Ruda săracă a Artei – În plină glorie!

Un articol de BEATRICE LĂPĂDAT

„Eu nu sunt interesantă. Tu eşti artistă. Tu ţipi. Tu ai drame. Eu am doar viaţa. Dar şi eu aud muzica. În capul meu.“ Acestea sunt cuvintele lui Miss Belzer, traducătoarea discretă şi rafinată din When She Danced, piesa lui Martin Sherman care are în centru relaţia zbuciumată dintre marea dansatoare Isadora Duncan şi poetul rus Serghei Esenin. În 2012, Răzvan Mazilu a montat textul lui Sherman la Teatrul Odeon, valorificând nu doar intensitatea relaţiei dintre cei doi artişti, ci şi ambiguitatea raportului dintre creator şi spectator. În interpretarea memorabilă a Oanei Ştefănescu, Miss Belzer stă la porţile Artei cu admiraţie şi pietate, conştiinţa non-apartenenţei la „masa aleşilor“ refuzându-i intrarea.
În ultimii ani, regizorul şi coregraful Răzvan Mazilu se arată din ce în ce mai preocupat de texte şi concepte scenice capabile să activeze resorturile incitante ale metateatralităţii. Astfel se face că imaginea artistului – fie divin, demonic, deghizat, denudat, paiaţă, impostor sau icoană a geniului – circulă fără întrerupere în opera sa într-o serie de spectacole de altfel foarte diferite stilistic şi filosofic, precum Când Isadora dansa, The Full Monty, Şaraiman sau Cabaret şi, începând cu martie 2015, În plină glorie.
Acesta din urmă este titlul celui mai recent spectacol semnat de Răzvan Mazilu şi asistenta sa de regie, Monica Similea, la Teatrul de Comedie, montarea profilându-se ca oglindă inversată a tuturor acestor Hannah Belzer care suferă în tăcere. Căci Florence Foster Jenkins, „cea mai proastă solistă de operă din lume“, nu poate şi, mai ales, nu vrea deloc să tacă. Piesa Glorious! (2005) a dramaturgului englez Peter Quilter prezintă „povestea adevărată“ a femeii care a făcut furori în New York-ul anilor ’40 prin încercările dezastruoase de a aborda repertoriul de operă, mânată numai de o pasiune devoratoare pentru muzică şi de dragostea pentru semeni. Spre deosebire, însă, de personajul mai sus amintit din piesa lui Sherman, excentrica soprană forţează toate uşile destinului pentru a-şi face o intrare „cu pompă“.
În prima scenă a spectacolului de la Comedie, „pompa“ este rezultatul combinaţiei dintre muzica lui Wagner şi o apariţie care, de pe tigrul său artificial, comprimă tot ce poate fi mai anti-wagnerian în artă: umorul lejer, prezenţa copleşitoare mai degrabă prin ambitus decât prin etalarea unei forţe a naturii şi, inevitabil, un glas care le-ar fi răpus pe loc chiar şi pe cele mai vajnice dintre walkirii. Întâlnirea dintre Florence (Gabriela Popescu) şi tânărul pianist Cosme McMoon (Mihai Bisericanu) este începutul unui palpitant omagiu adus muzicii, prieteniei şi puterii de a visa. În aventură li se alătură St. Clair, iubitul lui Florence, un actor englez cvasi-ratat (George Mihăiţă), prietena Dorothy (Eugen Racoţi) şi Maria (Andreea Samson), bucătăreasa din Mexic cooptată în „casa de nebuni“ fără ca măcar să aibă timp să îşi dea seama. Cele două balerine (Simona Stoicescu şi Meda Topîrceanu), însoţitoarele decorative ale lui Florence, mediază între realitatea greu de digerat a vizibilului şi proiecţiile onirice ale interpretei.
Fie că vorbim despre prăjituri, pălării, artificii sau jocuri de cuvinte, totul este extravaganţă avant toute chose, pentru că în preajma lui Florence banalitatea nu are nicio şansă. La fel cum, pentru radioasa aspirantă la titlul de muzician, până şi un accident de maşină nu înseamnă altceva decât încă un pas temerar în faţa artei pe care se încăpăţânează să o slujească. În mod similar, interferenţa cu doamna Johnson (Felicia Filip), neînduplecata purtătoare de cuvânt a marii Arte, virează brusc de la potenţialul catastrofic către un twist împăciuitor.
Scena înhumării căţelului Ricky, din actul al II-lea, va rămâne, cu siguranţă, una dintre cele mai frumoase înmormântări din istoria teatrului românesc contemporan. O adevărată poezie a spaţiului, tabloul creat de scenografa Iuliana Vîlsan şi regizorul Răzvan Mazilu pe Requiem-ul lui Mozart mizează pe contrastul dintre cromatismul funest care domină prezenţa fizică a actorilor şi umorul textului, livrat cu inteligenţă de actorii-marionetă prin articulare verbală şi gest. De altfel, scenografia Iulianei Vîlsan este concepută în conformitate cu structura duală, doar aparent contradictorie, a lui Florence Jenkins însăşi: când statică şi hipnotizantă prin jocul alchimic al clarobscurului, când răvăşită şi catapultată într-un dinamism epuizant. În completarea scenografiei şi a costumelor nu mai puţin spectaculoase, montajul video realizat de Tudor Parhon respectă cu atenţie indicaţiile riguroase din didascaliile lui Quilter, care impun explicit proiectarea de imagini din New York-ul anilor ‘40.
În ceea ce priveşte jocul actorilor coordonaţi de Răzvan Mazilu şi Monica Similea, se poate spune că În plină glorie! debordează de acea magie pe care o pot transmite doar spectacolele la care se lucrează constant cu reală bucurie şi voluptate a disecării comicului. Servit de o Gabriela Popescu întru totul molipsitoare, personajul cântăreţei americane îşi păstrează intensitatea ritmului în fiecare punct al desfăşurării dramatice. Siguranţa asupra mijloacelor tehnice puse în joc, forţa expresivă şi mobilizarea tuturor resurselor corporale pe care Gabriela Popescu le angrenează în partitura sa fac ca fiecare scenă să capete forma unui climax, ocolind cu succes previzibilul. În arhitectura acestui personaj se văd cel mai clar maturitatea şi ingeniozitatea intervenţiilor regizorale – în timp ce în textul lui Peter Quilter protagonista tinde către o reprezentare excesiv de maternă şi aproape imaterială, Răzvan Mazilu îi solicită Gabrielei Popescu activarea unui adevărat vulcan de energie, copleşind spaţiul, obiectele şi fiinţele cu virilitatea sa care împrumută puţin din walkirii, puţin din commedia dell’arte şi puţin dintr-o bacantă atinsă de extaz. Totuşi, replicile personajului rămân neschimbate faţă de textul original (traducerea Dan Mihu), autorul spectacolului dând viaţă fanteziei regizorale fără a trăda nicio clipă spiritul impus de dramaturg.
Mihai Bisericanu, în rolul deliciosului pianist efeminat Cosme McMoon, seduce prin inocenţa şi entuziasmul etern pe care le mimează până devin cât se poate de reale. Revenind la analogia cu mai vechiul spectacol Când Isadora dansa, Cosme reia, într-o oarecare măsură, arhetipul reprezentat de (tot) pianistul Alexandros Duncan, acela al martorului care, datorită purităţii sufletului său, este transfigurat de harul inefabil al Artistului-călăuză. În rolul lui St. Clair, George Mihăiţă propune figura veşnic senină şi accesibilă a gentleman-ului prin excelenţă, uneori chiar mai fragil decât tumultuoasa lui parteneră. Prin travesti-ul său realmente prea bogat, prea adevărat şi prea plin de candoare pentru a putea fi descris în cuvinte, Eugen Racoţi creează un personaj-terapie, în care puterea de a se minuna capătă de fiecare dată alte nuanţe.
Bucătăreasă, asistentă, măicuţă şi bocitoare, Andreea Samson nu comunică decât în spaniolă, conferind imprecaţiilor ei fiorul unor tonalităţi tribalice. Nedespărţite, pline de farmecul unor putti puţin atinşi de drăcuşorul mişcării, Simona Stoicescu şi Meda Topîrceanu marchează, prin dansul final, trecerea către o altă dimensiune. În postura doamnei Johnson, mic-burgheza ofensată de demersul imposibilei Florence, Felicia Filip se dovedeşte a fi o la fel de strălucitoare actriţă precum este în calitate de soprană, cu completarea că poate scoate la suprafaţă nebănuite resurse de cinism şi glacialitate atunci când rolul o cere. Dar pentru că Felicia Filip nu poate părăsi sala lăsând dâre de venin nici măcar când intră în pielea unui personaj, artista îşi semnează şi ea, de bunăvoie, intrarea în „cea mai bună casă de nebuni din New York“.
Într-un final, ocrotită de Îngerul Inspiraţiei, din ce în ce mai ireala Florence se întoarce cu spatele către sală pentru a-şi transforma mica artă rizibilă în Artă, pe ritmurile celestei arii mozartiene Der Hölle Rache. Sunetul divin al lebedei e, însă, menit să fie auzit doar de cei care au putut să desluşească la timp în măcăielile răţuştei urâte însăşi mişcarea Paradisului.

muzica

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper