O nouă furtună în Orient

Un articol de GEORGE APOSTOIU

De câteva săptămâni Yemenul este integrat în operaţiunile de extindere a frontului confruntărilor violente din Orientul arab. În timpul revoluţiilor declanşate în 2011 pentru răsturnarea regimurilor arabe, tribale sau dictatoriale, încercările de „aliniere“ la victime a acestui stat-pinten din sudul Arabiei Saudite au dat rezultate parţiale. Se pare că acum se va merge ceva mai hotărât pe calea schimbărilor dorite. Pentru reuşită a fost deplasată linia de forţă pe terenul confruntărilor interreligioase, între şiiţi şi sunniţi. În spatele lor se alcătuiesc din mers alianţe în jurul Arabiei Saudite, pe de o parte, şi al Iranului, pe de alta. De la distanţă – nu foarte mare -, Turcia priveşte evoluţiile cu interes.
Nu doar petrolul contează
Lumea arabă pare un filigran urzit de meşteri fără de pereche. Între meditaţie, atât de specifică oamenilor locului, şi acţiune, spaţiile sunt completate cu combinaţii subtile greu de sesizat fără o introducere serioasă în raporturile politice puternic influenţate, determinat chiar, de mentalităţile religioase. Din această cauză, Orientul rămâne un pământ al războaielor de uzură, al alianţelor instabile făcute şi desfăcute pe reziduurile erei coloniale sau ale Războiului Rece.
Cucerit de turci, la 1520, şi rămas sub suzeranitate otomană câteva secole, Yemenul nu a avut parte de linişte nici după ce şi-a dobândit independenţa, în 1918. Situat în Golful Aden, acest stat suportă toate inconvenientele ocupaţiilor străine: supunerea sub otomani, războaie religioase între triburile locale sprijinite din afară, independenţă de faţadă în vremea protectoratului britanic instalat în 1839, secesiunea statală din anii ’60 când sudul a intrat sub influenţa Uniunii Sovietice, iar nordul a rămas apropiat marelui vecin Arabia Saudită până la reunificarea intervenită în 1990. Fără să dispună de rezerve de petrol, Yemenul s-a bucurat, totuşi, de avantajele pe care i le-a conferit instalarea la Aden a Companiei britanice a Indiilor, fiind situat ideal pe noua linie comercială ce lega Mediterana de Marea Roşie, prin Canalul de Suez deschis la 1869. De atunci şi până astăzi tocmai această aşezare a fost cauza unor mari dispute în care Yemenul a intrat sau s-a trezit fără voie implicat.
În septembrie trecut, hutii, o minoritate religioasă din ramura şiiţilor, au luat cu asalt capitala şi regimul sunnit al preşedintelui Mansour Hadi. Noul conflict religios este puternic infestat de grupările teroriste care au proliferat în Orient. După primele victorii, rebelii s-au îndreptat spre Aden. „Căderea Adenului în mâinile hutilor, a declarat ministrul yemenit de Externe, marchează începutul războiului civil“. A avut dreptate. Preşedintele Hadi a fost obligat să ia calea exilului, s-a refugiat mai întâi în Arabia Saudită şi apoi a primit găzduire în Egipt. Ryadul a intervenit imediat şi a bombardat poziţiile hutilor-şiiţi. Raidurile, afirmă autorităţile iraniene, urmăresc să securizeze spaţiul aerian yemenit şi să anihileze forţele rebele antiguvernanentale şiite. Operaţiunea a fost botezată „Furtuna decisivă“ şi este purtată de 150.000 de soldaţi, 100 de avioane de luptă saudite, cărora li s-au alăturat forţe militare din emiratele vecine.
Conflictul în această zonă mocnea de mult. În 2000 yemeniţii au atacat portavionul american Cole staţionat în portul Aden. Insurgenţii se revendicau dintr-o grupare teroristă apropiată de Al-Qaeda, aşa încât frontul aliat antiterorist a trebuit să se extindă din Afganistan până în Orientul Mijlociu. Un atac al teroriştilor, din 2002, asupra Ambasadei Statelor Unite la Sanaa a determinat Washingtonul să acorde un important sprijin militar preşedintelui de atunci al Yemenului, Ali Abdallah Salleh. Numai că „Primăvara arabă“ declanşată în 2011, în Tunis, îl va mătura pe Salleh, înainte ca acesta să pună ordine în ţară.
O reuniune de urgenţă
Agravarea crizei din Yemen a determinat organizarea unei reuniuni de urgenţă a Ligii Arabe. Cei 21 de membri ai Ligii (fără Siria, suspendată) au luat decizia de a crea o forţă militară comună pentru intervenţia în Yemen şi, în general, pentru lupta împotriva terorismului. Dacă vor fi găsite fonduri, această nouă forţă va fi constituită în următoarele patru luni. În principiu, obiectivul este agreat, dar nu se poate vorbi de o acceptare necondiţionată. Sub pretext că nu există un studiu prealabil de oportunităţi, ministrul irakian de externe a manifestat rezerve faţă de constituirea forţei militare comune. În lumea arabă este greu să se vorbească de unitate, interesele sunt diferite, alianţele politice, de asemenea.
Pentru înţelegerea situaţiei din Yemen ar trebui prezentate ceva mai pe îndelete luptele intestine dintre hutii-şiiţi şi sunniţii-salafişti majoritari. Complicat, ca tot ce există şi tot ce se întâmplă în Orient. Să simplificăm lucrurile şi să facem măcar două precizări în privinţa manevrelor statelor din regiune pentru folosirea celor două tabere religioase. Prima: Arabia Saudită urmăreşte să-şi regleze conturile cu Iranul, putere aflată în spatele revoltelor şiiţilor yemeniţi. A doua: Egiptul, care a anunţat că este pregătit să intervină cu trupe terestre în Yemen, nu ascunde interesul de a folosi situaţia conflictuală pentru a anihila militar „statul islamic“ (un alt susţinător al rebelilor yemeniţi) care şi-a extins acţiunile teroriste militare în Golanul egiptean. Liderul religios al rebelilor yemeniţi, Abd el-MaleK al-Houthi, a trăit în Iran, în exil. Când hutii-şiiţi au repurtat primele victorii, Teheranul a considerat că a sosit momentul prielnic pentru a câştiga teren într-o ţară islamică dominată de duşmanul său religios, falanga sunnită. Rapid a fost redeschisă linia aeriană Sanaa-Teheran, întreruptă în 1990, iar astăzi o companie operează două zboruri pe zi, deşi traficul de pasageri civili şi relaţiile comerciale între Iran şi Yemen nu impun o astfel de frecvenţă. Teheranul urmăreşte să se implanteze militar indirect în regiunea de nord a Yemenului, aşa cum a făcut în Liban prin intermediul grupării Hesbollah. Dacă de Hesbollah se foloseşte pentru a întreţine constant şi insidios ameninţarea asupra Israelului, prin sprijinirea şiiţilor yemeniţi Iranul intenţionează să ocupe poziţii de control în Strâmtoarea Ormuz, cale comercială prin care este transportat petrolul fin Golf. În cazul în care rebelii yemeniţi ar pune mâna pe portul Beida de la Marea Roşie, iranienii ar ajunge, prin interpuşi, să controleze strâmtoarea Bab-el-Mandeb, importantă strategic întrucât pe aici este tranzitată o treime din comerţul mondial de petrol.
Criza din Yemen favorizează apariţia unor noi actori pe scena Orientului Apropiat: Iranul, Arabia Saudită şi Egiptul, state puternic militarizate, cu legături bune fie la Moscova, fie la Washington.
Câteva impedimente
pentru unul dintre protagonişti
Programul nuclear al Iranului este unul dintre obstacolele pe care Teheranul le are în calea afirmării militare viguroase în regiune. Suspectat că urmăreşte să dobândească tehnologie susceptibilă să fie utilizată pentru fabricarea bombei atomice, Iranul trebuie să manifeste maximum de prudenţă pentru a anula consecinţele politicii agresive pe care a dus-o, începând din 1979, faţă de Israel şi Statele Unite. Una dintre aceasta a fost instituirea sancţiunilor economice de Washington după „revoluţia verde“ din 1979. Negocierea acordului pe programul nuclear iranian este practic încheiată, miniştrii de externe ai Chinei, Franţei, Germaniei, Marii Britanii, Rusiei şi Statelor Unite, împreună cu cel iranian, au convenit să-l semneze până la sfârşitul lui iunie.
Teheranul nu este pus pe de-a întregul la adăpost. Compromisul la care s-a ajuns în privinţa programului civil, al controlului unităţilor de cercetare şi al centralelor nucleare, al procedeelor de tratare a uraniului a fost obţinut cu mare dificultate. A existat un moment de nemulţumire a Parisului care a suspectat o posibilă înţelegere separată între Washington şi Teheran, în contextul reglementării generale a reluării relaţiilor dintre Statele Unite şi Iran. Cu mult mai stânjenitoare a fost – şi rămâne – reacţia Israelului, adversar înverşunat al programului nuclear iranian. Premierul Netanyahu a tunat şi a fulgerat din nou împotriva „periculosului acord negociat la Lausanne care confirmă toate neliniştile noastre, chiar şi mai mult. Acest acord va permite Iranului să cucerească Orientul Mijlociu“. După cum se ştie, Israelul a încercat pe toate căile – inclusiv neortodoxe – să împiedice încheierea acordului. Influentul şi bine informatul Wall Street Journal a vorbit despre faptul că Tel Aviv ar fi spionat negocierile dintre Iran şi puterile care vor semna acordul şi ar fi oferit informaţii unor congresmeni americani dispuşi să critice Administraţia Obama pentru relaxarea relaţiilor cu Iranul.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper