Redundanţă şi regresivitate în istoriografia comunismului

Un articol de ALEXANDRU MAMINA

În zilele de 26 şi 27 martie ale acestui an, cu sprijinul Fundaţiei „Konrad Adenauer“, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ au organizat ceea ce s-a numit a V-a Conferinţă Naţională „Comunismul românesc“. În condiţiile în care banii proveneau de la o fundaţie conservatoare, sensul anticomunist al conferinţei era previzibil. Totuşi, tezismul sesizabil în cele mai multe prezentări şi discuţii denotă o lacună conceptual-metodică a istoriografiei autohtone, care depăşeşte considerentele conjuncturale. Tocmai de aceea nu analizăm aici fiecare expunere sau intervenţie. De altfel, majoritatea ni s-au părut fără substanţă, sincopate, emfatice sau de-a dreptul plictisitoare, aşa încât a stărui asupra lor, fie şi pentru a le critica, înseamnă a le acorda un beneficiu de interes intrinsec. Or, ele nu contează în sine, ci prin deficitul general pe care îl exprimă, şi care se conturează cel mai bine la o privire de ansamblu asupra manifestării.
Să ne înţelegem: considerăm comunismul o experienţă istorică eşuată, care nu a reuşit să compenseze restrângerea libertăţii printr-o creştere economică şi a nivelului de trai comparabilă cu a Occidentului. Nu facem parte dintre cei care să regrete comunismul, după cum nu acceptăm nici invocarea sa ca alibi pentru a accepta necondiţionat dezavantajele capitalismului, în logica înşelătoare a lui tertium non datur.
Numai că aici nu vorbim despre opţiuni politice sau propagandă, la care subscrie fiecare după cum doreşte. Într-o conferinţă cu pretenţii stiinţifice ar trebui să funcţioneze spiritul analitic, nu militantismul vindicativ. Spiritul analitic presupune distanţare, capacitatea interpretului de a decela particularităţile existenţei efective dincolo de retorica oficială, întrucât realitatea nu se subsumează univoc şi integral cuvântărilor şi rezoluţiilor pe linie de partid. Societatea comportă întotdeauna, chiar şi sub totalitarism, zone de autonomie şi forme de evazionism, precum şi un decalaj între declaraţii şi fapte, inclusiv la reprezentanţii regimului. Am cunoscut personal în acea vreme oameni în poziţii de conducere şi ofiţeri de securitate care nu erau de acord cu Nicolae Ceauşescu şi care procedau mai degrabă potrivit necesităţilor imediate, decât conform indicaţiilor de la vârf.
Ceea ce vrem să afirmăm este că viaţa se desfăşoară de fapt în coeficientul de refracţie dintre directivele politice şi intervalul acţiunii concrete, ireductibilă aşadar la discursul puterii. Reluăm un exemplu pe care l-am mai dat, pentru caracterul său ilustrativ: dacă literatura ar fi urmat automat, sub aspect tematic şi stilistic, „tezele“ din iulie 1971, ar fi fost de aşteptat resurgenţa realismului socialist; or, noi observăm exact contrarul, adică proliferarea romanului „intelectual“, legat de numele lui Alexandru Ivasiuc, Nicolae Breban, Fănuş Neagu, Mircea Vaida ş.a.m.d., ca să nu mai amintim de traducerile din Marcel Proust, James Joyce, Aldous Huxley, din realismul fantastic sud-american sau din proza „exotică“ japoneză.
Tocmai acest coeficient nu l-a surprins conferinţa, pe de o parte din cauza unor prejudecăţi personale, pe de altă parte din lipsa instrumentarului teoretic adecvat. Nimic despre mecanismele redistributive, tipurile de civilitate, sociabilitatea de reţea ori canalele de comunicare informală, susceptibile să configureze cadrul şi dinamica relaţiilor interumane curente. Problema cercetării româneşti este că a rămas la nivelul de interpretare al anilor 1990, când s-a insistat firesc pe recuperarea memoriei concentraţionare şi pe evidenţierea componentei represive a comunismului. Astfel, abordările sunt blocate în viziunea unilaterală care accentuează în mod cvasiexclusiv raţionalitatea şi intenţionalitatea puterii, ca şi cum întreaga fenomenologie socială s-ar explica prin imperativele controlului şi manipulării.
Pe acest fond se ajunge la evaluări pline de preţiozitate artificială cu privire la asigurarea aşa-zisei socializări politice prin scrisorile de felicitare adresate lui Nicolae Ceauşescu, sau la simplificări groteşti precum considerarea revistei Magazin istoric drept instrument al dezinformării. Eroarea analitică e recognoscibilă inclusiv în comunicarea consacrată atitudinii faţă de parazitism – probabil cea mai substanţială dintre toate, care subordonează motivaţiile etice şi de inserţie socială unei ipotetice griji a partidului de a supraveghea tineretul cu potenţial subversiv.
A identifica dimensiunea constrângătoare a comunismului constituie un demers corect şi necesar sub raportul cunoaşterii trecutului. Dar a insista numai pe aceasta, de parcă singurul conţinut al vieţii ar fi fost confruntarea cu reprezentanţii regimului într-un fel de joc permanent de-a represiunea şi rezistenţa, implică denaturarea tendenţioasă sau măcar prin omisiune a trecutului respectiv. În plus, repetarea obstinată a aceloraşi locuri comune despre crimele comunismului echivalează cu o mantră, cu o profesiune de credinţă ideologică specifică angajamentului etico-religios din epoca Războiului Rece, pe care se presupune că istoriografia contemporană l-ar fi depăşit. Faptul că mai regăsim totuşi „pasiunea“ crezului creştin sau liberal, contrapusă vocaţional milenarismului de inspiraţie bolşevică, nu certifică altceva decât deficitul modernităţii critice în cultura istoriografică şi nu numai. Dar aceasta e o chestiune care cere o discuţie aparte.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper