Psihoterapeutul trebuie să fie, într-un fel, mereu un începător

Un articol de DORIN-LIVIU BÎTFOI

JIM WILSON în dialog cu DORIN-LIVIU BÎTFOI

Pe psihoterapeutul Jim Wilson l-am întâlnit în 2010, la Congresul European de Psihoterapie de la Bucureşti, evoluând în cadrul unui atelier intitulat „Terapie familială centrată pe copil – crearea unui teatru al posibilităţilor“. Titlu nedezminţit de desfăşurarea atelierului, care a fost o multiplă punere în scenă, „pe acte“. Jim Wilson este psihoterapeut sistemic britanic şi co-director al organizaţiei „Partners for Collaborative Solutions“. Ideea principală a fost cea a spontaneităţii în psihoterapie: avem nevoie de paşi, de un algoritm, ne spune Jim Wilson şi în cadrul acestui interviu, dar mai presus de toate avem nevoie să reflectăm la complexitatea şi imprevizibilitatea profesiei de psihoterapeut.

JIM WILSON: Capacitatea, deschiderea în a observa ceea ce fac oamenii şi cum răspund situaţiilor, iată după ce trebuie să se ghideze un psihoterapeut, mai degrabă decât după teoretizarea ori planificarea în exces, a ceea ce ai de făcut şi a modului în care ar trebui să reacţionezi ca psihoterapeut. Iar aceasta necesită multă practică, pentru că trebuie să fii foarte deschis în a evalua cu un ochi critic ceea ce faci, pe de o parte. Şi trebuie să fii deschis către impulsurile şi manifestările spontane, pe de altă parte. Prin urmare, ambele aceste dimensiuni ale practicii trebuie avute în vedere.

DORIN-LIVIU BÎTFOI: Vorbiţi despre paşi care trebuie urmaţi, dar totodată, cumva dimpotrivă, despre rolul spontaneităţii, al creativităţii în psihoterapie. Cum vedeţi relaţia dintre aceste două aspecte de conciliat?

J.W.: Cred că ştiinţa unor paşi de urmat le este necesară mai ales psihoterapeuţilor începători, pentru a le oferi un context pentru munca şi gândurile lor. Se vor simţi astfel mult mai în siguranţă. Este ca şi cum ai învăţa să cânţi la un instrument muzical: Înveţi mai întâi noţiunile elementare, iar printr-o practică permanentă devii, în timp, mai încrezător în ceea ce ai învăţat. La fel e şi în psihoterapie, avem nevoie să fim încrezători cu privire la ceea ce gândim şi facem. Pentru ca apoi, după o vreme, să devenim mai fluenţi în ceea ce facem şi totodată mai spontani, pentru că nu ne mai simţim atât de constrânşi de modelele proprii, de teoriile în care credem şi de foştii mentori.

D.L.B.: Cred că am înţeles. V-aş întreba, însă: Este acesta un pas necesar în cariera oricărui psihoterapeut? Cu alte cuvinte: Cum ajunge un psihoterapeut să ştie, să-şi dea seama că trebuie să progreseze în această direcţie?

J.W.: Cred că psihoterapeutul trebuie să aibă constant o atitudine prin care să nu ia lucrurile de-a gata. Ca psihoterapeut trebuie să fii, într-un fel, mereu un începător. Să menţii lucrurile mereu vii, mereu noi. Iar pentru a face acest lucru, paradoxal, trebuie să studiezi, o dată, şi să priveşti cu un ochi critic la ceea ce faci. Şi trebuie să-ţi îngădui ţie însuţi să comiţi greşeli, să meditezi la acestea, să le corectezi şi în cele din urmă să te străduieşti mai mult.
Cred că psihoterapeuţii începători au nevoie să se bazeze şi pe altcineva decât pe ei înşişi, pe cineva care să le dea o direcţie. O direcţie sau o idee despre cum e bine să procedeze – despre cum să conducă, de pildă, un interviu într-o terapie de familie. De cineva care să le dea nişte indicaţii tehnice, ori sfaturi bune despre cum să conducă o şedinţă terapeutică. Precum spuneam, după o vreme începi să improvizezi, ca un muzician, ca în jazz. Înveţi faptul că ai de-a face cu mintea, dar totodată cu sufletul, cu inima.

D.L.B.: Ce înseamnă, în psihoterapie, să înveţi din greşeli? Poate progresa terapia în urma unor greşeli pe care le faci?

J.W.: Absolut! Greşim în mod frecvent. Dar cea mai mare greşeală este să nu-ţi dai seama că faci greşeli. Prin urmare, dacă nu dai dovadă de gândire critică în această profesie, cu privire la ceea ce faci, şi dacă îţi dai prea mult cu părerea, dacă te crezi deja foarte învăţat – acestea sunt cele mai mari greşeli dintre toate! Sunt cele mai mari pentru că sunt greşeli neanalizate, pentru că psihoterapeutul devine prea arogant, prea îndrăgostit de propriul său adevăr.
Aşadar ai nevoie de ceea ce eu numesc modestie sistematică, de conştiinţa faptului că deţii doar o parte din context. Şi că trebuie să ai competenţa necesară pentru a crea acest context. Un context în care creativitatea să apară de la sine. Psihoterapeutul încearcă să stabilească un context care e creativ pentru toată lumea, nu doar pentru terapeut, ori pentru client. Ci pentru ceea ce se întâmplă între terapeut şi client.
Prin urmare, analogia cu muzica este una foarte bună. Înveţi întâi să cânţi, iar mai târziu, după o vreme, începi să-ţi formezi propriul stil. Iar acest fapt este simţit ca eliberator. Da, pentru că este eliberator să îţi dai seama că nu trebuie să fii precum – să spunem – „freudienii“, sau „adlerienii“, ori precum alţii… Dar înveţi de la toţi aceştia, iar apoi treci la ceva foarte important: îţi descoperi propriul tău stil.

D.L.B.: Dar nu e oare, aceasta, chiar dilema perpetuă a psihoterapiei: Să menţii cadrul terapiei, setting-ul, iar în acelaşi timp să mergi dincolo de acest setting?

J.W.: Iată o întrebare foarte bună! Psihoterapia contează, e importantă pentru că ambii ei actanţi, psihoterapeutul şi clientul, creează împreună un context, un context în care ei cred. Prin urmare, mai degrabă decât psihanalitică, ori sistemică, ori cognitiv-comportamentală, psihoterapia este creaţia celor doi. Şi nu e vorba doar despre relaţia dintre terapeut şi clientul său. Dar şi despre contextul acesteia. Iată, prin urmare, un – să-i spunem – ritual, care are loc într-o cameră, un ritual terapeutic care începe să simbolizeze ceva, care înlesneşte accesul la ceva important. Clientul şi terapeutul participă la acest ritual. E nevoie prin urmare de o structură. E nevoie de un cadru formal. E nevoie de o tensiune. E nevoie de experienţă pentru ca lucrurile să se producă spontan. Dacă acest cadru este fie prea lax, fie prea rigid sau strâmt, terapia nu va funcţiona. E nevoie de imaginaţie. Şi din nou spun: e nevoie de o structură şi în acelaşi timp de o libertate pe care ţi-o iei de la această structură. Ne aflăm într-o situaţie paradoxală.

D.L.B.: Aţi vorbit în cadrul atelierului de la Congresul European de Psihoterapie de la Bucureşti despre nevoia de context, în binom cu spontaneitatea.

J.W.: Da. Era în legătură cu cei doi copii despre care am discutat, nu-i aşa?

D.L.B.: Da.

J.W.: Ei bine, cei doi copii erau speriaţi. Terapeutul era şi el speriat. Ok, de acord: Putem fi puţin speriaţi! E uman, e necesar. A fost nevoie să simt sentimentele din acea cameră, din acel cadru. Dar, dacă e prea multă frică, atunci nu mai e în regulă. Trebuie să ai totuşi o anumită siguranţă, pentru a putea improviza. E nevoie să fii puţin cu picioarele pe pământ. Dar, foarte important – iar aici situaţia terapeutică se deosebeşte de muzică ori de pictură, dacă e să urmăm analogiile pe care le-am făcut – e vorba despre o cunoaştere şi despre o abilitate de relaţionare. Ca şi despre o dimensiune etică. Deci, făcând această muncă, aşa încât să ajuţi această persoană ori această familie, ai de-a face cu „un produs uman“… nu cu o muncă abstractă.

D.L.B.: Care sunt impresiile dv. despre ceea ce s-a întâmplat în atelierul de la Bucuerşti? Aţi avut o relaţie bună cu sala?

J.W.: O, da! Deşi mulţi veneau de la cafea – şi am avut ceea ce în engleză numim „un start fals“. Şi am mai avut de-a face, cumva, şi cu bariera limbii. Dar apoi am stat şi m-am gândit: Ei bine, dar chiar acesta e începutul! Iată începutul, ci nu o obstrucţie, cum mi s-a părut iniţial! Trebuie deci să pornim chiar de-aici. Iar apoi a început o întreagă discuţie, cu o mulţime de persoane… Odată ce mi-am dat seama de asta, m-am relaxat.

D.L.B.: Vă pot întreba ceva mai personal? De ce sunteţi interesat în mod special de creativitate în psihoterapie? Există o miză personală aici, o miză a dv.?

J.W.: Pentru a răspunde cred că trebuie să ne întoarcem la o etapă timpurie a dezvoltării mele ca psihoterapeut. Am lucrat ca terapeut familial vreme de 25 de ani. Şi am antrenat terapeuţi vreme de 18 ani. Sunt foarte conştient acum că există atâtea şi atâtea posibilităţi ale profesiei, mult mai multe decât credeam înainte. Iar motivul principal – şi de fapt cred că ajung cu acesta la esenţa răspunsului meu – este că în Marea Britanie exista în anii ’80 o atitudine „religioasă“, să o numim astfel, referitoare la comportamentul psihoterapeutului, adică se credea că el trebuie să se poarte cu clienţii într-un fel distant, constrângător, restrângător. Psihoterapeuţii se cenzurau de la a explora într-un mod mai creator relaţia lor cu clienţii. Şi cred că am fost foarte dezamăgit de felul în care profesau mulţi terapeuţi familiali, care deţineau ideile şi cuvintele aşa-zis „corecte“. Dar care în acest fel pierdeau ceva din simţirea lor şi din libertatea lor. Aşa că am devenit interesat despre cum pot să mă ajut pe mine şi cum pot să-i ajut şi pe alţii pentru a fi mult mai umani cu clienţii, rămânând în acelaşi timp psihoterapeuţi. Iar asta m-a inspirat să descopăr lucruri noi. Îndeosebi în lucrul cu copiii, pentru că ei te pot învăţa cum să fii un bun psihoterapeut.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper