Organic sau când Omy se pregăteşte să moară…

Un articol de ALINA PARTENIE

În Sala Mică a Teatrului Naţional Bucureşti, proiectul 9G (a se citi noua generaţie) propune piese altfel, cu actori şi regizori tineri care valorifică idei, teme, frânturi ale lumii contemporane. Spectatori grăbiţi, unii din aceeaşi generaţie cu a regizorului, alţii nostalgici ai teatrului bucureştean îşi îndreaptă paşii către sala de teatru pentru a vedea forme, fâşii, frânturi de teatru contemporan. Departe de sobrietatea de odinioară, într-o atmosferă relaxantă, se spun totuşi poveşti grave. Cine a zis că tinerii nu ar putea vorbi serios, chiar dincolo de energia şi de curajul lor? Cine?
Piesa Organic de Saviana Stănescu, în regia lui Andrei Măjeri, prilejuieşte punerea în scenă a unei teme atât de actuale, din păcate, un tabu al lumii contemporane: traficul de organe. Cum o face? Nu oricum, ci obligatoriu apelând la o suită de clişee şi de locuri comune despre visul american, dar şi o perspectivă tragică despre modul în care acesta poate distruge vieţi, identităţi, destine. O parodie a lumii contemporane în care omul, vrând totul, uită de celălalt şi de libertatea lui. Dar aceasta răzbate la fiecare puls al piesei, la fiecare trecere de la un moment la altul, ba chiar şi atunci când Cora îşi schimbă perucile: există speranţă, trebuie să avem doar curajul să o privim. Bineînţeles, Cora (Silva Elena Schmit) şi Chris (Andrei Stehan) aleargă după visul american. Fiecare cu o poveste, de fapt, cu o viaţă care îşi are propria poveste. Ea îşi dorea să ajungă balerină, va ajunge poate asistentă medicală… Dar a ajuns damă de companie, domesticită de cine altcineva? De un traficant de organe, alături de care trăieşte ca într-un coşmar, cu frivolitate şi dezinhibiţie, dar şi ca o vină asumată, visul american.
În acest context, apare şi victima lor, poate cel mai interesant şi mai complex personaj al piesei. El este potenţiala victimă, fost crescător de porci (poate o metaforă a propriului destin, el nefiind altceva pentru stăpânii săi „Homo homini lupus“). O victimă, un alienat, care nu mai poate vorbi, dar care transmite publicului doza de pathos, dorinţa de eliberare necesare unui astfel de scenariu. Şoc. Idei. Metafore. De la scene casnice, cotidiene, până la discuţii grave. La o meditaţie a ceea ce mai înseamnă să îţi asumi un anumit statut azi, o altă identitate. Despre cum poţi să te eliberezi despre calea organică sau nu de a cunoaşte fericirea. Chiar dacă Cora îşi schimbă perucile, marcând, poate trecerea la o altă etapă. Artificial. Contemporan. Kitsch. O suită de stereotipuri şi clişee despre visul american sau despre libertatea greşit înţeleasă.
Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile sau ba? Iată una dintre întrebările la care secvenţele piesei încearcă să răspundă. Trecând prin comedie şi tragedie, trecând din real în vis, acolo unde toţi avem drepturi. Fără să vrem câteodată… Publicul nu poate rămâne indiferent: piesa e dură, e plină, are personalitate. Şochează, transmite mesaje, îşi îndeplineşte rolul. Poate enerva. Nu contează. Cine nu consimte poate ieşi. Nu-i problemă. Amestecă idei facile, comerciale cu metafore ale lumii contemporane…
Omy se pregăteşte să moară sau ba? Poate cel mai marcant personaj al piesei este chiar el, victima care pare să ascundă ceva (misterul îl învăluie pe tot parcursul piesei, iar ceea ce ascundea în el era fărâma de viaţă la care nu renunţă chiar dacă „şefii“ pretind să-şi găsească feicirea pe spezele organelor sale. Cel puţin prin faptul că nu se iroseşte vorbind, dar sunetele lui nu seamănă cu o resemnare pentru spectator. De la Aristotel încoace, publicul va fi emoţionat şi îşi va pune întrebări: „Oare nu suntem şi noi victime?“, „Mai avem puterea de a mai schimba ceva?“, „Putem alege cu adevărat propriul destin?“.
Un spectacol în ritmul vieţii cotidiene, în care scena trece rapid pe ecran, Omy apare pe rol, iar realitatea se mută în pulsiunile visului. Un joc alert, spre o lume tragi-comică, cu un mesaj. Dincolo de caracterul frivol al unora dintre scene, dincolo de aparenta impresie de haos, mesajul piesei aduse în faţa publicului este extrem de dur şi foarte pregnant. O alegorie a oricărui vis dus la extrem, o privire realistă dublată de suprarealismul visului, o estetică a urâtului până la experimentalismul avangardist al unora dintre prezentări. Un amestec modern, destul de condimentat, o expresie vie, un ţipăt expresionist şi extrem de postmodernist totodată al lumii contemporane. Interzis nostalgicilor romantici, apărărători ai perdelelor, ai frumosului dulceag pe care arta ar trebui să-l presupună. Interzis celor care caută moralitatea artei cu orice preţ. Un spectacol pentru noua generaţie de regizori, actori şi spectatori deopotrivă. Dincolo de vârstă.
Cum poate fi traficul de organe pus în scenă? Are el limite? Cum poţi transmite? Îţi trebuie, bineînţeles, talent, creativitate, inspiraţie şi un actor care să transmită mai mult decât vrea să arate. Iar Lucian Rus (Omy) este capabil de aşa ceva. Scena nu este decât un pretext, el interpretează rolurile. Publicul nu poate vedea în el un porcar autentic (mulţi se gândesc, inevitabil, la Lică Sămădăul), ci un destin: al libertăţii care se termină acolo unde începe libertatea celuilalt. Al puterii de a lupta pentru libertate şi pentru viaţă, dincolo de absurdul oricăror cuvinte. Căci Chris şi Cora vorbesc destul, dar, în fond nu îşi comunică nimic: poate ciudata incapacitate de a se autojustifica.
Apoi, cum arată un traficant de organe? Cum se raportează el? Cine este John. Big Brotherul poveştii? Ce poţi să vinzi pentru America? Un rinichi e calea cea mai simplă? Inima? Sau demnitatea? A ta sau a celuilalt? Există posibilitate de eliberare? Omy (să fie un „alint“ pentru omul în general?) ştie că există, că se poate, că trebuie şi poate să-şi apere viaţa cu preţul visului american. Întins pe jos şi-o replică („Un canin. Doare. Creşte“) te duce cu gândul inevitabil la Caninul lui Lanthimos, la infinita autoritate care restabileşte reguli.
Dar nu este Omy cel mai viu personaj, singurul în care viaţa pulsează cu adevărat? Singurul cu inimă şi sentimente, singurul care le poate împărtăşi lumii întregi şi chiar Corei, dama de companie frivolă, dar, parcă puţin mai umanizată de apropierea de Omy…
O lecţie depre reumanizare în lumea idealurilor pierdute, nu numai despre duritatea lumii tabu, cea a traficanţilor de organe, aduse pe scena teatrului bucureştean, ci şi despre umanitatea pierdută, despre cuvintele fără sens, despre amestecul original de frivolitate şi de organic cu sentimentul şi afecţiunea. Căci Omy este şi el în căutarea afecţiunii pierdute (iar invocaţia mamei din prima parte a piesei nu pare lipsită de importanţă) transmiţând publicului dorinţa aprigă de a trăi şi de a fi trăit. Iar când spectacolul se încheie, după ce steagul american a fost vremelnic fluturat de Omy care devine parte a unui vis, spectatorul nu poate rămâne fără o întrbare, o nelinişte, o amprentă. Nu poate rămâne indiferent deoarece, chiar dezumanizat, Omy are un vis. Şi omul, spectatorul, la fel. Organic sau nu, pentru om, lupta cu visul său este tot ceea ce contează. Chiar dacă, mai degrabă, devenim Don Quijote. Nimic mai mult. Iar Omy se pregăteşte să moară, dar nu pentru orice. Devine victimă a visului său, călău pentru visul altuia. Chiar dacă eşti sau nu de acord cu modul în care mesajul a fost transmis, poate prea dur sau brutal, comercial pe alocuri, nu poţi spune că nu te-a pus pe gânduri. Astfel, piesa şi-a îndeplinit menirea.

spectacol

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper