Şapca lui Tolstoi

Un articol de Aura Christi

De când mă ştiu nu agreez biografiile oamenilor mari. Găsesc în ele ceva fals şi impudic, în egală măsură. Fals,deoarece, oricât şi-ar dori cineva să înţeleagă viaţa şi opera unui mare scriitor, oricât ar scotoci prin amintirile contemporanilor – nu rareori tendenţioase sau pur şi simplu mistificatoare – sunt departe de a crede că autorul dornic să afle şi să descrie istoriile – cu toate adevărurile şi legendele, adesea reale doar pe jumătate sau nici atât – şi evenimentele închise în carcasa unei vieţi exemplare, va reuşi să se apropie cât de cât de cel care rămâne a fi, nolens volens, centrul lor iradiant. Dincolo de izbânda financiară – să recunoaştem că biografiile oamenilor iluştri se vând ca pâinea caldă şi în ziua de azi, când majoritatea editurilor se clatină, invocând eternizata criză financiară – oricât de bine scrise şi oricât de exemplar documentate – biografiile acestea îmi lasă un gust amar, fiindcă, nu rareori, în dorinţa publicului de a afla ce e dincolo de opera propriu-zisă, cine este omul care a scris-o, cum se purta cu soţia, copiii, animalele de companie sau vecinii etc., întrevăd setea de senzaţional, impudoarea de a călca terenul intimităţii obiectului acelui interes devenit, câteodată, lipsit de simţul măsurii. E ceva sâcâitor şi deranjant în această sete, ceva ce seamănă cu privitul prin gaura cheii sau scotocitul prin dulapurile vieţii private a cuiva anume, admirat, iubit, adulat, trezit în istorii de care, probabil, nu era conştient de la bun început, sau detestat cu o putere de neimaginat. Cum să judeci un poet sau un romancier care zi de zi, ceas de ceas, trăieşte de dragul cărţii la care scrie, investindu-se în ea şi consumând o energie care pe altcineva pur şi simplu l-ar devasta? Cum să aplici etichete – în asemenea cazuri ce vorbesc cu de la sine putere – în baza remarcii ranchiunoase a vreunui critic sau membru al familiei, când ştii – iar dacă nu ştii, intuieşti – faptul că acel poet sau romancier era absorbit cu totul de rândurile scrise, respira, visa, trăia de dragul lor şi exclusiv pentru ele, devorat de tema obsesivă care îi vampiriza sufletul şi mintea, la sfârşitul orelor de scris artistul alegându-se cu resturi, firimituri de energie psihică, care trebuie neapărat refăcută, pentru a continua şi în ziua următoare travaliul scrisului, pentru a fi întru spirit, pentru a duce la sfârşit cartea pe a cărei copertă să-şi vadă adunat numele? Oare, îţi poţi permite să judeci un asemenea om, care nu exclude faptul că, după orele de scris, avea o personalitate vădit diminuată sau devenea pur şi simplu distrat şi neatent la cele din imediata proximitate, felul său de a fi distrat şi lipsit de luare-aminte transformându-se în altceva după acel efort susţinut, adică în ceva vital şi anume în modalităţi de a-şi trage sufletul, dacă nu un colac de salvare. Nu cred că martorul stângăciei sau al neatenţiei celui abia ridicat de la masa de scris – cu conştiinţa datoriei împlinite, purtând încă semnele încordării şi ale tensiunii imposibile – este întotdeauna conştient de faptul că are în faţa lui pe cineva pe jumătate absent, pe jumătate descins dintr-o altă lume, pe cineva care nu-şi doreşte decât să fie lăsat în legea lui, cu neliniştile şi irascibilitatea lui cu tot, să fie uitat măcar pentru un timp pe un soi de no man’s land – fără a avea parte de intruziuni nedorite – unde să-şi tragă sufletul, să aibă parte de linişte, pentru a-şi reface forţele şi energia, gestionate de altcineva, mai înţelept şi incomparabil mai puternic.
Nu pricep din ce motive cineva ar fi mai interesat de supărarea Sofiei Andreevna, crescută  – aproape peste noapte, ca trifoiul abia semănat la începutul lunii august – după lectura Sonatei Kreutzer, decât de această proză de o fineţe psihologică de neegalat, scrisă de contele Tolstoi la senectute. Nici nu vreau să mă gândesc – pentru că mi se face rău; un rău simţit fizic aproape – la crizele de epilepsie ale creatorului lui Ivan Karamazov, descrise cu lux de amănunte sau la plânsul acestui uriaş creator de universuri, plâns irumpt din subteranele fiinţei după ce Fiodor Mihailovici află de moartea fiicei sale, Sonecica. E adevărat că am vibrat alături de acest mare om, urmărindu-l cum fugea de creditorii săi sau cum, sângerând interior, măcelărea scrâşnind din dinţi – încercând să salveze ce se putea salva – scena Învierii lui Lazăr, citită şi comentată de Sonia Marmeladova lui Rodca Raskolnikov; cenzorii bisericoşi n-au acceptat nici în ruptul capului să fie comentată una dintre scenele celebre din Sfânta Scriptură – cu o simbolistică extrem de încărcată şi sugestivă în economia acestei scrieri de vârf a omenirii – de un criminal atipic şi o prostituată serafică, locuită de credinţa în litera sfântă a Cărţii tuturor Cărţilor. Întârzii adesea pe marginea acestei scene, fiindcă acele câteva pagini conţin, fără îndoială, cheia decăderii şi mai cu seamă a învierii lui Rodion Raskolnikov, acest ultim om dintre oameni, acest păcătos al tuturor păcătoşilor – din întreaga operă a ultimului barbar al Europei – care a îndrăznit să-şi întineze mâinile prin omorul cămătăresei şi a surorii ei în numele unei idei, având, culmea, dezlegarea conştiinţei de a ucide. Dincolo de o măiestrie ajunsă în vârful ei, în acele pagini emblematice, marele rus vede că progenitura sa de litere – mai vie decât pot fi mulţi… – nu e de tot pierdută, de vreme ce înlăuntrul său tresare ceva profund şi, în esenţă, neîntinat. În acele rânduri extatice se regăsesc germenii metamorfozei raskolnikoviene. Tot acolo devine limpede faptul că excesul de raţiune poate naşte monştri şi că trebuie lucrat pentru a trezi omul din om, omul din ultimul dintre oameni. Cum se lucrează în mintea şi sufletul celui din urmă om ne arată prin pilda ei tăcuta şi luminoasa Sonecica – model de dăruire şi fidelitate, lăcaş al unui exces de iubire, femeie îndrăgită de mai toţi puşcăriaşii, care – mult înaintea trufaşului, pierdutului şi norocosului Rodion – pricep că pe asemenea fiinţe, susţine autorul, lumea se ţine.
Rememorând exemplara scenă, mă întreb dacă – scriind, din nou, despre sinuozităţile ei absconse, în dorinţa de a le dibui din alt unghi – e nevoie să recitesc sursele ce se referă la ea, apoi mărturiile contemporanilor sau comentariile unor critici, filosofi şi istorici literari? Deşi evidenţa îmi sugerează contrariul, ştiu că atunci când voi scrie, iarăşi, despre Sonia Marmeladova sau despre oricare dintre personajele acestui rus inclasabil, voi recurge şi la mărturiile celor care l-au cunoscut, şi la izvoarele filosofice sau critice. Dar, recitind vechile cărţi ştiute sau tomurile abia deschise, cu referire la viaţa şi opera acestui titan al romanului universal, de fiecare dată voi face efortul de a mă detaşa de tot ceea ce aflu şi de a mă apropia, din nou, din alt unghi, în primul rând de opera acestui profesionist al subteranei abisale a omului, a acestui profet întunecat, fiindcă viaţa lui, clipă de clipă, unică, secundă de secundă, exemplară – cel puţin pentru mine – şi în limitele sale, şi în căderile sau în ezitările destinale, şi în bolile sale – prelungire a unei mistici a cunoaşterii şi iubirii – misterul acestei existenţe neînţelese şi imposibil de înţeles, toate laolaltă, aşadar, vor rămâne oarecum în plan secund, umbrite, acoperite întrucâtva, mereu, în vălurile unei ceţe dese, benefice, peste care se va lăsa, inexplicabil cel puţin pentru mine, tăcerea şi curiozitatea, liniştea şi taina, mesageri şi însoţitori ai marilor oameni, care, spunea Rodion Raskolnikov, nu sunt făcuţi din carne, ci din bronz.
Este în afara oricărei îndoieli interesul meu faţă de evadarea lui Fiodor Mihailovici în raiul propice scrisului, descoperit în modesta casă din preajma Moscovei, cumpărată spre sfârşitul vieţii, unde avea, în sfârşit, liniştea şi confortul scontate, dar nu într-o măsură mai mare decât detaliul conform căruia în acel lăcaş au fost concepuţi membrii tribului Karamazov, tipologia reprezentată de fiecare pui de Karamazov captându-mi atenţia şi priceperea într-un grad incomparabil cu un amănunt de extracţie biografică; oricât de sclipitor sau frapant ar fi, acesta din urmă păleşte în preajma discursului lui Ivan, de pildă, despre cinismul extatic şi amoralitatea existenţei, despre dulceaţa de vişine şi natura trezită la viaţă, discurs ţinut înainte de a se despărţi de Alioşa. Nu exclud faptul că o asemenea mărturisire poate părea deplasată, dacă nu inumană sau chiar monstruoasă. Cu toate acestea, cu tot intereseul meu, uimitor, sporind faţă de viaţa marilor scriitori iubiţi de decenii, voi recunoaşte, iarăşi, că de bună seamă mă interesează spaima lui Lev Tolstoi de a se îmbolnăvi de tuberculoză şi fugile sale repetate la Samara, pentru a face tratamente cu cumâs şi pentru a crea o nouă specie de cai de rasă, dar nu în măsura în care mă las prinsă de vârtejul la primul nivel inexplicabil, de care se lasă învinsă Anna Karenina. Frecventele drumuri făcute de contele Tolstoi la Samara sunt, în realitate, nu mai mult decât circumstanţe în care magul de la Iasnaia acumulează în cantităţi greu de suportat energia numită dorul de sine însuşi – o formă a dorului de cunoaştere şi exprimare prin recursul la scris. Voi încerca să înţeleg un alt lucru de nepriceput: din ce motive, excedat, în cele din urmă, şi vădit contrariat, ca să nu zic debusolat, Lev Nicolaievici va evada, din nou, de acasă, în graba bezmetică uitându-şi şapca, pare-se, chiar în dormitor sau în biroul unde lucra şi unde nimeni nu avea voie să intre în timpul orelor de lucru, cu excepţia ciudatului şi fidelului Certkov, spre supărarea Sofiei Andreevna, căreia Maxim Gorki îi dă nu o dată dreptate, căci e vorba de femeia vieţii unui monstru sacru, care a transcris de şapte ori Anna Karenina; prin urmare, nu se loveşte în această doamnă – e prea aproape de Tolstoi. În preajma frământărilor mele legate de revenirea la viaţa vie a lui Ivan Ilici, evidenţa mă face să constat că întrebările vizând motivele pentru care slăbitul şi pătimaşul conte îşi uită, în marea goană, şapca, pălesc şi, în cele din urmă, cedează… Până când, la un moment dat, reprimându-mi tremurul interior, recunosc excedată că în cazul în care bătrânul scriitor nu şi-ar fi uitat şapca, poate – nu e de neglijat această ipoteză – în drum spre Astapovo, însoţit de fidelul său doctor Duşan Makoviţki, n-ar fi răcit în vagonul de clasa a doua şi probabil că nu s-ar fi îmbolnăvit, iar, într-un târziu de pribegire sau fugă după fantasma liniştii şi a dorinţei de a fi lăsat în pace, s-ar fi întors, în cele din urmă, în raiul-iadul de la Iasnaia Poliana, unde, e adevărat – nu mai încape nici o îndoială – nu se mai putea trăi şi unde au fost scrise Război şi pace, Anna Karenina, Moartea lui Ivan Ilici şi alte texte de vârf ale lumii.
E în afara oricărei îndoieli, însă, că totul a fost exact cum trebuia să fie, căci „Dumnezeu aranjează totul“. Acestea sunt, probabil, unele dintre ultimele cuvinte spuse de Lev Nicolaievici, notate alături de altele de acelaşi, mereu înţelegător şi mereu prezent, pendulând între cele câteva focuri de la Iasnaia, Duşan Makoviţki, ca, bunăoară, „o să mă duc undeva, să nu mă mai deranjeze nimeni… Lăsaţi-mă în pace… Trebuie să plec, să plec undeva…“.
„N-au ajutat nici iubirea, nici prietenia, nici devotamentul“ a spus în limba germană doctorul Makoviţki după ce a închis ochii fugarului încolţit de mama moarte, soră atotştiutoare, iscată din blânda şi marea noapte.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper