a motivelor decorative florale cu elementele geometrice şi faunistice, fiind vizibilă în multe situaţii existenţa în arta populară românească a unui decor cu înţelesuri străvechi, populat de simboluri străvechi, arhaice (calul înaripat, balaurul, soarele, luna, pomul vieţii)“ (p. 163). Concluzia care se impune este că avem de-a face cu o comunitate umană foarte bine structurată, ajutată şi de responsabilităţi precise şi sigure, în măsură să facă faţă nevoilor vieţii prin hărnicie şi disponibilitate pentru diversitatea ocupaţiilor, îndeletnicirilor şi însărcinărilor.
O meserie apărută încă la începutul secolului al XX-lea, mai semnificativă după cele două războaie mondiale, a fost aceea a geamgiilor: „De aproape 100 de ani, în două etape pe an, primăvara şi toamna, între un semănat şi un recoltat, pentru o parte dintre bărbaţii satului străinătatea însemna doar locurile pe unde mai aveau posibilitatea unui câştig în plus, fie el cât de modest. Sub rugina toamnei târzii, după culesul cartofilor şi al porumbului până în iarnă, aproape de Crăciun, pe când se începea în sat tăiatul porcilor, mulţi dintre săteni mai dădeau o fugă spre Bucureşti sau Ploieşti, pe la Slatina sau la Bacău, prin Alexandria şi Buzău, peste tot în ţară, cu căruţa sau cu tolba în spate, strigând «geeeamuuuri!», «geeeamuuuri!» (p. 175). Cercetarea acestei meserii merge aşa de departe, încât aflăm că „fiecare geamgiu îşi avea «partea lui de ţară» (din Vechiul Regat, n. m., A. Gh. O.), după cum şi-o transmiseseră din tată în fiu. Mulţi dintre ei, precum fraţii Iancu, Costică, Iosif şi Traian, sau Nuţu Bobului şi Lăzarea lui Gabor îşi aveau drumurile spre Bucureşti… Erau drumuri grele, istovitoare, pe ploaie şi pe vânt, pe arşiţa Câmpiei Române şi pe ger. Dormeau prin căruţe şi prin casele oamenilor, prin magazii sau poduri, ca, o dată întorşi acasă, să povestească cu mulţumire că erau primiţi cu omenie de locuitorii de prin aceste colţuri de ţară, «de români» cu suflet mare, cu o cană de vin şi cu un loc cât să-ţi mai odihnească picioarele obosite de atâta umblet pe jos“ (p. 175). Cu timpul, meseria de geamgiu s-a diferenţiat şi altfel. Geamgiii şi-au inventat (aflăm din capitolul IX, Limbă şi grai) un limbaj numai al lor, numit „gumuşeasca“ sau „gomoşeasca“, nu din dorinţa de a se deosebi de consăteni, ci din aceea „de a nu fi înţeleşi de oamenii de prin alte locuri, de obicei de cei cărora le lucrau“ (p. 119).
Pentru bună parte dintre locuitorii Alunişului, această meserie avea să ducă la destructurarea comunităţii, devenind, în perspectiva timpului, unul dintre motivele majore ale părăsirii satului. Totuşi, meseria în sine de geamgiu, care presupune părăsirea (temporară) a localităţii şi peregrinarea, n-a fost o cauză majoră a depopulării satului. Cauzele se află în ceea ce Mircea Eliade a numit „teroarea istoriei“, a unei istorii imposibil de „boicotat“, după cum se ştie, sub comunism. „Debutul colectivizării a marcat însă şi în satul Alunişu începutul distrugerii agriculturii tradiţionale, cu atât mai mult cu cât condiţiile naturale nu erau atât de favorabile unei agriculturi propriu-zise. Sătenii şi-au pierdut pământul şi tot ce au mai avut pe lângă casă: vaci, boi, cai, plug, car sau căruţă. Toţi ajunseseră să lucreze la colectiv, pentru norme la zi-muncă. Munceau câte o vară întreagă pentru un săculeţ de grâu sau pentru un braţ de fân, cât să-şi poată ierna o vacă şi două-trei oi. Supus terorii colectivizării şi umilinţei dispreţuirii, mulţi dintre săteni, cu deosebire români, încep să-şi caute rosturile în viaţă prin alte locuri ale ţării, trăind suferinţa înstrăinării şi a dezrădăcinării“ (p. 174). Meseria de geamgiu, de data aceasta cu ateliere stabile, a fost numai refugiul găsit de urmaşii geamgiilor peregrini de odinioară. Din paginile monografiei, ne întâmpină numeroase imagini cu asemenea ateliere, deşi nu numai în acest domeniu şi-au găsit foştii locuitori ai Alunişului dezrădăcinarea.
Cum spuneam, fotografia devine, în cartea lui Marin Iancu, cea mai de seamă formă de legitimare a demersului monografic. Aceasta are, aşa cum este ea folosită în lucrare, fie funcţia ilustrativă, când însoţeşte textul, fie funcţie exclusiv documentară, în montajul tematic din „addenda“ din final: Satul în zi de sărbătoare, Familii ale satului Alunişu, Case de ieri şi de azi, Mirese de ieri şi de azi, Anotimpuri, O zi din viaţa satului Alunişu, Port tradiţional românesc şi maghiar, Fetele şi feciorii satului, Dascăli şi elevi, La ferma patronului, Iconografie din casele credincioşilor, Cimitirul satului Alunişu, Alunişu în documente: tabele nominale, pagini din registrul de cununii, documente din arhiva familiei Gheorghe Potra a Fruşii, Scene din pictura realizată în biserica ortodoxă Alunişu. De departe, însă, de cel mai mare interes este categoria fotografiilor de familie (Gheorghe Potra a Fruşii, Anuţa şi Gavril Paşca a Dupii, Constantin Iancu, Avram Lola a Domnului, Traian Merca a Monului, Szucs Ianoş, Andrasz Molnar etc.), ilustrate în funcţie de câte imagini i-au stat la dispoziţie autorului, cu de la opt fotografii pentru o familie (cele mai puţine) la patruzeci (cele mai multe), toate realizate de însuşi autorul monografiei, Marin Iancu.
Insistenţa noastră asupra elementului iconografic al monografiei satului Alunişu de lângă Huedin, judeţul Cluj, ar putea părea nejustificată dacă această faţetă a lucrării n-ar reprezenta suportul ei cel mai convingător din mai multe puncte de vedere: fizionomic, antropologic, psihosocial etc.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper