Memorie şi restituire

Trece o noapte, trece înc-o zi,
Lupta se ascute între clase,
Iar chiaburii se arat-a fi
Elemente tot mai duşmănoase!
A. E. Baconsky

Benito Mussolini a preluat puterea politică în 30 octombrie 1922, declarându-se dictator în ianuarie 1925. A schimbat faţa Italiei. Nici un colţişor din ţară nu a scăpat neatins de molima fascistă. În 1932, a inaugurat, la Brescia, Piaţa Victoriei. Era noul „centru civic“ al oraşului, construit în apropierea fostului centru de tradiţie medievală al oraşului. Zeci de mii de oameni în cămăşi negre l-au aclamat entuziaşti. Cămăşile negre fuseseră invenţia poetului Gabriele d’Annunzio – inspirator intelectual al lui Mussolini –, care şi-a legat viaţa şi de Brescia, printr-un text scris de acolo, în 1925, în apărarea dictatorului, la puţin timp după un atentat eşuat împotriva Ducelui… Cu ocazia inaugurării Pieţei, a fost dezvelită şi o imensă statuie, realizată de Arturo Dazzi, în marmură de Carrara, reprezentând un bărbat nud. Statuia a fost denumită il Bigio (numele oficial al „erei fasciste“) şi a stârnit mânia catolicilor italieni, pentru un singur motiv: bărbatul avea nişte organe genitale destul de bine pronunţate. În rest, pentru ei, statuia nu avea alte probleme. La 13 octombrie 1945, il Bigio este dat jos de pe soclu. Statuia dispare într-un loc necunoscut marelui public.
Cu doar câteva luni mai înainte, la 6 martie 1945, în faţa ameninţării ocupantului sovietic, la Bucureşti se instaurează un guvern cu majoritate comunistă, condus de un avocat poltron, Petru Groza. După falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946, comuniştii şi-au instaurat pe faţă dictatura, ultimul pas fiind lovitura de stat din 30 decembrie 1947, prin care Regele a fost silit să abdice. În 1948, a început confiscarea sistematică a proprietăţilor private de către Stat. Atunci când a venit vorba despre palate, conace şi case boiereşti, dar şi despre palate administrative, ale instanţelor de judecată ori ale cultelor, autorităţile comuniste şi-au pus problema ce să găzduiască în ele. Nu de puţine ori, în aceste case au fost organizate muzee. Ideea părea minunată. Numărul de muzee din România de până în 1948 era infim, iar calitatea lor era, în general, foarte slabă – eufemistic vorbind. După instaurarea dictaturii comuniste, numărul muzeelor, regionale şi raionale, a crescut sensibil, multe dintre ele fiind cazate în clădiri confiscate de la diverse persoane publice sau private. După reforma administrativă din 1968, muzeele au fost reorganizate în muzee judeţene, municipale şi orăşeneşti. Invazia sovietică asupra Cehoslovaciei a avut drept consecinţă directă înfiinţarea Muzeului Naţional de Istorie şi creşterea importanţei muzeelor judeţene – mai ales, a celor de istorie! Sediile acestor muzee au fost, mai întotdeauna, alese în casele cele mai frumoase: foste sedii ale arhiepiscopiilor, foste sedii ale prefecturilor, foste sedii ale diverselor alte autorităţi publice şi foste case burgheze şi boiereşti din satele mai răsărite şi din oraşe. Regimul comunist părea sortit eternităţii şi nimeni nu îşi putea imagina că va veni, odată, vremea revanşei. Ei bine, această vreme a venit. Guvernările din primii zece ani le-au amânat, pur şi simplu, după care a venit celebra Lege nr. 10/2001, modificată în 2005. Nu vreau să judec acum dacă foştii proprietari şi urmaşii acestora erau, într-adevăr, îndrituiţi să primească, întotdeauna, proprietăţile confiscate de regimul comunist în natură sau – şi în ce măsură anume – dacă era suficientă o recompensă în bani; până la urmă, avem parlamente alese democratic şi guverne numite democratic şi este de datoria noastră să respectăm legile, chiar dacă suntem sau nu suntem de acord cu ele. Şi, evident, accept că este normal ca o persoană – fizică sau juridică – ce a fost privată de dreptul său de proprietate să fie reîmproprietărită. Problema mea nu este legată de persoanele care şi-au primit înapoi proprietăţile, ci de Satul român, care nu a căutat nici o soluţie pentru a rezolva problema instituţiilor ce urmau să fie evacuate din sediile restituite. De formă, legiuitorul a dat un termen de maxim trei ani, în care instituţiile – inclusiv, cele muzeale – puteau rămâne în vechile sedii. Apoi, la iniţiativa deputatului Petre Străchinaru, acest termen a fost prelungit la maxim cinci ani. Ceea ce nu a avut nimeni în vedere a fost neputinţa absolută a autorităţilor publice – locale şi centrale – de a rezolva problema sediilor instituţiilor evacuate, în temenele precizate de lege, mai ales că, în totala lor inconştienţă, unele instanţe au considerat că termenul de cinci ani, fiind unul maximal, poate fi redus, fără prea multă bătaie de cap, la doar un an. Urmarea a fost uşor de ghicit: o mulţime de muzee şi-au pierdut sediile, fără să primească ceva echivalent la schimb, cu încălcarea prevederilor Legii muzeelor şi colecţiilor publice, care prevedea obligativitatea găsirii unor spaţii adecvate pentru muzeele evacuate din orice cauză. Atunci când o persoană fizică încalcă o lege, există autorităţi care să sesizeze Parchetul. Atunci când o autoritate publică încalcă o lege,  Parchetul se uită, de obicei, în altă parte.
Rezumând situaţia, Statul român, prin toate puterile sale (legislative, executive şi judecătoreşti), s-a dovedit a fi incapabil să îşi apere propriile instituţii, precum şi avuţia naţiunii; Statul român a fost nedemn de sarcina sa firească, aceea de a apăra identitatea naţională a României. Identitatea se apără în două feluri: cu arma în mână, pe front şi cu instituţiile de cultură (mai ales, cu muzeele), indiferent dacă este vreme de pace sau de război.
Numărul muzeelor care şi-au pierdut sediile (total sau parţial) în aceşti din urmă ani şi a căror situaţie nu este rezolvată nici până astăzi este foarte mare. Fie-mi îngăduit să amintesc, aici, doar câteva: Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Muzeul Bucovinei, Muzeul Ţării Crişurilor, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion“, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu“, Complexul Naţional Muzeal „Curtea Domnească“, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Muzeul de Artă Vizuală, Muzeul Naţional Bran, Muzeul Naţional al Petrolului, Muzeul Judeţean Satu Mare, Muzeul Judeţean Teleorman, Muzeul Municipiului Bucureşti, Muzeul de Etnografie Braşov. Muzeul de Artă Braşov, Muzeul Memorial „Octavian Goga“, Muzeul Naţional Brukenthal şi Muzeul Judeţean Ialomiţa. Lista poate fi augmentată imediat… Uneori, a fost vorba despre nişte indivizi care au obţinut decizii judecătoreşti, cu mijloace suspectate drept ilegale; alteori, a fost vorba doar despre lipsa de idei şi de iniţiativă pentru mutarea bunurilor muzeale, după ce instanţa a oferit soluţia legală, în vigoare, la momentul respectiv. Problema de fond rămâne aceea că legiuitorul român nu a prevăzut soluţii adecvate pentru situaţiile în care un muzeu este aruncat, cu bunuri cu tot, în stradă. Bunurile culturale în cauză nu aparţin unei comunităţi oarecare, ci, în ultimă instanţă, tuturor cetăţenilor României. Cum apără Parlamentul şi Guvernul averea naţiunii române? Vorbele nu sunt de ajuns. Adevărul e că prin reprezentanţii ei de frunte naţiunea română n-are nici cea mai vagă idee despre cum s-ar putea soluţiona această problemă. Desigur, s-ar putea construi sedii noi pentru muzee. Numai că ele costă bani şi dacă aloci bani culturii nu ai nici o speranţă să fii reales în funcţie, că doar nu e vorba nici despre fotbal, nici despre autostrăzi, nici despre biserici! Sau, cel puţin, aşa par să gândească edilii noştri… Alte soluţii nu se întrevăd. Situaţia rămâne aşa cum e: proastă, foarte proastă!
În 2012, la Brescia, într-un depozit al Primăriei, cineva a dat peste sculptura mediocră a lui Arturo Dazzi, care fusese demontată din Piaţa Victoriei. În scurtă vreme, s-a născut o polemică locală, cu ecouri la nivel naţional: acum că a fost descoperită sculptura (italienii nu au avut determinarea românilor de a da la topit sau de a distruge cu târnăcoapele operele de artă ale vechiului regim), s-a născut şi întrebarea: reîntregim piaţa aşa cum aceasta a fost gândită acum opt decenii sau introducem cenzura democraţiei contemporane, care condamnă dictatura mussoliniană şi, în consecinţă, nu acceptă elementul-cheie al pieţei, demolata statuie?
În România, împăcarea cu trecutul a urmat o mulţime de faze dureroase: acceptare totală, dar fără restituirea proprietăţilor, acceptare parţială, dar cu o restituire parţială a proprietăţilor, restituirea totală a proprietăţilor, concomitentă cu o vinovată linişte asupra trecutului. Situaţia domeniului în care se află Muzeul Naţional Peleş este o dovadă limpede asupra acestei indecizii. Ea nu aparţine unui partid anume, ci Parlamentului, în ansamblul său, ca reprezentant suprem al naţiunii române. Cu alte cuvinte, întreaga naţiune, de fapt, nu avea nici cea mai vagă idee despre ceea ce îşi dorea să se întâmple cu instituţia depozitară a unuia dintre cele mai semnificative embleme ale patrimoniului cultural naţional: domeniul Peleş (inclusiv, Muzeul Naţional Peleş).
În România ştim acum înspre ce direcţie se îndreaptă lucrurile: în direcţia niciunei speranţe pentru muzee! E adevărat, potrivit logicii staliniste, lupta de clasă se tot ascute, iar marii profitori ai restituirilor de proprietăţi încep să devină elemente tot mai duşmănoase! Şi, pe măsură ce devin astfel de elemente, unii dintre ei ajung să intre şi în arest. Vorba unui amic istoric: „ăştia au ajuns să se aresteze între ei“. Problema muzeelor însă rămâne aceeaşi: lipsite de susţinere din partea autorităţilor, muzeele pier precum victimele luptei de clasă.
În Brescia, anul 2013 a fost momentul de vârf al dezbaterii publice: oamenii s-au constituit în două tabere: pro şi contra reamplasării statuii în Piaţa Victoriei. Întrebarea de fond era dacă o restituire a aspectului pieţei, ca în 1932, ar fi un act cultural sau ar fi un act care să contravină democraţiei moderne, europene.
În România, se vorbeşte frumos pe la seminarii despre statul de drept, iar mai-marii ţării ne asigură de la televizor că acesta funcţionează. Poate! Dar ar trebui ca doamnele şi domnii aceştia să mai fie şi responsabili pentru ceea ce păstoresc. Altfel, Doamna Justiţie, aşa oarbă cum e, s-ar putea să taie cu sabia dânsei tocmai identitatea naţională a României; de la rădăcină. Şi apoi ne vom mira de ce nu mai ştim cine suntem.
Uitasem să vă spun: nici  verişorii noştri italieni nu au reuşit să rezolve problema, la Brescia. Acum doi ani, Primăria, dornică să ia o decizie cât mai corectă cu privire la il Bigio, a înfiinţat o comisie. Până săptămâna trecută, comisia nu reuşise încă să ajungă la o concluzie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper