Mickey Sabbath, păpuşarul

Un articol de Valeriu Gherghel

Philip Roth, Teatrul lui Sabbath, traducere de Iulia Gorzo, Polirom, Iaşi, 2013

 

Citesc Teatrul lui Sabbath, ştiu că este o capodoperă, ştiu şi că toată lumea ştie şi susţine că este o capodoperă, îmi dau seama pe măsură ce citesc că este o capodoperă, înţeleg că este o capodoperă, toţi criticii şi scriitorii care au recenzat romanul lui Roth au zis deja că este o capodoperă, juriul care acordă National Book Award for Fiction a consfinţit acest adevăr în 1995, recunosc faptul luminos că este o capodoperă, şi, da, asta nu mă opreşte să-i văd cusururile.
Nu mă priviţi cu dispreţ. Nu-s un încuiat. Nu-s nici mironosiţă. Ştiu şi de glumă. Preţuiesc lucrul bine făcut oriunde s-ar afla (când sunt în stare să-l percep), inclusiv în romanul lui Philip Roth, există scene de-a dreptul delirante, zeci de pagini de o mare, paradoxală frumuseţe: iubirile lui Sabbath, îndeosebi, relaţia lui cu frenetica Drenka, căutarea disperată a vaporoasei Nikki, obsesia nimicniciei.
Preţuiesc şi umorul personajului, cinic, batjocoritor, lipsit de bunăvoinţă şi speranţă. Numitul Sabbath (64 de ani, „un butoi cu barbă” etc.) este, printre altele, şi un desfrânat major, unul dintre cei mulţi de pe faţa încăpătoare a pământului, un nesăbuit, un erotoman, un maniac minor, un depresiv minor. Nu-şi refuză nici o plăcere (de ordin auto-hetero-erotic, numai homosexual nu este, şi mă întreb de ce…), nu se poate cenzura în nici o împrejurare (moarte reprimaţilor!), n-are măsură (ca şi, uneori, prozatorul care l-a imaginat). Aici seamănă întru totul cu ultima lui iubită, croata Drenka.
Ca filosof cinic-sardonic, Sabbath (fostul păpuşar din New York, fosta speranţă a teatrului experimental de marionete, ratatul care şi-a ratat până şi propria-i ratare), ştie că totul cu moarte se sfârşeşte şi trage din acest principiu încurajator toate consecinţele de care este în stare un evreu american. Nu posedă nimic (doar femei, cât mai multe femei, o posesiune efemeră, totuşi), nu face nimic (este un trântor stricto sensu), a renunţat aproape la orice, la nişte haine curate, de pildă, nu are casă, bani, nimic, nimic, nimic. Numai o enormă disponibilitate de a râde acru de toţi ceilalţi şi, cu atât mai mult, de el însuşi. Dar privaţiunile nu-l salvează, nu-l fac simpatic. Nici nu urmăreşte asta.
Sabbath înţelege viaţa (mai degrabă intuitiv, nu a trecut prin şcoli, nu i-a citit pe înţelepţi) ca prilejul unui mărunt hedonism, departe de euforia solitară a unui Flaubert, să zicem, departe de ceea ce înţelegeau filosofii hedonici din Antichitate prin plăcere: a bea un pahar cu apă când ţi-e sete. Nu caută nobleţea şi, în consecinţă, se poartă rareori cu nobleţe. Nu-i un aristocrat, un binefăcător, un filantrop. Pot cita o singură împrejurare care-mi dezminte caracterizarea: o vizitează în fiecare seară pe Drenka (ultima lui iubită şi amantă), bolnavă de cancer, în odaia de spital şi discută cu ea, îi povesteşte întâmplări din trecut, încearcă să-i aline suferinţa.
Ştiţi ce nu-mi place la această carte? În primul şi în primul rând, excesul. Excesul nu-i bun nici în virtute, nici în viciu. Nici în plus, nici în minus. Nici în rai, nici în iad. Şi, în definitiv, excesul nu-i bun nici în exces. Nu-mi vorbiţi de măreţia excesului, de tragicii greci, de hybris. Nu există nimic măreţ în exces. Ce-i drept, nu există nimic măreţ nici în opusul lui…
O glumă, o potrivire amuzantă de vorbe, o frază au haz numai şi numai dacă le spui o singură dată, hai, două. Depinde de auditoriu. Dar dacă le repeţi de o sută de ori, în aceeaşi formă şi cu aceeaşi intonaţie, plictiseşti şi, de la un moment încolo, iriţi. Publicul pleacă furios de la prelecţiune sau adoarme. Cititorii suspină: „Naşpa roman!“ Tot ce-i mult strică, oboseşte, devine antipatic. Chiar la un prozator cinic, ca Philip Roth, că de el vorbim acum, ori la Mickey Sabbath.
Presupun că lumea ştie despre ce este vorba în acest roman apărut în toamna lui 2013, prin noiembrie.
Mă întorc la aspectul excesiv al cărţii. Voi da un exemplu. După moartea Drenkăi, Sabbath merge la mormântul ei, se întinde pe ţărâna rece şi vorbeşte cu ea, ca şi cum femeia iubită ar mai fi în viaţă, ca şi cum l-ar putea auzi şi i-ar putea răspunde, ca şi cum ceea ce spui aici ar putea fi auzit şi dincolo. Dincolo de moarte. Şi pe măsură ce vorbeşte, Sabbath se excită (nici nu-i trebuie mult), este meritul lui, şi, în consecinţa dialogului, se masturbează deasupra mormântului. Să ziceam că o astfel de încununare a conversaţiei cu o defunctă ar putea fi acceptată de către un cititor dezinhibat (şi chiar de unul inhibat).
Dar Sabbath nu este singurul muşteriu care îşi strigă în acest chip suferinţa (aici intervine excesul). În cazul Drenkăi, durerea tuturor foştilor ei amanţi ia una şi aceeaşi formă hilară şi cam monotonă. Inşii opresc maşina, se furişează prin cimitir la mormântul femeii, plâng şi se masturbează, se masturbează şi plâng. Trece pe acolo un anume domn Scott Lewis, „magnatul cardurilor de credit” şi procedează ca Sabbath. Trece şi electricianul pensiunii, Barrett, şi procedează ca domnul Scott Lewis. Trece şi un poliţist furios, care procedează conform regulamentului şi le trage o mamă de bătaie. Oamenii se repetă, cad în rutină, devin nişte automate. Până una alta, i-aş fi voit mai inventivi. Lipsa de inventivitate se cheamă ritual compulsiv. Unii vor accepta acest episod mecanic. Alţii, nu. Mă prenumăr, din păcate, printre ei.
Sigur, recunoaştem aici o comedie a excesului. Ce-a fost azi, va fi şi mâine, şi va fi şi poimâine, şi răspoimâine, şi întotdeauna, şi în veacul vecilor. Amin. Atât în mare cât şi în mic, vorba lui Nietzsche. Acelaşi individ este toţi indivizii şi nici unul. Nihil sub sole novi…
Dar să trecem… Calităţile prozei lui Philip Roth sunt evidente orişicui. De neuitat rămâne figura primei soţii a lui Sabbath, sinucigaşa Nikki, femeia cu „ochi de nepătruns“, care nu trăieşte în realitate decât atunci când este pe scenă, printre păpuşi.
În concluzie, nu vă sfiiţi… Cumpăraţi romanul lui Philip Roth. Are un preţ rezonabil. Şi la urma urmelor, orice viciu se plăteşte… Îndrăzniţi şi vizitaţi această lume de marionete absurde, din care lipseşte tocmai Păpuşarul-Şef, Bossul care trage sforile! Precum Mickey Sabbath, are şi El, poate, degetele cuprinse de artrită…

Un comentariu pentru “Mickey Sabbath, păpuşarul”

  1. aprilie 4, 2015 la 8:02 pm

    „Excesul nu-i bun nici în virtute, nici în viciu.”..frumos spus,greu de managerizat mai ales in lupta cu constiinta proprie si implicatiile asupra celor din jur cand e vorba de viciu. In privinta virtutii e alta poveste, se refera la cine e orgolios si vrea in Rai.Mie mi-a placut „Baletul mecanic” de Cezar Petrescu..sau „Saptamana nebunilor” de Eugen Barbu…Lipsa de stapanire a simturilor..dependenta…Ii avem si noi pe ai nostri clasici, dupa parerea mea la fel de buni.Scuze pentru interventie…Am scris ce gandesc cu puterea mea de analiza. Atata cata este.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper