O statistică şi un semn de întrebare

Un articol de Dan Berindei

O statistică recentă publicată de excelenta revistă Sinteza aratã că doar 39 % dintre cetãţenii României se consideră „în primul rând“ români, ceilalţi împărţindu-şi opţiunile pentru una sau alta dintre regiunile istorice, iar 10 % declarându-se europeni. Îmi pun întrebarea care este opţiunea altor naţiuni ale continentului nostru? Câţi francezi se consideră francezi şi câţi englezi sau germani se consideră englezi, respectiv germani?
Rămân cu impresia că, în cursul ultimului sfert de veac, tocmai după ce ne-am dobândit libertatea, a avut loc o semnificativă şi – după mine – nefirească şi dăunătoare mişcare de regres, un abandon al simţămintelor naţionale care au contribuit la fãurirea acestei ţări, printr-un proces complicat, plin de obstacole, în care s-a dat dovada dăruirii, îndrăznelii şi dibăciei în ocolirea tuturor piedicilor.
Nu s-ar fi străbătut un drum atât de complex dacă sentimentele de acest fel n-ar fi existat! Este drept că ele au evoluat în timp, de-a lungul veacurilor, dar semnificativ rămâne că înaintaşii noştri au fost animaţi de convingerea asupra unicităţii ţãrii noastre, după cum, firesc, au constatat şi specificităţi ale fiecărei regiuni căreia îi aparţineau.
Nu întâmplător, simţământul acesta a existat şi datorită condiţiilor  separării noastre geografice de celelalte  popoare romanice. Popor-insulă într-o mare de alte etnii, ne-am găsit ca temei – uitând pe daco-geţii de la temelia fiinţării noastre! – Roma care ne transferase nu numai parte din fiinţa noastră, dar şi elemente de civilizaţie şi, în primul rând, limba. Amintirea Cetăţii Eterne şi a împăratului Traian a rămas timp de milenii într-o conştiinţă complexă, în care aveau să se combine elemente din multe părţi şi de la conlocuitorii care au vieţuit firesc într-un teritoriu de trecere şi contact, dar şi un spaţiu reflectând bogăţie şi frumuseţe.
Numele pe care-l purtăm şi care este dovada vie a unităţii, dar şi – trebuie spus – a puterii de înglobare pe care au avut-o înaintaşii noştri în asimilarea a numeroşi nou veniţi, cărora le-au tranferat conştiinţa acestei unicităţi. Nu întâmplător, de asemenea, cronicarii noştri timpurii au exprimat cu limpezime convingerea că românii existau ca o etnitate, chiar dacă aceasta se concretiza în vremea lor în ramurile regionale existente. Faptul că limba n-a avut dialecte în spaţiul dacic, care reprezintă forma antică a României timpurilor noastre în înfăţişarea ei de la sfârşitul anului 1918, când acest lucru nu s-a vãdit asemănător în dialectele care au apărut în cadrul celorlalte limbi romanice, este şi el semnificativ.
I-a unit pe români situaţia lor diferită faţă de celelalte etnii, dar şi credinţa, mai ales după supunerea directă a întregului spaţiu balcanic puterii otomane. Biserica Ortodoxă se înfăţişează ca un  liant, iar cărţile ei au contribuit de timpuriu la unificarea culturală şi de neam  a românilor.
Trecerea la naţiunea modernă a însemnat o accentuare a simţămintelor unicităţii şi totodată a fost temeiul procesului care a dus la treptata remodelare a românilor, la modernizarea, dar şi la o accentuare a evoluţiei spre unitate naţională. A fost un proces extrem de complicat, cu dificultăţi neîncetate, în condiţiile relei voinţe şi lipsei de bunăvoinţă a marilor puteri dominante ale zonei, dar el a fost încununat până la urmă de succes şi România a devenit o entitate europeană, un stat al bătrânului continent.
Fiecare dintre regiunile componente poartă firesc caracteristici proprii, rezultate şi din evoluţii şi din vicisitudini, dar în ansamblu ţara întregită apare, aşa cum geograful francez de Martonne, o caracteriza: ca un trandafir în varietatea şi unitatea ei! Nu trebuie să uităm vreodată că unitatea stă la temeiul prezentului şi viitorului nostru, al tuturor şi, în consecinţă, să căutăm s-o consolidăm, iar nu prin separări, uneori artificiale, s-o punem în primejdie!
Mi se pare ciudată tendinţa pe care o constat de a se pune accent pe un trecut care a fost depăşit, de a se uita de o subsumare faţă de o idee dominantă, care a reprezentat cheia existenţei şi rezistenţei atât de îndelungate a propriului popor. Drumul spre unitate statală a fost lung, foarte lung şi semănat cu sacrificii. Ca beneficiari ai multor generaţii de români, să nu-i dezamăgim uitând de datoria de a contribui şi noi la mersul înainte al naţiunii, chiar şi în cadrul marii familii europene la care am aderat. Străduinţele pentru ridicare şi aliniere vor dura în cadrul noii mari familii, căreia trebuie să-i demonstrăm, ca români, că am meritat să fim primiţi la masa comună şi că ni s-a cuvenit să nu fim lăsaţi în starea rudelor sărace!
Personal, deşi familia mea provine din Oltenia, eu mă consider român. Nu este vorba de o denumire, de o simplă etichetă, ci de o realitate concretă. Fără îndoială, deşi au trecut trei veacuri de când ramura mea de familie a trecut dincoace de Olt, sunt legat de Oltenia şi mi-am dăruit biblioteca Craiovei, ca semn al acestor simţăminte. Dar, în acelaşi timp, înainte de toate, sunt român, iar denumirea de oltean o subsumez – şi am făcut acest lucru întreaga viaţă – celei de român. Consider firesc, şi chiar necesar pentru viitorul nostru comun, ca toţi conaţionalii mei să aibă simţăminte similare, ca o datorie faţă de o patrie care nu se limitează la teritoriul regiunii lor, ci îmbrăţişează întreaga Românie. Totodată, mă întreb în ce măsură cei 10% care se declară europeni au fost vreodată şi ei români?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper