Problema bătrânilor

Un articol de Horia Pătraşcu

Bătrânii au constituit şi constituie de când lumea o mare problemă socială şi, implicit, religioasă. E foarte greu să ai grijă de tine, darămite de bătrânii tăi. De-a lungul timpului au fost propuse diferite soluţii: să-i mănânci (un gest de afecţiune extremă a unor triburi canibale), să-i sufoci în somn (o pernă pusă pe cap şi nu, ca de obicei, sub cap le-ar asigura un somn dulce şi neîntrerupt), să-i internezi la azil după ce le-ai luat casa şi averea (soluţie modernă, des întâlnită în societăţile actuale). O contribuţie românească, nu chiar originală, dar eficientă, de a te scăpa de bătrâni este de a le face viaţa amară prin pensii mici, prin lipsirea lor de medicamente şi îngrijiri medicale etc. Ca să fii însă, tu, stat român, campion al brevităţii vieţii cetăţenilor tăi, trebuie să te preocupi din timp. Pentru a te putea despovăra liniştit de rebuturile neproductive, la maxim un an-doi de la pensionarea lor, formula este simplă: scazi calitatea vieţii şi creşti presiunea, stresul; măreşti taxele şi impozitele; creşti timpul de muncă; inoculezi virusul silei de viaţă prin orice mijloace: birocraţie, haos legislativ, samavolnicia autorităţii la orice nivel, lipsa de respect, dispreţ, ură de sine.
O soluţie religioasă extrem de ingenioasă a problemei sociale a bătrânilor provine din spaţiul indian, extrem de inovativ în privinţa celor mai delicate probleme (de exemplu, o soluţie aproape parşivă pentru împãcarea caprei implicării în lume cu varza detaşării religios-metafizice este recomandarea de a trăi viaţa în toate aspectele acesteia – sex, procreare, mâncare, lupte pentru putere şi pentru existenţă – cu inima „curată“, situată dincolo de „fructul“ sau „rodul“ faptei; adicătelea eşti şi în lume şi dincolo de lume, şi cu slănina în pod şi cu buzele unse, şi cu trupu-n alcov şi cu sufletul în rai). Soluţia indiană pentru problema socială a bătrânilor este următoarea: de la o vârstă încolo, adică după ce omul şi-a îndeplinit menirea – a făcut copii, a strâns avere, şi-a îndeplinit funcţiile şi rolurile sociale prescrise de casta şi breasla din care face parte – este timpul să se retragă la pensia religios-metafizică, adică să renunţe la tot şi să plece în pădure, „îmbrăcându-se în spaţiu“, adică nepăstrând pe el nici măcar o haină, dedicându-şi restul vieţii „mântuirii“ sufletului său, de fapt mântuindu-i pe alţii de grija sa. Este incredibil de eficientă forţa de sugestionare pe care o are o asemenea concepţie religioasă asupra minţii şi sufletelor oamenilor (şi numai religia poate avea o asemenea forţă): pe de o parte anihilează instinctul de conservare al „bătrânului“, trimiţându-l spre moarte sub numele agreabil al mântuirii şi al absolutului, pe de altă parte suspendă orice complex sau sentiment de vinovăţie care s-ar putea trezi în sufletele moştenitorilor celui făcut să plece de bunăvoie spre cele veşnice, înainte de a da ortul popii, şi să lase cele lumeşti în mâinile celor mai tineri. Legea junglei este aici respectată cuvânt cu cuvânt, dar sub o aparenţă „frumoasă“: animalele bipede vârstnice şi neputincioase sunt alungate şi lăsate să moară, însă cu toate precauţiile necesare menajării simţului estetico-etic. Bătrânul este făcut să se retragă  de unul singur şi să lase, voluntar, totul lupilor tineri. Dacă ţi-ai trăit traiul şi ţi-ai mâncat mălaiul, nu e mai frumos să înţelegi că ţi-a sosit ceasul: de ce să ne obligi să te alungăm din casă, să-ţi administrăm  „praful de moştenire“ (eufemism pentru otravă în eleganta societate franceză), să te internăm la azil, să te punem să semnezi contractul cu clauză viageră?! De ce să nu ne simţim cu toţii bine, din punct de vedere moral-religios, îndeplinindu-ne fiecare menirea conformă firii şi vârstei noastre?
E parcă un făcut ca cele mai metafizice şi cele mai spirituale lucruri să nu fie, deseori, decât travestirea, mai mult sau mai puţin ingenioasă, a celor mai mundane, profane şi comune instincte şi interese. Sociologia religiei îşi găseşte resurse imense în cea mai „metafizică“ dintre religii. Din acest punct de vedere, cultura, religia şi „filosofia“ indiană fac parte dintre încercările cele mai grosiere de sublimare a instinctelor şi trebuinţelor elementare. Un principiu pe care l-am putea formula în urma acestei scurte analize a „soluţionării“ metafizic-religioase a unei probleme cât se poate de mundane este următorul: metafizica este direct proporţională vitalităţii unui popor. Cele mai metafizice popoare sunt şi cele mai vitale. (La noi, în Europa, avem exemplul germanilor, pe cât de lipsiţi de scrupule în privinţa dominării, puterii, stăpânirii, expansiunii şi impunerii, pe atât de „romantici“ şi de „metafizici“.) Poporul indian, multimilenar, de o rezistenţă absolut uluitoare, cu o demografie remarcabilă, ce sfidează mizeria condiţiilor de viaţă, este şi cel mai „metafizic“, mai „spiritual“ şi mai „religios“ popor. Cine ştie, poate tocmai rezolvarea genială a unor posibile complexe de vinovăţie, purificarea sufletelor, eliberarea acestora de sub povara diferitelor apăsări de ordin moral, punerea moralei în slujba vieţii determină o bunăstare psihico-spirituală a unui conglomerat genetic ce traversează imperturbabil mileniile într-un mod „senin“, „detaşat“, zâmbitor şi, simultan, implicat şi agresiv. Nu întâmplător templele indiene sunt deseori tapetate cu opulente scene sexuale, care celebrează şi deopotrivă sacralizează viaţa în cea mai simplă manifestare a sa.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper