Puterea şi folosirea ei

Un articol de ANDREI MARGA

Puterea trece din nou ca argument în viaţa internă şi în spaţiul internaţional. Altădată ea era asumată tacit în dezbateri, dar, pe faţă, se apela la acţiuni în comun – în vremuri mai recente la „democraţie“ şi „dezbatere“, respectiv la „destindere“ şi „cooperare“. Acum puterea este invocată deschis şi se consideră că nu ar fi realist să fie ignorată în abordarea situaţiilor. Să observăm de această dată cum stau lucrurile, în viaţa internaţională mai ales.
Momentul de cotitură în istoria recentă a fost reacţia legitimă a Statelor Unite ale Americii la atacarea New York-ului şi a Washington-ului de către terorişti islamici, la 11 septembrie 2001. O ţară atacată are dreptul să reacţioneze cu întreaga ei putere.
Pe de altă parte terorismul însuşi atestă că, între timp, în lume s-a constituit o putere de un fel nou. Ea nu mai este concentrată în unităţi militare şi în mâinile unor decidenţi localizabili, ci în reţele difuze, organizate militar, bancar şi politic. Contra acestora nu se poate lupta în câmp precis, cu tancuri şi avioane.
În orice caz, lumea s-a schimbat după 2001. Acum ne aflăm într-o fază a istoriei în care puterea este socotită resursă principală. Se consideră că, până să se poarte o discuţie, care cere timp, acţiunea în forţă este la îndemână. Iar această optică proliferează.
Odată cu apelul la putere ca argument, se schimbă cadrul de abordare a problemelor vieţii internaţionale. Am arătat în altă parte (vezi Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, pp. 135-137) că „multilateralismul“ – aşadar acea abordare ce pleacă de la asumpţia egalităţii statelor indiferent de mărime şi a cooperării lor la dezlegarea chestiunilor litigioase – a intrat în dificultate. Întrebări precum „trebuie Nicaragua să aibă un vot egal cu SUA la Organizaţia Naţiunilor Unite?“ sau „trebuie Luxemburg să aibă aceeaşi greutate în deciziile Uniunii Europene precum Germania?“ nu au rămas doar retorice, ci se pun efectiv şi se cer dezlegate.
Este, oricum, perceptibil că nu mai suntem în lumea egalităţii asumate a statelor indiferent de mărime şi putere, imaginată de Kant, şi este lucid să recunoaştem că am trecut în lumea postkantiană. După cum, se poate adăuga imediat, nu mai suntem în societatea ordonată de instituţii riguros reprezentative, bazată pe principii de drept şi călăuzită de interes public, concepută de Hans Kelsen, ci am trecut în regimul reglementărilor în funcţie de conjunctură şi de interesele grupurilor ce se dau ca public. Aşa cum Războiului Rece i-au pus capăt înţelegerile de la Geneva şi Malta dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică de atunci, respectiv acordurile dintre Uniunea Sovietică şi Germania timpului, tot astfel litigiile care au apărut în viaţa internaţională sunt privite pe fondul interacţiunii ţărilor ce au putere globală. Iar în societăţile modernităţii târzii, „războiul“ social a cedat locul parteneriatului stabilit prin acorduri negociate, în care contează nu doar forţa argumentelor, ci şi argumentul puterii economice. Se împlineşte profeţia lui Nietzsche, după care „timpul micii politici“, a principiilor a trecut şi vine „timpul marii politici“, a deciziilor relative la mari părţi din lume sau dintr-o societate. Cei care ajung la putere îşi impun nedisimulat voinţa, cel puţin o vreme.
Nu este prima oară când puterea se impune făţiş în relaţiile dintre state. Istoria este plină de asemenea situaţii. Pe drept, scena descrisă de Tucidide în Istoria războiului peloponeziac trece ca emblematică. Se ştie că, aureolaţi de victoria asupra perşilor, atenienii au căutat să-şi subordoneze statele-cetăţi din jur, ceea ce i-a pus în conflict cu Sparta. În perioada 460-446 î.e.n. are loc primul război peloponeziac, iar între 431-404 al doilea. Scena descrisă s-a petrecut în 416, pe insula Melos, formal neutră, dar în fapt mai apropiată de Sparta. Comandanţii atenieni, ce-şi stabiliseră tabăra de asediere a cetăţii pe insulă, au oferit cetăţenilor Melos-ului protecţia în schimbul predării, cu argumentul forţei pe care a dobândit-o Atena şi al lipsei de perspectivă a opoziţiei. Locuitorii din Melos au argumentat că felul lor liber de viaţă îi face să nu poată accepta oferta ateniană. Ulterior, la capătul câtorva ani, graţie hărţuirilor şi a trădărilor provocate printre cei asediaţi, armata ateniană a supus insula Melos, a masacrat adulţii şi a transformat în sclavi femeile şi copii. Puterea a prevalat în faţa principiului neatârnării şi al libertăţii.
De unde vine, însă, puterea unui stat? Pierre Buhler (cu temeinica sa monografie La puissance au XXIe siecle. Les nouvelles définitions du monde, CNRS Editions, Paris, 2011) ne dă cel mai nou şi mai cuprinzător răspuns. El vede în situaţia relatată de Tucidide „expresia puterii în forma ei, în acelaşi timp, cea mai paroxistică şi cea mai banală“ (p. 24), pe care o încadrează într-o istorie a puterii şi a rolului ei în istoria generală, a cărei lectură este instructivă.
În succesiunea păcii din Westphalia, în orice caz, religia a trecut în locul secund, ca sursă de putere, iar statele naţionale încep să se manifeste. Ceea ce contează este organizarea lăuntrică a statului, iar potenţialul militar depinde de resursele cumulate prin fiscalitate. În trecerea din secolul al XVII-lea în secolul următor se organizează sistemul bancar. Europa devine, în 1648, terenul „echilibrului puterilor“, pe care ascensiunea Franţei îl va anihila. Politica alianţelor va deveni sursă de putere. „Statele, construite în jurul funcţiei militare şi al puterii absolute a monarhului, se transformă în jurul unui nou principiu al legitimităţii, naţiunea, şi al unui nou principiu al coeziunii, comunitatea de destin a indivizilor care o formează“ (p. 51). Odată cu formarea Statelor Unite ale Americii puterea vine din energia angajamentului de a construi o naţiune pe solul dependenţei de o putere aflată la distanţă. Odată cu Revoluţia Franceză puterea vine din superioritatea drepturilor şi a libertăţilor pe care aceasta le promitea într-o Europă încă tradiţionalistă. Napoleon avea să fructifice această superioritate, pentru a fi învins în cele din urmă de răspândirea formelor de gherilă şi de riscanta campanie de cucerire a Rusiei. În urma lui rămâne căutarea unui nou „echilibru al puterilor“ pe continent, pe care avea să îl erodeze încet, dar continuu, noua sursă de putere: dezvoltarea economiei moderne, „ce survine pe terenul preparat de secole de fărâmiţare politică a Europei, de practici juridice – în mod precis dreptul de proprietate – comerciale şi financiare, ce par în multe privinţe ca o transpunere, în sfera schimbului şi a producţiei, a principiilor care regizează democraţia: separarea între sfera privată şi domeniul public, libertatea, egalitatea de drepturi“ (pp. 55-56). Dezvoltarea întreprinderilor economice moderne este noua sursă a puterii.
S-a asigurat, prin toate acestea, o dinamică ce s-a răsfrînt în multiple direcţii. „Dinamica astfel imprimată societăţilor civile se repercutează mecanic asupra statelor, materiei lor fiscale, capacităţii de finanţare, stării lor demografice, producţiei lor interne şi potenţialului lor militar“ (p. 56). Occidentul îşi impune supremaţia. Anglia preia rolul principal în lume în legătură cu întâietatea ei în producţia industrială de la mijlocul secolului al XIX-lea. În preajma Primului Război Mondial imperiile mai joacă un rol major, pentru ca războiul să aducă sfârşitul lor. În condiţiile unei Europe dezechilibrate, Statele Unite ale Americii îşi valorifică avantajele democraţiei liberale şi potenţialul economic şi militar pentru a face din secolul ce avea să urmeze „secolul american“. Însăşi „morfologia puterii“ se schimbă. „Primul Război Mondial a distrus forma politică a imperiului <multi-naţional>, structură arhaică, incompatibilă cu democraţia şi inaptă la concentrarea de resurse, care se cheamă puterea“ (p. 72).
Perioada interbelică prilejuieşte etalarea pe scena primă a lumii, alături de SUA, a unor state călăuzite de ideologii, cum au fost Rusia condusă de bolşevici şi Germania controlată de nazism, a Japoniei, devenită putere regională, a Italiei, mobilizată de un „militarism teatral“, a Angliei, preocupată să valorifice sistemul colonial, a Franţei, aflată sub presiunea Germaniei. „Echilibrul puterilor“ în Europa s-a rupt din nou, iar din Al Doilea Război Mondial au ieşit două supraputeri, înarmate atomic, SUA şi URSS, care au mai fost unite de ideea lui Franklin Delano Roosevelt a unei „organizaţii mondiale a securităţii colective“ (p. 79).
După Al Doilea Război Mondial s-a modificat „logica puterii“. Ca urmare a iniţativei lui Jean Monnet şi Robert Schumann de „reconciliere franco-germană“ şi de formare a „comunităţii europene a fierului şi oţelului“, se lansează „o întreprindere istorică ce vizează transcenderea puterii, devalorizând-o, cel puţin în dimensiunea ei militară, prin subordonare faţă de o autoritate supranaţională a producţiei materiilor prime, strategice ale industriei de armanent, precum cărbunele şi oţelul“ (p. 85).
Pe de altă parte, în lume se angajează competiţia sistemelor cu bază ideologică, democraţia liberală şi socialismul răsăritean, ce culminează cu acordurile de la Helsinki (1975), din a căror aplicare – pe doi piloni: recunoaşterea frontierelor şi drepturile omului – Occidentul a ieşit victorios în faţa „socialismului real“. „Această victorie va produce o nouă redistribuţie a puterii, printr-o bulversare ce nu este mai puţin profundă decât cea a rupturii din 1945, dar şi o mutaţie a formelor, modurilor, mizelor şi instrumentelor puterii, conturând lineamentele unei noi <gramatici a puterii> „(p. 86). După prăbuşirea din 1989 a „socialismului real“ din Europa, sub povara problemelor interne insolubile, pe scena puterii globale a rămas o singură supraputere, Statele Unite.
În urma unei noi schimbări istorice, în jurul anului 2010, Statelor Unite ale Americii li se alătură, în ierarhiile puterii globale, China. Chestiunea „ordinii lumii“ se repune, într-un context schimbat. Este un context cu parametri distincţi: cu SUA ca supraputere hegemonică, cu China ca supraputere economică, cu Rusia ca a doua supraputere nucleară, cu Uniunea Europeană în căutarea unui echilibru între istoria proprie şi „logica puterii“ angajată prin unificare, cu Germania în revenire istorică, cu Franţa şi Marea Britanie ca puteri nucleare, cu Brazilia, Turcia, Polonia, Africa de Sud ca puteri emergente şi cu alte schimbări de poziţii.
Pe terenul Europei chestiunea are ceva în plus. Suntem după evoluţii marcate de victoria aliaţilor din 1945, de tratatul de la Paris (1947), de tratatele germano-sovietic şi germano-polonez (1970), de acordurile de la Helsinki (1975), de cotitura istorică din 1989, de aranjamentele de încheiere (incluzând acordurile Gorbaciov-Kohl din 1990) a Războiului Rece. Dar tratatul de după conflagraţia mondială şi asumarea de către Europa a istoriei proprii mai cer, se vede, timp.
În deceniile din urmă s-au dezvoltat studiul relaţiilor internaţionale şi mai ales istoria acestora. Între timp, însă, cum a observat Niklas Luhmann (Die Gesellschaft der Gesellschaft, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1998, I, p. 153), diversele ţări au intrat sub presiunea unei „societăţi mondiale“, constituită chiar prin acţiunile sociale îmbrăţişate de modernitate şi a cărei evoluţie este greu de anticipat. Căci însăşi această societate este deocamdată mai mult aproximată decât cunoscută riguros. Nici istoria şi nici teoria relaţiilor internaţionale nu mai sunt baza suficientă pentru decizii, cum se mai crede astăzi. Ghicirea combinatoricii forţelor nu este propriu-zis cunoaştere, după cum nu se poate conduce cu succes vreo instituţie cu simplificările mediatizărilor sau ale ideologiilor curente ori ale politicii de scurtă respiraţie. Cunoştinţele pe care examinarea „societăţii mondiale“, care este din capul locului mult mai mult decât suma relaţiilor internaţionale, le-ar putea oferi sunt tot mai reclamate, dar elaborarea teoriei durează. Încă mai este de lucrat la a identifica mediile ce leagă „societatea mondială“ (pe care celebrul sociolog a tins să le reducă la „comunicare“). Este limpede deocamdată, între altele, că nu dă rezultate izolarea vreunei forţe nucleare şi că ne îndreptăm spre o nouă înţelegere privind armele cele mai evoluate, iar în privinţa continentului nostru către un nou aranjament SUA-Rusia şi, la nivelul Europei, Uniunea Europeană – Rusia, care să pună capăt neînţelegerilor ultimilor ani.
Dar şi în situaţia în care puterea revine ca argument, rămâne obligaţia politicii să rezolve problemele. Căci contează mereu nu doar puterea, ci şi folosirea ei. Politica oricărei ţări are acum de reanalizat situaţia şi de rafinat poziţiile în raport cu o reconfigurare a societăţilor în modernitatea târzie, cu o nouă distribuţie a actorilor principali şi în contextul schimbării lumii. Nu intră în liga întâi şi printre câştigători decât cei care analizează faptele, au idei noi şi-şi asumă schimbări. Spre a promova interesele unei ţări, politica externă are de găsit rezolvări în relaţiile lumii în schimbare, în conjuncţiile dintre putere şi drept, politică şi opinia publică, pe care, evident, numai o diplomaţie cultivată şi capabilă de inovaţie le poate da. Ceasul diplomaţiei birocratice şi redundante – fără idei, fără personalităţi şi fără dialog – sună din nou. Viziunea, legitimarea şi iniţiativa schimbării trebuie să meargă mână în mână – tocmai aici fiind arta politicii. Nici încrâncenarea în obsesiile trecutului şi stagnarea în clişeele istoriei şi nici aventurile în afara realităţii nu vor putea da soluţii durabile. Abia analize calificate şi explorări creative o vor putea face.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper