România pitoreasca

Un articol de George Neagoe

Dumitru Bădiţa, Rute ocolitoare, prefaţă de Radu Vancu, Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2014, 178 p.

 

Situaţia reportajului poate fi comprimată în sintagma Hannibal ante portas. Pentru latini, acest dicton, apoi vorbă de duh, a devenit, în cele din urmă, o metaforă uzuală. I-am zice astăzi pericol iminent. Dar, într-o cultură tradiţională, funcţiona ca un fel de sperietoare. Ajunsese structura-tabu care masca denumirea spiritelor necurate, invocate pentru a aplana situaţiile conflictuale sau a curăţa, la propriu şi la figurat, omul şi locul. Revenind totuşi la nuanţa istorică şi făcând câţiva paşi către genurile literare, observăm că reportajul, deşi nici nu şi-a câştigat pe deplin drepturile şi nici n-a asediat cetatea, a ameninţat de la distanţă sistemul, câştigând destui adepţi pricepuţi. Oricâte încercări s-au făcut în spaţiul românesc, specia nu a depăşit un statut comod-atractiv, cu veleităţi estetice recunoscute (Caragiale, F. Brunea-Fox, Geo Bogza, Ştefan Bănulescu, Radu Cosaşu), fără a impune o linie individuală, fiind confiscată sau asumată sub denumirea generic echivocă de „proză scurtă“. Tocmai această situaţie incertă pare să reprezinte şansa unei analize mai degajate.
El Dorado
Pentru Dumitru Bădiţa, reportajul înseamnă colocvialitate. Este, probabil, termenul care descrie amestecul indecis de lirism, de sentimentalism, de melancolie, de duioşie şi de angoasă. Autorul se situează la răspântii literare şi cartografice. Frontierele pe care le caută, în călătoriile sale neostenite prin ţară, sunt confluenţele, nu periferiile. Rutele ocolitoare îl îndreaptă totdeauna spre zonele exotice, unde marginalitatea desemnează fie regiuni greu accesibile (cu istorisiri crucite), fie oameni dizlocaţi din ţinuturile de baştină. Rutele ocolitoare recuperează, la scara secolului al XX-lea, condiţia migratorilor care, dacă şi-au găsit o vatră, inventează tot soiul de istorisiri despre „genius loci“, despre pronie şi despre tihna comunităţii. În izolarea acestui repertoriu tematic stă principala abilitate a scriitorului. De fapt, micile puneri în scenă, realizate de Dumitru Bădiţa – în calitate de jurnalist – adică de investigator şi de interpret – au la bază necesitatea de a descoperi relaţia între memorie şi autenticitate.
Numai că, de fiecare dată, vânătorul de adevăr descoperă pitorescul. Şi, ca un veritabil descendent al lui I. Vinea, cel din Manifest activist către tinerime (1924), reporterul face din reportaj surogatul pentru romanul realist-naturalist: vezi, de pildă, Tatăl din îndepărtări, O familie de actori basarabeni la Bucureşti, Neamul Micleuşenilor, Întâlnire de familie sau Saga blănarilor. Pentru a spori gradul de interferenţă între literatură şi document, sunt inserate fotografii care, mai degrabă, întregesc un album etnografic. Dumitru Bădiţa este un costumbrist, de stirpe lusitană, cu melancolii din stepele Siberiei, pasionat de fuziunea ceaiurilor din India, China şi Japonia. Scrisul lui descinde din tradiţia Daciei literare de la 1840:
C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri şi, prin asociere, Al. Russo.
Cartea constituie o lecţie despre modul cum, în ciuda educaţiei patriarhale, colectivităţile vizitate şi persoanele rupte sau izolate de origini resping inerţia. Memoria nu conservă liniştea căminului, ci tot ceea ce provoacă nestatornicie. Normalitatea se supune ciclului solar, unei rânduiri deasupra firii omeneşti. De aceea nu merită să fie reţinută.  S-ar spune, pe urmele etnomuzicologului Constantin Brăiloiu, că acceptă moartea, dar că-i terorizează strigoii. Întâmplările înregistrate în Rute ocolitoare conţin trăsăturile definitorii ale unei psihoze. În majoritatea cazurilor, autorul merge pe teren ca un conchistador. Intrând definitiv în rol, Dumitru Bădiţa se supune convenţiilor şi, implicit, literaturizării. În plus, consimte ca, la un moment dat, să existe posibilitatea să nu rămână decât un jurnalist depărtat de evenimente şi că va consimţi să nu fie unicul scriitor al textului final, ca în Moştenirea boierului Casotti (pp. 39-44).
Auzise el ceva despre rumoarea unui „El Dorado“: „Ei bine, greu de închipuit, într-un sat de pe aici, se află un castel, unul adevărat, construit cândva, spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Proprietarul castelului a fost Procopie Casotti, unul dintre latifundiarii Buzăului, bun prieten cu Marghiloman şi Monteoru. Ca uimirea să fie totală, copleşitoare, castelul acesta, urgisit de vreme şi de oameni, a fost cumpărat de un scoţian! Asta am aflat de pe internet şi, după ce am verificat ştirea, m-am pus la drum, plin de nerăbdare să văd castelul şi să-l cunosc pe cumpărătorul sosit la Edinburgh“ (pp. 39-40).  Urmăreşte pista şi, sosind la locul cu pricina, joacă, aproape fără putinţa de a mai discerne, apropierea şi distanţarea. Cade în capcana străinului de la oraş, care sfârşeşte prin a fi îngurgitat de poveştile ascultate şi de probele factuale.
Troc
Prozatorul nu extrage metalul cu propriile forţe, ci primeşte minereul aşa cum doresc localnicii. Orizontul de aşteptare al intrusului nu se împlineşte, deoarece nu pricepe dintr-odată că va fi amânat. Curiozitatea îi va fi răsplătită după ce se va desprinde cu răbdarea de a asculta şi parantezele săteanului Moş Marin din comuna Siliştea-Glodeanu. Orăşeanul se trezeşte biet cerşetor de naraţiuni. Interlocutorul îl testează cu tehnici împrumutate de la Marin Preda, făcându-l complice la secretele zonei: „Parcă e un Moromete ajuns să vadă sfârşitul colectivizării. Îi spun că vreau să vorbim despre castel şi despre boierul Casotti.  «Dă-l în mă-sa pe boier!» Zâmbeşte şi îmi face cu ochiul, şugubăţ. Are zâmbetul acela al ţăranilor cojeni, ironic, aspru, dar şi pişicher, de om care le-a trăit pe toate şi nu-l duci cu vorba, nu-l tragi pe sfoară. Ne aşezăm pe podişcă la poartă, răzimaţi cu spatele la ulucile gardului: «Mă, taică, mă, la castelul ăsta de care mă întrebi dumneata, era organizare bună, mă taică. Mânca şi omul care lucra pentru boier. Trecea omul pe drum şi dacă era ora mesei, îl chemai la masă, mă, taică!»“ (pp. 40-41).
Efectul plăcut al istorisirii şi al comentariilor lui Dumitru Bădiţa este instalarea confuziei, deoarece nivelurile de receptare s-au omogenizat. Cartea şi realitatea se copiază reciproc, încetând să se ciondănească în legătură cu imitarea sau cu originalitatea. Mai mult, Moş Marin se erijează în moştenitorul trecutului, care, încărcat de ceva grozăvii, trebuie tranzacţionat cu grijă, pentru că atârnă ca nişte păcate nespovedite. Gratuitatea nu se concepe. Şi, vorba lui Creangă, nici cinstea nu trebuie dată pe ruşine, nici pacea pe gâlceavă: „«De unde aveţi toiagul ăsta?»; «De la o muiere, mai multe nu-ţi spun. Ce, vrei să le ştii tu pe toate. Dai o ţuică?» Am uitat însă să îmi umplu până şi sticla cu apă de la vreo fântână“ (p. 43). Ospitalitatea bătrânului nu se măsoară decât în bunăvoinţa de a elibera din taine. Alte gesturi nu-şi află rostul. Din perspectiva lui, deja a întrecut măsura primindu-l la poartă, nelăsându-l în bătătură, pe străinul indiscret.
Reportajele lui Dumitru Bădiţa cuprind numeroase mostre de subtilitate narativă. Îngrămădeala de amănunte şi învălmăşirea registrelor stilistice nu diminuează deloc dexteritatea de a conduce fiecare proză ca şi cum privitorul ar sta, simultan, în centrul şi la marginea acţiunii. „Aici“ şi „acolo“ sunt adverbe suprapuse, indicând un înalt grad de mobilitate afectivă şi intelectuală. „Ei“ şi „noi“ sunt pronume interşanjabile, fiindcă se raportează mereu la punctul de vedere al naratorului. Este un semn clar de empatie, dacă scriitorul priveşte şi tranzitiv, şi metaforic o scenă. Familiaritatea se asociază cu o nedumerire adolescentină. Spiritul critic provine din moderaţia profesiei, care îi oferă ocazia să călătorească, deci să-şi creeze iluzia, nu falsă, că duce o viaţă de perpetuă vacanţă: „Pe aproape, un domn în vârstă, solid, aproape gras, băgat în mare până la genunchi trage, inexplicabil, şuturi şi scoate strigăte de hăitaş. Parcă joacă fotbal cu o minge stranie, capabilă să se scufunde. Mă opresc intrigat. Mă întreb dacă nu cumva a mai apărut pe litoral o nouă distracţie, un joc necunoscut, fotbal cu o minge submersibilă. Bărbatul arată cu mâna spre adâncul apei: «Uite-o, e acolo, uite-o, dom’le!». Câţiva inşi se ţin după el, iar numărul lor creşte până se formează un mic alai. Aşa ceva nu am văzut până acum la mare. Nişte oameni serioşi dând şuturi mării şi strigând ca nişte gonaci: «Uite-o acolo, acolo!». Mă bag cu tălpile în apa străvezie şi mă uit, concentrat.  Disting în apă o masă neagră fâlfâitoare şi agilă. <…> E confuză, un animal marin mic, dar periculos, din cauza cozii ascuţite şi veninoase. Poate au adus-o aici curenţii de mare şi ea s-a lăsat dusă, fără să bănuiască prezenţa oamenilor care    şi-au părăsit casele din oraşe şi birourilor lor cu aer condiţionat, ca să se scalde în mare. Vietatea a ajuns în lumea lor sau aproape în lumea lor şi acum nu mai găseşte calea de întoarceree. Ei o hăituiesc, fără să fie siguri dacă vor să alunge înapoi în mare sau să o captureze şi să o ucidă“ (Vânătoare pe litoral, pp. 11-12).
Rute ocolitoare este un volum ce poate fi citit fără a urma constrângerile sumarului. Fiecare pagină aminteşte că, deşi smulse, rădăcinile programate să rodească îşi vor găsi, cândva, solul convenabil. Dumitru Bădiţa ne amăgeşte, îndemnându-ne să-i frunzărim volumul, pentru că ştie că nu calea este esenţială, ci destinaţia. Iar destinaţia prozelor lui e sigură.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper