Metafizica oaspetelui nocturn

Un articol de Ştefan Afloroaei

Revin la o secţiune din Fraţii Karamazov, anume XI, 9 („Vedenia lui Ivan Feodorovici. Diavolul“). Afectat de o boală mai veche, care îi produce halucinaţii, Ivan rămâne singur în camera sa. Deodată se trezeşte, în plină noapte, cu un oaspete ciudat, ce părea să fie un domn din vechea nobilime, cu aerul unui om de lume. După câteva clipe de reflecţie, Ivan îşi dă seama că în faţă se află de fapt el însuşi, celălalt eu, care se identifică într-o privinţă cu diavolul ca atare. Este el însuşi, însă, acum sub chipul celuilalt, distanţa dintre cele două euri este imposibil de anulat.

Acest oaspete nocturn, deşi se vrea tot timpul un spirit realist, „pozitiv“, în tonul epocii, nu e deloc lipsit de simţ speculativ, aducând frecvent discuţia în zona metafizicii. Observă că la vremea respectivă există deja „o adevărată aversiune pentru fantastic“ şi pentru ceea ce nu poate fi determinat precis, geometric (1). E sensibil la relativitatea celor ştiute şi înţelese de oameni. Caută să preîntâmpine plictisul cu orice preţ, el însuşi văzându-se atins de acest morb. Unele atitudini îl întristează totuşi, îi creează probleme, de pildă ideea că diavolul nu există (pp. 422-423). Deşi e invocat la tot pasul, deşi oamenii spun adesea că un chip anume sau o lucrare apar de-a dreptul drăceşti, credinţa în diavol este ea însăşi pe punctul de a se pierde. Oare există ca atare sau nu există? Prezenţa sa e cu adevărat reală sau doar o fantasmă a unei minţi atinse de boală, o ficţiune în cele din urmă? Astfel de întrebări revin acum obsesiv, însă nici un răspuns nu ar pune capăt disputei ca atare. Nimic în această privinţă nu are o evidenţă sensibilă, decât, poate, eul care se întreabă şi prezenţa răului în această lume. Neputinţa de a decide în chestiuni ultime – de natură metafizică şi religioasă – stăruie ca un fundal tenebros al întregii discuţii.
Să revedem un singur fragment din convorbirea cu oaspetele nocturn. „– Nici tu nu mai crezi în Dumnezeu? întrebă cu un rânjet veninos Ivan. – Cum să-ţi spun… dacă vorbeşti serios… – Există Dumnezeu sau nu există? îl somă Ivan cu o implacabilă stăruinţă. – A, va să zică, vorbeşti serios? Dragul meu, zău nu ştiu, şi te rog să mă crezi că ţi-am făcut o mărturisire gravă. – Cum nu ştii, când îl vezi pe Dumnezeu?! Nu, acum îmi dau seama, tu nu ai o existenţă de sine stătătoare, tu nu eşti decât eul meu, nimic mai mult! O fantasmagorie, o născocire a propriei mele închipuiri! – Dacă vrei, amândoi avem aceeaşi filosofie, ăsta e adevărul. Je pense, donc je suis, e tot ce pot să-ţi spun cu certitudine; restul, adică ceea ce se află în jur, toate lumile acestea, Dumnezeu şi chiar satana însăşi – n-are o existenţă dovedită, nu se ştie dacă există în sine sau nu este decât o creaţie a spiritului meu, o desfăşurare consecventă a eului meu, care dăinuieşte prin propriile-i forţe dinainte de începutul vremurilor“ (pp. 424-425). În ce fel e invocat mai sus enunţul metafizic modern, cartezian? Nu e greu de văzut că, de fapt, acesta e dejucat cu totul. Deşi apare în felul unei certitudini (Je pense, donc je suis, cum reia celălalt cu oarecare umor), nu poţi vorbi totuşi de o certitudine. Nu te asigură de aproape nimic până la urmă. Eul care se vede o clipă sigur de sine îşi apare în continuare solitar şi incert. Este asemeni unui punct negru pe un fond întunecat. Sau asemeni unui punct imobil în mijlocul unui vertij de ape, nimic mai mult. Este ochiul care vede că mai nimic nu deţine suficientă evidenţă. Ce înseamnă această certitudine de sine când restul – „toate lumile acestea, Dumnezeu şi chiar satana însăşi“ – rămâne în afara oricărei evidenţe? Omul are nevoie acum de dovezi, vrea să atingă şi să simtă, să uzeze de raţionamente sigure. Altfel, ce ar putea să spună? Doar că nu se ştie nimic în rest („nu se ştie dacă există în sine sau nu este decât o creaţie a spiritului meu“). Cum nu se ştie nimic, revine la viaţa propriului eu, întrebându-se dacă nu cumva eul răspunde metafizic de tot ce ne apare în faţă. Nu cumva restul înseamnă doar „o desfăşurare consecventă a eului meu, care dăinuieşte prin propriile-i forţe dinainte de începutul vremurilor“? Nici la această întrebare nu are un răspuns sigur, căci nu ştie, de pildă, dacă eul se desfăşoară cu o anume consecvenţă şi dacă poate dăinui prin propriile-i forţe. Desigur, eul există într-un fel, deopotrivă răul din această lume, însă mai mult de atât nu e nimic de spus. În consecinţă, celălalt crede că ar fi cazul să tacă: „Gata, am terminat, nu mai scot un cuvânt…“. Va mai vorbi totuşi, căci la rugămintea celui care ascultă va povesti întâmplarea ciudată a unui „mare filosof“, un alt spirit negator, care, însă, aşa cum s-a văzut după moartea lui, nu era tocmai ceea ce a pretins întreaga viaţă că este.
Ce am putea crede cu privire la această metafizică aparte, pe care o expune aici celălalt eu al lui Ivan Karamazov? Un lucru e sigur: enunţul cartezian, decisiv în cultura occidentală modernă, se dovedeşte acum ineficient. Însă ineficienţa lui nu trebuie pusă în seama lui Descartes, ca şi cum ar fi vorba de o eroare în gândirea acestuia sau, mai grav, de o lipsă în modul său de înţelegere. E adevărat că, trecând de la Descartes la ceea ce ar putea să apară ca metafizică de şcoală, impersonală şi aridă, poate fi sesizată o anume insuficienţă (2). La Descartes, însă, îndoiala nu e repetitivă, aceeaşi mereu şi reluată în exces, ci mai curând orientată. Ea descoperă o primă evidenţă şi, mai departe, conduce către ceea ce, în infinitatea Sa divină, ne cuprinde fără a putea fi El Însuşi cuprins ca atare. Tocmai astfel e susţinută finitudinea umană, adusă în relaţie decisivă cu ceea ce o transcende. Dincoace, în mintea noului intelectual, enunţul cartezian nu mai spune aproape nimic. Apare ca un reper metafizic la îndemână, o certitudine utilă atunci când nu ai altceva sigur în faţă. Ce ar putea acum să conducă la enunţul cartezian de mai sus? Îndoiala şi negaţia în exces, aşa cum le practică oaspetele nocturn? Nicidecum, acestea nu conduc nicăieri. Faptul că e resimţit continuu răul acestei lumi? Mai degrabă acest din urmă fapt. Doar că, în cazul lui Ivan Karamazov, percepţia răului nu apare la fel pentru eul care caută şi încuviinţează, pe de o parte, şi pentru cel care neagă în exces, pe de altă parte. Deşi chipuri ale aceluiaşi sine, voci ale aceluiaşi om, distanţa dintre ele nu poate fi până la urmă depăşită.
Aş aduce aici în atenţie o singură situaţie. Răul îi apare oaspetelui nocturn, în aceste pagini, mai ales ca simplă monotonie, uniformitate plată a vieţii, aşa cum se întâmplă când toţi oamenii spun exact aceleaşi cuvinte şi în acelaşi fel. Este ceea ce ar pune viaţa în pericol, sub o teribilă plictiseală. Până şi pacea – mereu aceeaşi – ar ameninţa cu peisajul deprimant al nimicului (p. 424). Riscul ar fi pretutindeni la fel, pe pământ şi în cer. Nu dispare nici dincolo, după moarte, aşa cum ne asigură povestea acelui „mare filosof“: cât a trăit în lume a exersat ca nimeni altul negaţia, însă dincolo laudă orice şi în neştire, până la lehamitea celor din jur. Prin urmare, acest eu nocturn îşi află menirea în a nega mereu, totul, căci, aşa cum spune, în viaţa oamenilor sunt necesare faptul divers, comedia şi suferinţa. Exact acestea pot să preîntâmpine plictisul general. Or, ştim bine, în cazul celuilalt eu tocmai suferinţa – la limită, suferinţa celui nevinovat – descoperă răul ca atare. Iar viziunea acestuia din urmă poate atrage după sine pierderea credinţei. Odată cu pierderea credinţei se pierde şi moralitatea omului, căci devine inutilă. Însă Ivan Karamazov nu poate accepta în viaţa proprie şi a semenilor săi concluzia la care singur ajunge, de unde chinul său lăuntric (3). Concluzia, deşi aproape logică, raţională, nu e de acceptat ca atare.
Sciziunea celor două euri se reface, în fond, cu orice întrebare de natură metafizică sau religioasă. Ajunge uneori dramatică, terifiantă. Aş spune că, de fapt, Ivan Karamazov exersează în acelaşi timp două metafizici, plecând de la aceleaşi întrebări. Pe una dintre ele o lasă în seama celuilalt, a oaspetelui nocturn, care, frivol şi dezinvolt, face loc nonsensului sub aparenţa celor cu sens, îl duce la limită pe o cale ce pare absolut rezonabilă.

 

Note:
1) Feodor M. Dostoievski, Fraţii Karamazov, vol. II, traducere de Ovidiu Constantinescu şi Isabella Dumbravã, Editura pentru Literaturã Universalã, Bucureşti, 1964, p. 418.
2) În Fenomenul erosului. Şase meditaţii, Jean-Luc Marion constatã la un moment dat cã metafizica, deşi extinde certitudinea la ego-ul care se deschide lumii şi lui însuşi, nu poate oferi un reper sigur. Nu face faţã întrebãrii „la ce bun?“, încercãrii de a recunoaşte un sens al certitudinii ca atare (cf. § 2. „La ce bun?“).
3) Observã excelent acest lucru Serghei Bulgakov, într-o prelegere publicã, Ivan Karamazov ca tip filosofic, susţinutã la Kiev, pe 21 noiembrie 1901.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper